Aboneaza-te la newsletter





Literatură de sertar

Iulie 2021

Fără îndoială, acest gen de scriere există, nu tocmai atât de abundentă pe cât era așteptată, și iese la iveală, surprinzător adesea, de cele mai multe ori propulsată de însuși autorul ei, cu inacceptabilă sfială sau, dimpotrivă, cu nerușinată cutezanță, generând la fel de felurite percepții din partea unui public eterogen, dar și a specialiștilor în depistarea și promovarea valorilor, conform unor grile aparent doar de ei știute. Am avut șansa, între 1990-2000 și 2010-2020, de a încuraja și a sprijini tehnic inițiativa ieșirii din anonimat a trei autori din prima categorie. Iată:
*
Constantin (Titi) POP face parte dintre cei cincisprezece absolvenți ai primei promoții (1961) a Școlii Medii Jibou (azi, Liceul Teoretic „Ion Agârbiceanu”) care mai respiră aerul generat de atmosfera planetei Terra. Este economist cu studii superioare, cursuri de zi, absolvite la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj: Economia Industriei, Construcțiilor și Transporturilor, urmate de studii postuniversitare la Institutul Politehnic, Facultatea TCM – Specializare în „Tribologie” (studiul lubrifierii mecanismelor în mișcare) și „Calculul capacităților de producție”, ceea ce ar echivala, azi, cu două masterate. Locuiește în Turda, unde a fost repartizat, după absolvire, la Întreprinderea de Izolatori de înaltă, medie și joasă tensiune, apoi la Întreprinderea de Accesorii și Piese de Schimb Auto și Tehnica Specială. Din această poziție predă, concomitent, discipline de specialitate la cursuri de zi, învățământ seral și studii postliceale, în cadrul Liceului Industrial „Mihai Viteazu”, patronat de respectivele întreprinderi. După 1990, a fost solicitat să preia funcții tehnico-economice la Spitalul Municipal de Urgență Turda, de unde a ieșit la pensie. Așa cum mi-a mărturisit ceva mai demult, prietenul meu de-o viață și coleg de clasă în cei patru ani de liceu, Titi Pop și-a scris memoriile direct pe calculator, după ce regimul închistat și inuman din ultimii ani ceaușiști l-a îndepărtat de familie, peste care s-au abătut schimbările regimului politico-administrativ, care a provocat, printre alte rele, emigrarea masivă a românilor, mai cu seamă a tinerilor absolvenți de studii superioare și de liceu către țările Europei și ale lumii, producându-i frustrări de nuanțe diferite. Precum însuși mărturisea, n-a pornit în valorificarea memoriei din dorința afirmării publice, pentru că nu are decât cunoștințe firave în tehnici narative, sau în inovații lingvistice strict necesare solicitării bunăvoinței vreunui cititor avizat. A decis explorarea memoriei, cu tastatura în față, pentru a lăsa urmașilor săi direcți și, eventual, familiilor acestora, nepoților, pilde cu valori sentimentale și implicit istorice, câteva tipologii și întâmplări cu efect recurent pe care, trăind în nemijlocit evenimentelor a considerat că le va propune acestora. Socotind că textele sale ar putea să intereseze și pe alți semeni de-ai noștri, i-am cerut îngăduința să încerc publicarea documentarului pe care îl conțin.
*
 Dragă tinere prieten, 
Nimeni nu știe care îi este extensia vieții terestre, din momentul în care începe să priceapă definiția acesteia, în enunț mai mult sau mai puțin complex, și devine lucid, pe fundamentul unei minime experiențe existențiale. Nu trebuie să-ți spun eu câtă importanță are etapa copilăriei în evoluția unui om, modul în care copilul intră în contact cu feluritele aspecte ale socialului. Dacă ar fi să cercetăm istoria preocupărilor de psihologie individuală și socială, am constata o traiectorie sinuoasă a definițiilor, în funcție de o anume dialectică, generând aprioric asemănări și deosebiri subordonate contextelor istorice ale mediilor. Dacă ai privilegiul, ori, dimpotrivă, ghinionul să te apropii de sfârșitul a opt decenii de viață, vei constata cât de mult contează experiența combinată, de îndeletniciri (profesii, meserii etc.) și experiența de carte, de lectură. Genomul traversând istoria unei familii contează, de asemenea foarte mult. Răpiți de vicisitudinile traiului zilnic, neglijăm adesea contactul patronal dintre părinți și copii, astfel încât suntem tentați să ne îndepărtăm unii de alții, judecându-ne aspru, pe de o parte, cât și să ne căutăm în scopul iertării și alinării post priori. Hotărâm fiecare dintre noi calea pe care o acceptăm. Memoriile postate pe adresa ta de e-mail, îți sunt destinate, nu din intenția de a fi vreodată propuse spre publicare, cât din aceea de a ști cine a fost și cum a devenit tatăl tău, așa cum n-a reușit niciodată să ți le relateze, luați de vârtejurile existenței din perioada care ar fi fost normal să vă ofere acest răgaz. Și, te rog să nu uiți: Tatăl tău te iubește necondiționat. („Și-am scris această carte eu,/ Căprarul Nicolae”, George Coșbuc) Pt. Conf. Viorel-Gheorghe Tăutan 

XXVII
Văzusem munții o singură dată, trecând prin Valea Prahovei, cu trenul, spre Ardeal. De aceea, întâlnirea cu muntele, pe viu, a fost pentru mine o entuziastă revelație. Altfel spunând, nu mai călcasem muntele în realitate până atunci. Toamna fusese lungă, și nici iarna nu era prea grea în anul acela. Totuși, faptul că eram la altitudine, mi-a provocat senzația de mai frig decât era jos, la Aiud. Am apucat să văd puțin din toamnă la Râmeți. Ca în tablouri! Dacă o să mai vii în țară, până mai întârzii și eu pe aici, pe pământ, mi-ar plăcea să mergem într-o scurtă vizită prin Râmeți, doar amândoi, în cazul când ceilalți nu vor. În răstimp de-o oră, aș vedea tot ce îmi stârnește sentimentul dorului de primii ani ai copilăriei. Necazul meu atunci era că nu prea găseam copii cu care să mă joc. Câțiva copii mai mari și mai mici erau, dar locuiau destul de departe. Satul avea doar școală primară, până la clasa a patra, adică. Era amplasată ceva mai aproape de casa în care locuiam noi, decât vecinii. Când mergeau și veneau de la școală, copiii treceau prin fața casei „noastre”. Așa mă mai întâlneam cu ei. Iarna, fiind ziua scurtă, nu prea aveam timp să ne întâlnim. Sâmbăta și duminica, veneau pe la mine din curiozitate. Aveam câteva jucării confecționate din lemn, destul de atrăgătoare prin felul cum erau colorate, mai ales un avion deosebit de frumos, primit la Tecuci de la ai mei, când situația părea încă normală. Atracția, însă, era o minge mare din cauciuc, pe care mi-o cumpărase din Aiud tata. Când puteam, jucam cu toții fotbal, dar numai după venirea primăverii. Problema mare era că nu prea găseam un teren plat unde să batem mingea. Dacă eram mai mulți, mergeam la o distanță de aproximativ o jumătate de km, unde era o zonă ceva mai orizontală și încingeam jocul. Un necaz se ivise și aici; exact în centrul platoului, se găsea o stâncă mare, și ne cam încurca. Alergam prin jurul ei, când făceam fente... De la acel teren începea pădurea și stâncile prevestind apropierea de munți, iar pe latura cealaltă era drumul care ducea spre Aiud. Îmi aduc aminte că din livada casei, în pantă, unde se aflau mulți meri, am cules o grămadă de fructe pe care le-am depozitat în pivnița construită la demisol. Erau o mulțime! Aproximez acum, după trecerea anilor, că or fi măsurat 1500-2000 kg! Cu o parte din aceste fructe, tocate, tata a umplut câteva vase din lemn, la fermentat pentru țuică (localnicii le numeau „tocitori”!) Aveau forma tronconică de circa 1,5 m înălțime și diametrul la gură cam tot atâta). Operațiunea adunatului de mere a fost efectuată în cea mai mare parte de către un consătean; acesta locuia mai aproape de noi, și cred că fusese angajat la dispensar. Când tata mergea pe teren, folosea serviciile respectivului, cu căruța trasă de cai. Parcă simt și acum acel miros de mere, atunci când intram în pivniță. Acolo, în Râmeți, am mâncat cele mai multe mere din viață. Îmi plăceau mult, iar mama făcea și plăcintă cu mere piure.


XXVIII

Râmeți. Satul din Apuseni, uitat de lume și civilizație, ascuns printre stânci și păduri, disipat pe înălțimi, dar populat cu oameni simpli și înțelepți, pe care, după ce i-ai cunoscut, nu prea poți să-i uiți. Acolo am început a deprinde să gândesc, așa cât eram de mic. Condiția existenței familiei mele acolo, întâmplările derulate, relațiile cu oamenii locului, m-au determinat să judec, să raționez. De gândit, toți oamenii gândesc. Dar nu folosesc aceeași măsură. Gândirea adevărată înseamnă judecată. Judecata înseamnă a avea capacitatea de a analiza și a sintetiza, de a face comparații și asocieri mentale, de a suprapune sau a despărți planurile gândirii, de a formula și a aborda opțiuni, de a distinge binele de rău, importantul de neimportant, esențialul de neesențial, prioritarul de neprioritar. Toate astea le poți face doar dacă ai o rațiune logică. Raționamentul logic, logica, este ceea ce ne diferențiază între noi ca valoare intelectuală individuală și depinde de inteligență. Este diferență între gândirea individuală a fiecărui om în parte. De gândit, gândește și tâmpitul, și cretinul, și oligofrenul, și schizofrenicul (aceștia sunt bolnavi psihic, dar gândesc și ei)! Judecata logică ne diferențiază. Capacitatea de a judeca logic, rațional face să ne situăm pe o anumită treaptă intelectuală, ne propulsează în activitatea pe care o depunem. Ne face să ocupăm o anumită poziție în ierarhia socială, mai sus sau mai jos. Divinitatea ne-a dat puterea de a judeca, de a discerne, însă nu toți ajungem în vârful piramidei. Din cel mult 20% dintre noi, se aleg elitele! Restul depinde de voință și ambiție. Dar nu este suficient. Mai ai nevoie de câteva elemente favorizante: disponibilitatea și capacitatea de a face efort, sănătatea personală, conjunctura, întâmplarea, hazardul, sau chiar relațiile de influență. Unele țin de noi exclusiv, dar altele – de alții. Se pare că azi depindem tot mai mult de alții. Important este să ne orientăm după cum putem să folosim aportul altora și asta depinde de istețimea noastră personală, numită adesea șmecherie. Pentru asta trebuie să-ți faci o strategie atent elaborată pe termen lung, mediu și scurt, a propriilor acțiuni și aspirații. Trebuie să fixezi clar ceea ce vrei, precum și modalitățile de împlinire (tactica). Pentru prima dată, aceste principii au fost aplicate în arta militară încă din Antichitate, ba chiar în disputele primitiv-tribale, în copilăria omenirii. În perioada studiilor superioare, la științe economice, am urmat un curs de organizarea și managementul economiei naționale, pe ramuri de activitate (industrie, în special, agricultură și servicii). Mi-a plăcut, deși o făceam cu un cadru universitar maghiar, pe care nu-l prea agream, și, jur, nu pentru că era maghiar. Principiile generale se pot aplica și în viața personală. 
Să revenim la Râmeți.
Tata a încercat să mă capaciteze să judec logic. El însuși avea o logică foarte bună și voia să mi-o transmită. Erau aspecte de care îl întrebam, și răspunsurile erau simple, scurte și pe înțelesul meu. Astfel m-a făcut să-l iubesc și să-l țin minte pentru totdeauna. M-a ajutat în procesul dezvoltării logicii și prin cărțile pe care mă îndemna să le citesc. Aproape toate erau cu mult peste nivelul vârstei mele. Ai să fii contrariat, însă eu am citit basmele lui Ispirescu, ale fraților Grimm și alte povești după „Căpitan la 15 ani”, „Insula misterioasă” și altele mai grele. Cu toate acestea, mi-au plăcut basmele, mi-a fost drag să intru în lumea lor, și le-am citit cu indubitabilă plăcere. Iarna nu a fost prea grea în anul acela. Cred că au fost în jur de 3-4 săptămâni mai geroase, cu viscol. Tata îmi făcuse rost de o săniuță artizanală, confecționată din lemn, de vreun meșter local, pe care o foloseam prin apropierea casei. La intrarea în iarnă, tata a fiert merele, care fermentaseră, la cazanul de țuică. 
Acel instrument funcționa pe malul văii, la vreo doi km de casa în care locuiam, unde curgea un pârâiaș care asigura apa pentru răcirea serpentinei de condensare. În ziua când a făcut țuica, ajutat de localnici, am fost și eu martor câteva ceasuri, tata mă dusese cu el. Mi-a explicat pe înțelesul meu cum se transformau fructele în alcool și cum se extrăgea țuica, prin fierbere, distilare și condensare. După cum îmi aduc eu aminte, s-au umplut câteva butoiașe de vreo 30 de litri fiecare și un ciubăr apreciabil (cred că avea vreo 40-50 de litri), luate împrumut de pe la vecini. Să tot fi fost cam 150-170 de litri în total. Au fost depozitate în „găbănaș”. Cred că denumirea asta ai mai auzit-o la Bucium, de la tanti Macavei, care avea respectiva magazie de alimente peste drum, unde se afla și poiata vacii. Îți aduci aminte? Necazul a fost că tata își mai făcea drum pe la găbănaș, după care devenea mai vesel, fapt pentru care mama l-a certat serios. Nu se prea potrivea alcoolul cu tratamentul pe care îl urma tata și nici cu profesia lui. Dar nu a fost ceva permanent, astfel că din țuica aceea ai mei au păstrat mult timp după ce am părăsit Râmețiul. O destul de lungă perioadă, a fost folosită în loc de spirt medicinal la tratamente și la dezinfectat. Ce am apreciat admirativ la tata, a fost modul cum m-a determinat să accept că am sarcini și responsabilități în gospodărie. Spălam încălțămintea înnoroiată, spălam vasele, puneam tacâmuri la masă, aduceam lemne sub sobe și întrețineam focul, să nu se stingă, aduceam apă de băut de la șipot (izvor) cu donița (vas din lemn pentru apă având capacitatea de 5-10 l). Aduceam apa doar pe vreme bună, deoarece șipotul era mai departe, în vale. Îmi aduc aminte, nu știu dacă și tu îți mai amintești, că în drumul nostru spre Bucium, am vizitat odată muzeul etnografic din Sălciua. Era amenajat în locuința proprie de către un învățător din comună, știut în arealul Apusenilor drept mare român și patriot. Îți amintești, totuși? Nu cred că am avut timpul necesar să-ți explic atunci tot ce era expus acolo, majoritatea obiecte de uz gospodăresc confecționate cu mâna de meșterii satelor. Eu am văzut și am folosit la Râmeți lucrurile expuse acolo. Îmi pare rău că n-am mai ajuns pe la muzeu, după ce ați crescut, când puterea de înțelegere vă era mai dezvoltată. Asta este! Pentru multe îmi pare rău... Tatăl meu, bunicul vostru, avea o mare admirație față de oamenii din zona Râmețiului. Când am crescut mai mărișor, îmi spunea că zona aceea de lângă Aiud aparținea unei civilizații atemporale, civilizația muntelui și a lemnului, o civilizație paralelă. Numeroși autohtoni nu văzuseră tren nici la 60 de ani, mai ales femeile, care erau legate de gospodărie și nu prea coborau la oraș. Bărbații, majoritatea, vedeau tren pe la 20 de ani, când mergeau în armată. Școală aveau la nivel maxim, de 4 clase, însă cei mai mulți erau analfabeți. Semnau actele oficiale cu amprenta degetului mare de la mâna dreaptă. Le era mânjit cu cerneală sau tuș, după care îl aplicau pe locul semnăturii. Nu aveau electricitate. Iluminarea se făcea cu ajutorul lămpilor cu petrol, sau cu opaițe folosind seul de oaie! Noi aveam în fiecare încăpere câte două lămpi cu petrol nr. 11, cele mai mari. În comerț puteai să găsești nr. 5, 7 și 9. Gospodarii cât de cât mai avuți își permiteau cel mult nr. 7 (numărul semnifica diametrul maxim în centimetri al bulbului sticlei de lampă), cu cât era mai mare numărul, cu atât consuma mai mult petrol, pe care, deși nu era grozav de scump, nu și-l permiteau, deoarece nu aveau bani. Mai mult preț puneau pe felinarele cu care iluminau grajdul când mulgeau vacile, când dădeau hrană animalelor, seara în anotimpurile cu ziua scurtă, și își încheiau treburile pe afară. Că adusei vorba despre lămpi, una din sarcinile mele era să curăț (șterg) sticlele de lampă, care se afumau în timpul utilizării. Afumarea era determinată de faptul că fitilul nu era bine aranjat, sau flacăra era prea mare. Nu prea îmi plăcea să șterg sticlele de lampă, deoarece mă mânjeam cu funingine și miroseam a petrol, dar era sarcina de la tata, și era lege! Mi-a plăcut perioada în care am stat la Râmeți, chiar dacă iarna am stat mai mult în casă. Mă impresiona când ningea tare și era viscol, pe care îl auzeam șuierând, și mă înfioram. De frig nu am răbdat, deoarece făceam foc non-stop, lemne fiind din abundență. Îmi aduc aminte cu plăcere de conversațiile părinților mei la sfârșitul zilei, până târziu în noapte, când sfârșeau treburile și cinam. Înainte să adorm, tata îmi povestea fel de fel de întâmplări din copilăria sa, despre satul lui și despre părinții de care de abia își mai aducea aminte, dar povestea cu drag despre ei. Basme nu-mi spunea. Mama avea sarcina asta. Tata era cu povestiri din viață. Un fapt semnificativ l-am considerat atunci când tata, în urma unei coborâri în Aiud, s-a întors cu un cățeluș în brațe. Căzuse prima ninsoare. Cățelul era un tekel adult, maroniu-roșcat pe care l-am îndrăgit pe loc. Practic, era tovarășul și prietenul meu de joacă. Am certitudinea că tata observase lipsa tovarășilor de joacă și a compensat aducându-mi-l pe Azorică. Îl țineam în casă și dormea lângă patul meu, pe preș, la capul patului. Când nu mă vedeau ai mei, îl urcam cu mine în pat. Și el mă iubea, evident. Era deosebit de inteligent. Îl lăsam afară de câte ori mă anunța că dorește să-și facă nevoile. A declanșat o tragedie când, prin februarie, după o ieșire, nu s-a mai întors. L-am strigat în noapte, dar în zadar, Azorică nu s-a mai întors. Am adormit târziu, am avut coșmaruri, după ce tata m-a asigurat că îl va găsi dimineața, pe lumină. N-a fost să fie! Dimineața, tata l-a căutat, dar i-a găsit doar lăbuțele, mai departe de casă. Atât a mai rămas din el, abandonate de lupii care veneau să prade până aproape de gospodăriile oamenilor. L-au mâncat afurisiții de lupi! N-am putut plânge, dar în viața mea s-a produs atunci o schimbare semnificativă. Am realizat cât de perisabilă, de trecătoare, este existența, viața! Am plâns abia când ne-am întors la Aiud și tata i-a povestit cetățeanului, fostului stăpân, de la care îl luase, cum a dispărut Azorică. Am plâns amarnic! Și iubesc în continuare câinii, și tot ce este viu! M-a liniștit cu greu tata, spunându-mi că îl voi reîntâlni pe Azorică, dincolo! Nu mai am mult până atunci! Îi voi întâlni și pe mama, și pe tata, și pe toți acei care mi-au fost dragi în timpul vieții terestre, dar și pe ceilalți...

Autor: Viorel Gh. Tăutan