Aboneaza-te la newsletter





Cvintetul poliedric

Iunie 2021

Unde așezăm plînsul copilului?
Olimpiu Nușfelean

O jumătate de secol de poezie reprezintă, fără îndoială, un moment semnificativ în viața oricărui poet, mai cu seamă a unuia care excelează prin sensibilitate, prin atentă aplecare asupra esențelor. Înainte de a fi o dovadă a perseverenței, cei cincizeci de ani de poezie sunt o dovadă a vocației lirice remarcate și de juriile care i-au acordat numeroase premii și distincții. Nu poate fi, așadar, întâmplătoare această apariție editorială ce evidențiază, chiar de la textul-escortă, semnat de autor, direcțiile tematice ale volumului și, în fond, ale întregii sale creații: „Mi-am dat seama că sunt scriitor în momentul când conștientizarea scrisului meu s-a întâlnit cu conștientizarea morții. Mi-am zis atunci că aș putea găsi un mijloc prin care să înving moartea, sau măcar să o înșel. E o temă la care încă meditez”. De altfel, Irina Petraș, atunci când realizează o schiță a abordărilor morții în poezia românească (Vitraliul și fereastra. Poeți români contemporani) îl plasează pe poetul bistrițean în secțiunea Instalarea în trecere sau moartea adulmecată, căci experimentarea sentimentală, nu mentală a morții e dominantă, alături de „un efort melancolic-elegiac al realizării iminenței sale”, o „relație naturală cu propria moarte”.
5 secțiuni poliedrice construiesc volumul ce trădează intenția de amplă profesiune de credință, chiar de la primele poeme. De fapt, primul și al patrulea grupaj liric supralicitează arta poetică, realizând sensibile autoportrete, dar și portrete ale poeziei, în tonalități elegiace sau îmbrăcate în haina odei sau a incantației. Un nou neomodernism, vizibil în întreg volumul, ni se dezvăluie, dar și o asumată asimilare și reflectare a marii poezii. În linii mari, o istorie a actului poetic, a procesului de creație se țese odată cu fiecare pagină, o istorie contextualizată prin teme conexe precum iubirea, ființarea, familia, timpul, religiosul, moartea, la intersecția cărora se află nimburi precum uimirea, umbra, uitarea. Astfel, traseul existențial personal, refăcut începând cu primele acorduri – „plânsul copilului” –, secondează traseul actului creației, ambele evocate prin punctarea scindărilor și a cumpenelor majore. 
„Unde așezăm plânsul copilului?” e un titlu și un volum ce se metamorfozează. Inițial incitante, mai apoi derutante și, în cele din urmă, cutremurătoare, interogația și simbolul din titlu trimit deopotrivă la plânsul nietzschean și la țipătul lui Munch, anticipând corola de metafore ce amprentează volumul. Deopotrivă semn al ființării, al revoltei, al identității, de asumare a „pregătirii pentru nefericire”, plânsul e și modul de verbalizare a preaplinului, a parcursului metamorfic: plâns-victorie, plâns-dor, plâns-miracol, plâns-inefabil, plâns-protest, plâns-neputință. E un plâns ce transgresează timpurile și spațiile, mai cu seamă cele personale.
Obsesia incompatibilității dintre formă și conținut, dintre imaterial și material e vizibilă mai cu seamă în prima secțiune ce fixează, cu fiecare poem, o altă ars poetica, în care se simt ecouri blagiene și stănesciene. „Trecătorul trup” prea strâmt are drept corespondent „haina strâmtă a tristeții”. Dematerializându-se și materializând stări și sentimente, poetul „se dezbracă de tristețe/îmbrăcând tristețea în cuvinte”. 
„El, care nu poate fi altul” fixează un profil singular al poetului: profund, aplecat peste „marile întrebări ale lumii”, alungând precarul și adâncindu-se în sine, sângerând de „ghearele lumii” ce „se adună peste inima lui”. Mantia de care se leapădă e o interesantă dezbărare de grandilocvența artistului din Oda eminesciană. De altfel, raportarea la mit și livresc, revigorarea figurilor mitologice și a arhetipurilor religioase, fie că e vorba de Nessus, Euridice, Eva sau Narcis nu e un simplu construct, ci o ingenioasă repoziționare, resemantizare, cu aer postmodern. Cămașa lui Nessus e „luată de la/ second hand”, Euridice e o figură accesorizată cu recuzita tipic feminină, Eva și Narcis sunt ilustrări ale arhetipului dublului, ale oglindirii, reflectării sinelui, în forme artistice, în icoană, tablou, oglindă. Nu departe de aceste reprezentări e și imaginea poetului, configurată ca eu empiric și eu abstract. Dublarea calității de scriitor cu cea de cititor („cititul meu e viu”), lumile posibile și lumile ratate („iluzia poposește/ pe vâsla abandonată”), Cartea și Cartea Vieții, nevoia de „tipar inconfundabil”, de ascundere în increat, de A Doua Venire confirmă dorința, nevoia de autoreflectare. Toate acestea derutează cititorul care înțelege că ipostazele feminine (inspirația? creația?) sunt sub semnul ambiguității, fiind subsumate, asemenea religiosului, actului creației.
O realitate iluzorie, onirică amintind de poemele lui Dimov e vizibilă în „Duminică dimineața”, poem ce transparentizează fantezia și povara creatorului, apocalipsa din fiecare zi, evadarea orașului în casă, evadarea poetului din propria viață: „Duminică dimineața. Bat/ clopotele bisericii din cartier.// Prin fereastra deschisă/ orașul îmi intră în casă frânt.// Farurile mașinilor sunt stinse de mult,// vitrinele sparte ignoră/ țipătul cioburilor adunate-n făraș.// Cerșetorul, stăpân al tomberoanelor,/ numără mucuri de țigară/ în loc de monede mărunte.// Ca un câine hămesit îmi intră în casă orașul,/ bucuros că geamul e deschis/ și nu trebuie să-i mai dea târcoale/ în timp ce clopotele prind în dangătul lor acoperișurile/ ți le ridică spre cer (...) Furat de imagini,/ ies umilit/ dintre lucrurile mele diurne./ Cărțile se retrag în înțelepciunea literei,/ pe cărarea promisă a filelor încă netipărite...// Și eu ies, ies, ies,/ dintre cărți,/ din încăpere,/ ies din mine/ și mă las înălțat/ pe balonul de păpădie al credinței.” Poeme ce luminează cartea, frumosul, adâncirea în sine încheie primul ciclu, reiterând, asemenea altor poeme din volum, ideea autonomiei esteticului („De-ar fi bună la ceva,/ cine ar mai iubi poezia?”), a gratuității, volatilității „fir de praf vorbitor/ cu vina mea nimănui de folos”.
Încărcat de note biografice, de evocări nostalgice, melancolice e al doilea ciclu al volumului. Deschis cu o odă-elegie dedicată „mamelor poeților”, ingenios și emoționant poem, ciclul prinde, pe firul răsucit al rememorărilor, copilăria cu reverberații religioase sau laice, casa și, mai cu seamă, dimineața, ca timp al revelației, al interogațiilor, al conectării la fantasmagorica lume de odinioară, cu „untul bătut de bunica din laptele casei”, al inspirației divine, dar, mai cu seamă, al conștientizării acute, dramatice că stă „într-o răscruce de întrebări/ ce nu duc nicăieri”.
Ecouri ale iubirilor trăite adolescentin sau matur apar în al treilea grupaj al volumului, în care sufletul e stindardul arborat cu obstinație, iar frumusețea e o monedă de schimb general valabilă. Evanescente, diafane, poemele de dragoste conturează, cu o tușă de penel plin de talent, o figură feminină volatilă, inefabilă, suavă, sinestezică, amintind, pe alocuri de arghezianul Morgenstimmung­: „Unde e cântecul/ pe care ți l-am dăruit?// Gura ta l-a uitat/ iar inima ta nu-i o pasăre/ care să-l cânte pe limba ei...// Cântecul acela ar trebui/ și ia mereu forma trupului tău/ când te plimbi pe plajă/ și stropii sărați ai mării/ tot încearcă să-ți atingă/ sânul neîmblânzit...// Îmbrăcată/ în fastul stelelor/ când vara e pe sfârșite...// Și inima ta nu-i o pasăre/ pe care s-o ascult/ când se coace trifoiul./ Cu pulsul sângelui tău/ urcat prin nervurile degetelor mele,/ devenit deodată tactil...// Născut iarăși/ din osteneala iubirilor mele/ străin/ în sincopa/ când pământul/ își pierde gravitația/ și gândurile o iau razna spre nori...”. Doar figura poetului poartă, în continuare, aura neliniștii, a căutării, a travaliului: „eu sap/ catacombe-n cuvinte”, „nesfârșit e drumul simțirii/ spre ochii mei”, „Ce să-ți mai spun/ când nu mai știu schimba/ nimicul în inocență”.
Un Babilon al poeziei, prins cu agrafele ludicului cuprinde al patrulea ciclu din volum. Asumându-și, chiar din subtitlu, calitatea de poeme-joc, textele surprind tot ce ar fi putut fi privit ca ilicit în celelalte secțiuni. E o vanitas vanitatum, un univers desacralizat și decadent, în care chiar relația om-Divinitate e pe dos: nevoia omului de a comunica nemijlocit cu Divinitatea, din psalmii poeților moderniști e înlocuită aici cu nevoia Divinității ce își mărturisește solitudinea, dorința de a comunica nemijlocit cu un om mult prea preocupat să tasteze pe Facebook, mult prea grăbit pentru un dialog autentic. Actul comunicării e profund alterat: „- Pa! Pa! Mă tot suni!.../ - Trece greu noaptea, voiam să te aud, pur și simplu!../ Dar sunt ocupat,/ comunic concomitent cu vreo/ zece prieteni!... Mai lasă-mă!”// El călătorește spre o destinație/ pe care acum n-o mai are în cap,/ dus către ea de un tren imperturbabil.// În vremea asta, Cel de Sus/ așteaptă spășit,/ de nimeni știut,/ să-l audă că dă măcar o dată/ un răspuns ca lumea, sensibil”.
O (pre)simțire cutremurătoare a morții, a neantului, în acorduri de doină sau în tușe de pastel se resimte în aproape fiecare dintre poemele care încheie volumul. Imprimând universul în sine, amprentându-se cu universul, poetul meditează la relativitatea vieții și a morții, la călători(r)ea prin lume, la dilemele și limitele poetului, așa cum se poate observa, poate cel mai bine, în poemul regăsit și pe coperta 4, „Împărțirea zilelor”: „Cum poate-un poet să ceară-ndurare?/ Și cui?// Viața îi e neștiută,/ chiar lui.// Împărțirea zilei cu ceilalți -/ istov sau iubire?// De ce să îmbraci un cuvânt/ în simțire?// Pe-o cruce de trandafiri singur încătușat -/ ofrandă îi zici sau păcat?”. Dense, profunde, emoționante, de un tragism reflectat cu/din maturitate poetică, textele din a cincea secțiune par receptacule ale esențelor ce au impregnat întregul volum. Tragică emblemă a umanității ce s-a lepădat de atributele umanului, păpușa de cârpă, din poemul cu același titlu e una dintre imaginile care rămân în memoria afectivă a cititorului, mai cu seamă prin procedeul resemantizării: „Păpușa de cârpă vorbește/ despre o întâlnire ratată,/ despre politicianul palavragiu,/ despre cartea cu oamenii de la salubritate.// Omul care umblă/ cu gheare de tigru/ prin inima ta/ își cumpără diploma/ din piața de vechituri.// Păpușa de cârpă vorbește/ despre noaptea ce și-a agățat trena/ în ciulinii dimineții,/ despre sabia cu care cel spânzurat/ taie capetele privitorilor.// Eviscerată,/ nimic nu mai ascunde/ din ceea ce fascinează.// Descoperi asta la întoarcerea de la spital/ unde ți-a fost cauterizat/ spiritul critic.// În copilărie îți aninai la urechi/ cireșe încă necoapte.// Păpușa de cârpă vorbește, vorbește/ celor cu care se joacă/ despre soarele ce se-mparte la tăinuitori”.
Ilustrat de Paul Târziu, apărut în colecția Școala Ardeleană de poezie a Editurii Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021, volumul semnat de Olimpiu Nușfelean, omagiu adus creatorului și creației, nu va trece, cu siguranță, neobservat de critica literară actuală. Aș paria chiar că nu va trece neobservat de juriile diverselor concursuri de profil. Pentru că despre sensibilitate, trăire profundă și sinceritate este vorba.

Autor: Carmen Ardelean