Aboneaza-te la newsletter





Tabloul ca o mlaștină

Iulie 2021

Oscar Wilde a publicat Portretul lui Dorian Gray în 1890. Precis s-a contaminat de alura lui Gray, întrucât a fost condamnat la doi ani de închisoare pentru corupere de minori. Peter Ackroyd se substituie lui Wilde, „furându-i” vocea interioară în cartea sa Ultimul testament al lui Oscar Wilde (Humanitas, 2007, traducere de Sanda Aronescu). Scrisă la persoana întâi, confesiunea devine tulburătoare: „am cunoscut deșertăciunea plăcerii și realitatea suferinței”. În 1990, Wilde se privește în oglindă, asemenea lui Gray: „am îmbătrânit îngrozitor, mă simt putrezit”. Exact, precum putrezește tabloul care cumulează viciile, ca o mlaștină în fierbere malefică. Până când Gray va pune capăt misterului diabolic și va străpunge portretul: „se auzi un urlet și zgomotul unei prăbușiri; urletul era atât de cutremurător în sfâșietoarea lui agonie, încât servitorii speriați se treziră și se strecurară tiptil afară din camere” (am citat din traducerea lui D. Mazilu din 1969). Gray trăiește în ipocrita societate victoriană, iar viciul devine o profesiune de credință. Se situează la antipodul personajului lui Huysmans din romanul În răspăr (acolo personajul se retrage în turnul său de fildeș, spre frumusețea pură, într-un univers „organizat”, unde realul nu poate pătrunde).
Cum să nu-i tenteze pe regizori viața lui Dorian Gray? În 1945 apare versiunea cinematografică a lui Albert Lewin, care nu se îndepărtează de litera cărții, servind-o cu rigoare. Finalul cu portretul sfâșiat are nerv și scurtimea necesară. După alte două versiuni (Massimo Dallamano în 1970 și Pierre Boutron în 1977), regizorul Oliver Parker (Othello, Un soț ideal) ne oferă o ecranizare modernă în 2009, cu multă finețe și complexitate. Dacă în roman Harry îl cunoaște pe Gray prin intermediul tabloului, aici în film îl cunoaște personal. Harry e un hedonist machiavelic, un guru lubric. Ceea ce versiunile anterioare au evitat, apare aici în mod subtil: homosexualitatea. Joacă Ben Barnes (Dorian) și Colin Firth (Harry). Decoruri reușite, cioburi de oglinzi, poduri, căruțe, cufere nocturne, parfumuri de Sade și, mai ales, un thriller erotic ce nu cade deloc în vulgaritate. Finalul conține secvențe oripilante, acolo în… altarul diavolului. Din ochii portretului ies adesea viermi. În spatele tabloului se formează o crustă mobilă, șerpuitoare. Mai apoi tabloul arde, însoțit de un rânjet coclit. Tabloul e ca o mlaștină putredă cutreierată de șobolani, întrucât viața lui e o „corupție monstruoasă”. Dorian recunoaște: „mi-am văzut sufletul… e putred, pute, e otravă” și îi spune lui Harry „sunt tot ce ți-e teamă să fii… tu m-ai învățat, ceea ce tu ai făcut; ca să scapi de tentație, trebuie să-i cedezi, deoarece fiecare impuls cu care luptăm ne otrăvește viața”. Regizorul reușește un film modern, cutremurător, în spiritul lui Wilde, căruia îi scria Mallarmé la un moment dat că romanul său e alcătuit „dintr-o reverie esențială și din bizare parfumuri sufletești”.

Autor: Alexandru Jurcan