Aboneaza-te la newsletter





Solilocvii inutile

Iulie 2021

Dacă, într-o altă carte, am numit Roma o dulce babilonie, iar Parisul, un mit disponibil, în legătură cu Barcelona trebuie să fac o sinteză între cele două, numind-o o babilonie disponibilă... cu ieşire la mare. Farmecul ei e greu de prins în cuvinte, pentru că îmbină dezinhibat idealităţi arhitectonice cu farmecul spaţiului mediteranean, agitaţia nesfîrşitelor valuri turistice cu calmul paşilor marini. Greu de prins într-o singură impresie, Barcelona rămîne o fantezie care poate fi străbătută la pas, una care îţi lasă în memorie, în multe privinţe, gustul unicităţii. Ea te surprinde fără să te intimideze, te vrăjeşte fără să te anihileze, te seduce fără să te cotropească. Îţi întinde doar o mînă (gaudiană) de care cu greu te poţi desprinde. După cum o baie în marea unde îi unduieşte chipul (dar şi în apa de un turcoaz îmbietor din Sant Antoni de Calonge – Costa Brava) te poate arunca, pentru multă vreme, într-o adîncă stare  de melancolie. Doar zguduitura avionului, la aterizare, te trezeşte brusc din visul barcelonez...
*
Tocmai pentru că se refuză ab initio unei cercetări sistematice, unor abordări doctorale, unor aproximări şi opinteli sentenţiale, oricărei hermeneutici pauşale, mi-ar fi plăcut să-mi dau doctoratul în scrisul cioranian – în situația în care nu mă lăsam sedus de filosofia şi teologia Sf. Augustin –, dacă nu mi se părea un fapt total anticioranian şi blasfemator. Căci n-ar fi existat zădărnicie mai spectaculoasă, nici inutilitate mai fertilă. Putea fi teza cea mai scurtă şi mai nonconformistă, un fel de palmă livrescă dată oportunismului universitar, un mic tratat pornit din bibliografia lamentaţiei existenţiale. Pentru că aş fi lucrat pe delirul celui mai lucid gînditor cu putinţă, pe dezgustul cel mai stilat şi mai creativ. Numai că din comisia de doctorat trebuiau să facă parte şi Dumnezeu, şi Demiurgul cel rău. „De vreme ce trebuie să facem o teză, să alegem măcar o teză imposibilă, astfel încît eşecul în care va culmina lucrarea noastră să nu fie un simplu rod al neglijenţei sau al incompetenţei, ci al premeditării” – după cum afirma F. Savater, care chiar şi-a dat doctoratul, cu toate peripeţiile universitare de rigoare, din scrisul cioranian. 
*
Dacă naşterea noastră a fost mai mult un hazard spaţio-temporal, măcar moartea să aibă o adresă precisă. Să ştim exact pe unde dispărem, pe unde ne luăm definitiv tălpăşiţa. Faptul că nu putem decide nimic în legătură cu naşterea, dar putem decide în legătură cu moartea constituie cea mai mare ironie la adresa vieţii. 
*
Referitor la arhicitata şi disputata butadă profetică a lui Malraux, devenită loc comun, cea care afirmă ritos că: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, ea nu validează a priori nici o credinţă, cum eronat s-ar putea crede la o superficială analiză. Religia nu a fost şi nu poate fi o contrapondere reală la existenţă, la modul fundamental de a fi, ci doar la o caracteristică deprinsă a fiinţării, aceea de a crede sau nu, de a adăuga sau nu acest alambicat sentiment vieţii. Noi putem să fim cu toţii necredincioşi şi să existăm mai mult sau mai puţin fericiţi, după cum putem crede cu toţii pînă la delir şi să colapsăm în mod spectaculos. Religia nu oferă garanţii, ci doar speranţe. Secolul XXI poate să nu fie deloc doar dacă îşi face religie din ură şi crimă. Nu putem măsura nici măcar religiozitatea unui om, necum pe cea a unui secol… 
*
Nescriind ca să plac cu orice preţ cuiva, îmi permit luxul de a scrie ceea ce vreau, neîngrădit de calcule tenebroase şi de prudenţe tutelare. Îmi permit să fiu eu însumi, chiar cu riscul de a nu fi nimic. Căci e mai bine să nu fiu nimic pe cheltuiala mea decît să fiu ceva prin aranjamentele ignobile ale altora. Scrisul este doctoratul propriei mele libertăţi, specializarea purei gratuităţi. Mare lucru să poţi face în viaţă nimicul care îţi place, căci în scris poţi opera cu tot ne-făcutul.
*
Cuvintele vorbesc cu toate limbajele, lăsîndu-le acestora posibilitatea să tacă pe propria limbă. Autoreferenţialitatea oricărui limbaj se face în cuvinte. Cuvintele se exprimă chiar şi prin tăcerile amfibolice ale altor limbaje. Fiecare cuvînt poate face o lume, cu condiţia să găsim o propoziţie care să o locuiască ori o tăcere care să o exprime. Dar cum să surprinzi absolutul exprimării cu relativitatea cuvintelor, cum să muţi, netransfigurată, realitatea în limbaj, cum să defineşti totul cu o tăcere apăsătoare, cum să mai fii într-o conjugare care nu reprezintă nimic?

Autor: Ioan F. Pop