Aboneaza-te la newsletter





Lirica sentimentelor sub un destin insular

Iunie 2021

Optzeci de sentimente sub inimă este volumul semnat de Camelia Buzatu, apărut la Editura Colorama, Cluj-Napoca, în colecția Cercul Literar de la Cluj – secțiunea poezie, cu o prefață de Mihaela Meravei. Autoarea scrie un poem de notație a unor stări, un poem al sentimentelor demascate într-o senină geografie lirică, un poem autoreferențial într-o rostire tainică, aproape sacramentală. Iubirea ca evanescență, ca limită este tema în jurul căreia se coagulează cele optzeci de poeme, iar singurătatea este motivul central, aceasta nu e o mască, e însăși trăirea valpurgică, vitriolantă, convulsivă. O societate în criză determină un poem al unei crize anunțate discret, iar locul serenității este subminat de un univers amenințător, cu note grave, sfâșietoare. Sentimentele se vor reabilitate, însă sunt sufocate de cotidian. Volumul, construit în simetrie, începe cu Ultimul sentiment și se finalizează cu Moartea iubirii, iar între cei doi poli se țese un destin implacabil al unei femei în încercarea de a-și depăși limitările impuse de o mentalitate colectivă limitată: „Oare nu aceasta e menirea femeilor,/ să-și petreacă timpul făcând adunări/ având grijă de mici ori mai mari dăruiri neastâmpărate,/ ca un copil prins asupra faptului interzis/ (...)/ totuși va veni,/ într-un moment în care vei călca rufe/ părul îți va atârna în dezordine pe umeri/ el va deschide ușa cu piciorul./ Exact ca la cotațiile de la bursă/ iubirea lui va scădea sub zece la sută”. Universul interior este unul frământat, tensionat, un exil în care se simte captivă: „Convinsă că voi câștiga multe/ am rămas dezamăgită când m-am trezit cu libertatea/ legată cu o panglică roz”. Strigătul însingurat al lui Munch este strigătul deznădăjduit al poetului într-o lume descompusă de sentimente, desacralizată: „parcă o dată cu durerea de-a nu fi cu mine/ crește nivelul de durere în întreaga lume,/ durere în pliurile gâtului/ și-n nimburi durere”. 
Camelia Buzatu tânjește după un spațiu plenar și este recognoscibilă cultivarea regresiunii într-un trecut mai aproape de domestic. Iubirea are valențe homeopate, este percepută ca un catalizator ce ar putea salva ființa; este, in nuce, o condiție a existenței, a expulzării nimicului: „Dar dacă un om, zece mii de oameni, șapte miliarde/ s-ar înarma, fiecare de mână cu câte o iubire,/ l-ar urni cumva din loc, departe,/ deasupra lui Venus ori între inelele lui Saturn/ și-atunci nimicul poate ar înceta să mai doară”. Vocația plenarității este bine temperată de o analiză lucidă, de acceptare și, mai apoi, de o dureroasă resemnare: „Iubirea mea a murit și sunt în extaz,/ sunt fericită/ pentru că de-acum încolo n-o să mă mai tem,/ ce e mort nu va mai putea muri/ și nimeni nu va putea să mi-o fure/ (...)/ Pierderea noastră nu mă va durea/ pentru că în pierdere nu poate exista niciodată vreo lipsă!”. Recuzita cu ajutorul căreia își orchestrează discursul se află oarecum sub semnul limitei și plonjează într-o simplitate sinonimă cu nostalgia, cu gestul liturgic de purificare: „Când cade masca,/ în jurul aurei încep să danseze dramele,/ cu un ciob de iubire tristețea le tămâie/ dându-le ocol de trei ori./ Pregătindu-i scalda într-o amintire”.
Lirismul este când blând, când temperamental într-o dinamică a stărilor, este un desen de „graffiti” care reclamă stări contradictorii, imagini al căror colorit sunt menite a surprinde, a disconforta: „Viața nu e decât un amalgam,/ desene în graffiti executate pe pereții cerului,/ o întâmplare precisă ca demonstrația unei probleme de/ geometrie/ alături de gura căscată a haosului./(...)/ cântecul de leagăn și fanfara mortuară/ pe-același portativ al secundei,/ o molie ucigând haina unui poet,/(...)/ viața și moartea agitate în aceeași eprubetă a/ chimistului”. Însemnele morții pigmentează discursul liric: „Cu mâinile sub cer/ în anticamera morții aștept”. Amintirea este însă organică, întreține clipa de beatitudine a unei iubiri de mult apuse: „Stai liniștit că nu te voi urî,/ voi retrăi însă înzecit/ particulă cu particulă, moleculă cu moleculă săruturile/ crucificate pe fiecare celulă/ amintindu-ți că ai dat doar una din fâșiile tale de viață,/ în timp ce eu am dat și ultimul petic din mine”. Autoarea propune o terapie prin amintire, singura capabilă a salva timpul; se hrănește din secunde și păcălește alteritatea. Viața este un compus din „noduri și semne”, cotituri ce provoacă ființa, un nod ce o leagă într-o formă a unității: „nici nu vei simți însă când te voi înlănțui,/ cu un nod marinăresc te voi lega de mine”. Sentimentelor le sunt date un sens mozaicat, alcătuind un tablou pointilist al celor optzeci de sentimente sub inimă. Se proclamă un dor al depărtărilor, un dor de armonie, versul este un motiv de evadare dintr-o geografie tulburată ce disconfortează ființa. 
Volumul anunță un destin insular, un exil într-un trecut rost(u)it liric, devine o experiență a alterității lumii și sentimentelor, a pierderii valorilor, conștiinței, umanității. Poeta sondează acribios realul, este un observator abil al cotidianului: „Sunt aici ca să iau pulsul conștiinței voastre și/ temperatura subconștientului”. Se conturează un topos al suferinței, poetul este un Iov însingurat, un Iona ce-și reclamă propriul ecou. Ființa se află într-un exil interior uneori asumat, alteori negat, iar încercarea de dislocare prin plonjarea într-un trecut dominat de armonii are un rol taumaturgic. O primă coordonată a acestui excurs constă în recuperarea unei biografii aflată sub semnul echilibrului, dominată de universul familiar: „mama și tata au mâinile legate c-un șnur de tăcere,/ pe asfaltul de nefericire ei desenează/ cu cretă albă/ palma mică a fericirii”. Existența este o sumă de momente pe care poeta le trăiește efervescent, iar destinul este o „rentă viageră de clipe puține”, o rată permanentă ce împovărează ființa: „Aș vrea să pot scrie/ că toată lumea s-a purtat frumos cu mine/ iar timpul nu m-a privit niciodată cu ochi lacomi/(...)/ Aș vrea să pot scrie că de fapt/ adevărații mei prieteni au fost/ o umbră tăcută, înțeleaptă și lipsită de prejudecăți”. Volumul în întregul lui este un parcurs ce traduce absența, ruptura, neliniștea și frământarea, este un proces amplu de frământare a sentimentelor filtrate nostalgic. Regia poematică este articulată cu migală estetică, iar versatilitatea ideatică se conjugă într-o viziune originală în care coexistă pulsiunea și tensiunea camuflate într-un discurs calm. 
Colecția de optzeci de sentimente sub inimă este bine articulată și calibrată într-o încrâncenare existențială cu puternice note afective și autoreflexive. Este totuși discret recognoscibil patetismul frazării, al unor revolte mocnite ce se revarsă în rafinate combinări textuale, un histrionism ce încearcă să camufleze suferința: „Suferinței reușisem să-i dau o nuanță de pământ,/ chiar îmi venea să râd,/ arăta ca un oraș de provincie în noiembrie!/ Dar, iată,/ tocmai când să dau fericirii numele unui apus de/ Rembrandt,/ (...)/ deziluzia a aruncat o cupă cu vopsea roșie,/ și, da/ am vrut să șterg, să repar,/ să apăr cu trupul meu îndurerat”. Camelia Buzatu conturează un univers obscur în care claritatea este estompată, este o poetă a umbrei, a unui univers din care lumina este expulzată, respinsă, distilată.   

 

Autor: Imelda Chința