Aboneaza-te la newsletter





Ritualul lecturii

Iunie 2021

Cele cam o sută de pagini de critică literară propriu-zisă din volumul lui Ion Pop, Existența rituală/ Despre poezia lui Ioan Alexandru, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020, acoperă spațiul tipografic dintre două interviuri, realizate la o distanță în timp, unul față de altul, de 48 de ani. Spectaculosul interval înregistrează o înaintare aproape imposibil de întrezărit a unui scriitor și a unui destin literar. Primul e un dialog inițiat de autorul însuși al cărții de față, în 1972, și publicat în revista „Echinox”, cu poetul, atunci, aflat în plină ascensiune, dar și într-o metamorfozare decisivă. De la început, criticul remarcă frântura apărută între creația din momentul interviului și volumele anterioare. Drept răspuns, poetul asociază „această rostire imnică” tocmai cu pătrunderea sacrului în existența sa. Oricum, cei doi interlocutori înțeleg în chip diferit poezia, Ion Pop sesizând veridic evoluția ei, pe când Ioan Alexandru se îndreaptă de pe atunci, spre diluarea esenței poetice. În interviul de la sfârșitul cărții, Ion Pop e cel care răspunde întrebărilor lui Vasile George Dâncu, în august 2020. La început, se fac unele clarificări conceptuale, în virtutea cărora așază criticul opera în discuție sub formula „tradiționalismului actualizat”. Aflat în fața unui fenomen de subțiere dramatică a filonului liric inițial, criticul compensează într-un fel scăderile poetului, apelând la factori circumstanțiali: „…iar contribuția lui la «cultura» acestui fragment de timp nu se reduce la scrisul poetic, altminteri foarte bogat. Ioan Alexandru a publicat și un număr important de texte cu caracter programatic, de atitudine civică, de promotor al revalorificării «izvoarelor» tradiționale ale spiritualității naționale” (p. 126). La finalul dialogului sunt reproduse două poeme ilustrând, în alegerea lui Ion Pop, marea vocație a poetului, în primele sale volume. 
Iar acum, după cele două capitole dialogale care încadrează volumul, putem trece la descrierea propriu-zisă a acestuia. Mai întâi, un Cuvânt-înainte vine să elucideze caracterul ocazional al lucrării: „Prin retipărirea paginilor scrise de mine despre poetul Ioan Alexandru în ultimii aproape cincizeci de ani, răspund solicitării, foarte onorante și emoționante pentru mine, de a omagia astfel memoria unui poet de seamă al generației sale și al întregii literaturi române” (p. 5). Tabla de materii însumează cinci eseuri, dintre care două sunt extrase din cărți de referință despre poezia contemporană, apărute sub semnătura lui Ion Pop. Unul, cu titlul Ioan Alexandru, este capitolul consacrat acestuia în volumul care a contribuit esențial la consolidarea generației ’60, Poezia unei generații, Ed. Dacia, Cluj, 1973. Celălalt, Tradiționalism actualizat: Ioan Alexandru, se desprinde din Poezia românească neomodernistă, Ed. Școala Ardeleană, 2018, sinteză care extinde contextualizarea operei supuse analizei la evoluțiile poetice românești din ultimele șase decenii. Exercițiul hermeneutic din cele două studii, adăugându-li-se și textele ocazionale, devine unul de mare complexitate. Astfel, la scara întregii cărți, critica descriptivă stă alături de pagini de critică tematică sau, uneori, de critică de întâmpinare. Am îndrăzni chiar, ținând seamă de consistenta operă poetică a lui Ion Pop, să susținem că am întâlnit și accentele unei critici „de atelier”, încă începând cu interviul din 1972. Pe de altă parte, vibrația patetică din unele pagini, avându-și rădăcinile în detalii de ordin biografic, perturbă pe alocuri arsenalul critic. Și se simte asta către finalul aceluiași „Cuvânt-înainte”: „Lecturile mele de sub aceste coperte privesc, desigur, scrisul poetului. N-am reținut tot ceea ce am publicat despre el, începând cu o recenzie la Vămile Pustiei, și nici articolele din dicționarele de scriitori și opere apărute pe parcurs, din motivul, întemeiat mi se pare, că acele glose sintetizau opinii și evaluări argumentate pe larg în alte pagini de eseu critic. Au rămas și în cele retipărite acum, unele inevitabile repetiții, nu foarte extinse totuși” (pp. 6-7).
Studiul din 1973, excerptat din volumul Poezia unei generații, rămâne până astăzi între cele mai comprehensive aplicate poeziei lui Ioan Alexandru. Compus din trei părți distincte: Sentimentul tradiției, Infernul discutabil și Izvoarele imnului, eseul pare scris după interviul din „Echinox”, sau cel puțin amendat din perspectiva acestuia, mai ales în privința concepției despre poezie. Aceasta se limpezește în prima parte a lucrării, cu trimiteri și la alte interviuri ale poetului. Se desprinde ideea apropierii de tragicul condiției umane, mai apăsat din unghiul mioritic de înțelegere, decât prin prisma unor scrieri existențialiste. Cu alte cuvinte, e vorba despre „o biografie lirică crescută firesc pe un fond ancestral de sensibilitate ce-și caută expresia” (p. 22). Căutând a-l încadra într-o familie afină, criticul are mereu în vedere „componenta transilvană a spiritualității românești”, fără a neglija, totuși, posibile corespondențe cu universul țărănesc arghezian, chiar dacă lui Ioan Alexandru îi lipsește o dimensiune „artizanală”. Mai aproape de Nicolae Labiș prin respingerea modelelor, autorul Vămilor Pustiei construiește din interior o biografie lirică. Următorul segment al studiului, purtând titlul unuia dintre volume, Infernul discutabil, găsește „o energie juvenilă de excepție” în descrierea analitică a primelor trei cărți de versuri. Confesivă, lirica din volumul debutului, Cum să vă spun (1964), are o „tonalitate de ritual tragic (cu elemente grotești)” și deschidere spre viziuni expresioniste. Văzând în poezia lui Ioan Alexandru o redutabilă modalitate de transcendere, criticul se entuziasmează atât, pe cât se va vedea nevoit să plece capul în perioada de accentuată descreștere a poetului: „Anunțând poate pe cel mai însemnat poet al generației sale, acest volum de debut rămânea, dincolo de inegalitățile de tensiune lirică și stângăciile de limbaj ale vârstei, expresia unui temperament viguros, în care se întâlneau fervorile și ingenuitatea adolescenței cu gravitatea și dramatismul vârstei mature” (p. 31). În pofida elanului său, exegetul presimte totuși, „un anume dezechilibru al expresiei”, „excesive crudități de limbaj”, ori, pe alocuri, „abstracțiuni artificial grefate” pe discurs. Înarmat cu acest sentiment se îndreaptă Ion Pop, în partea a treia a studiului său, intitulată Izvoarele imnului, spre analiza volumului Vămile Pustiei (1969). El constată aici evoluția spre imn a poetului, în urma unei disciplinări conceptuale, dar și a contaminării cu grandioasele viziuni ale stingerii din eminesciana Memento mori. Hotărâtoare i-au fost și apropierile, prin traducere, ori prin studiu, de Pindar și Hölderlin. Studiul din 1973 se încheie într-o glorie de care puțini poeți au avut parte: „Nu există însă un text în care vocea de ample rezonanțe a poetului să nu se lase auzită măcar în parte, și nu o dată sunetul atinge o puritate și o elevație spirituală fără egal în lirica noastră actuală” (p. 55).
Între Poezia unei generații (1973) și Poezia românească neomodernistă (2018) stau 45 de ani, timp în care opera lui Ioan Alexandru și-a ars toate etapele, inclusiv un început de receptare postumă. Prin urmare, perspectiva criticului din Tradiționalism actualizat nu doar că s-a lărgit, dar și-a putut dobândi multe din atributele obiectivității depline, unele înlesnite și de augmentarea biobibliografică. Obiectul cunoașterii din noul studiu, acum opera completă a lui Ioan Alexandru, își redimensionează parțial geneza prin raportarea la un înaintaș precum Aron Cotruș, dobândind totodată calificative estetice mai clar conturate: „lirism încordat” sau „existențialism sui-generis”. Mai vechilor impresii de lectură li se adaugă, în noile pagini, și alte ecouri, venite dinspre Nichita Stănescu, ori B. Fundoianu, iar din literaturile europene, de la Trakl și Gottfried Benn la T.S. Eliot. Trecerea la etapa imnelor se face cu dese trimiteri la eseurile poetului, unde „elogiază întoarcerea la izvoare, la mit și logos”. Numai că tot acum începe și declinul, în privința receptării întregii sale opere. Opțiunea pentru forma solemnă, dar cam redundantă, a rostirii, exprimată și la nivel teoretic, este, din păcate, definitivă. Încât, exegetul, oarecum fără voia lui, se vede silit să-și schimbe discursul critic, ajungând la formulări de felul acesta: „Lungi, aluvionare și cam prolixe compuneri rezultă în aria evocărilor istorice…” (pp. 100-101). Sau, și mai dezamăgit, privind întreaga suită de „imne”: „…cele ce rămân în picioare întregi cedează ca număr în fața unor compoziții pletorice, insuficient controlate de o conștiință «critică» în stare să le elibereze de balastul verbal și să le concentreze în jurul unui ax ideatic-simbolic rezistent” (p. 108). Criticul, care a urmărit îndeaproape devenirea și destinul unei opere, legându-și de ea mari și îndreptățite speranțe, nu poate pune decât, cu amărăciune, într-o sinteză definitivă, aceste cuvinte: „Scriind mult și grăbit (într-un fel de competiție oratorică, de la tribune totuși foarte diferite, cu Adrian Păunescu), autorul Imnelor Maramureșului (dar nu numai al lor) lasă în fluxul discursiv și destule aluviuni nedecantate, cu neglijențe surprinzătoare de ordin lexical și stilistic…” (p. 109). Deontologic, autorul Poeziei românești neomoderniste rămâne vertical până la capăt și obiectiv. Ceea ce poate fi, uneori dureros.
Alte trei articole, ocazionale, întregesc, din unghiuri diferite, paginile referitoare la poezia lui Ioan Alexandru. Existența rituală e o cronică literară din 1988 la volumul Imnele Maramureșului, care caută, cu instrumentele criticii de întâmpinare, un liant ce poate apropia piesele corpusului imnografic: „Programul poetului, schițat încă o dată într-o pagină introductivă, caracterizează și cartea de față ca pe o «parte dintr-un întreg»” (p. 58). Mai vechiul și stăruitorul exeget simte că filonul poetic s-a diminuat, iar lira cântă sec și în surdină. De-aceea, fraza critică e concesivă și eufemistică. Pentru „Caietele de la Putna”, 2014, a fost scris Brâncovenii în „imnele” lui Ioan Alexandru. Studiul încearcă, mai întâi, să pună ordine în tipurile de discurs din cele peste două mii de pagini de „imne”. Ar fi „unul concentrat, structurat de obicei pe câteva strofe”, alături de „«imnele» mai larg evocatoare …cu dezvoltări discursive de anvergură”. Tematic, tot așa, există o arie foarte largă a istoriei naționale, care se intersectează uneori cu elogiul divinității. Imnele dedicate Brâncovenilor sunt cele mai numeroase, răspândite în toate volumele consacrate acestei specii. Analiza critică insistă cu precădere asupra a două dintre ele: unul din volumul Imnele Moldovei, iar celălalt din Imnele Putnei. Ultimul mare poet al Transilvaniei e un text încărcat de empatie, în care analiza face loc evocării. O astfel de carte, crescută în cercuri concentrice, arată că există un ritual al lecturii la marii critici de poezie.

Autor: Viorel Mureșan