Aboneaza-te la newsletter





Meşteşugarii şi rolul lor în dezvoltarea orașului Zalău

Iulie 2021

După decăderea epocii în care se folosea munca sclavilor pentru obţinerea produselor agricole şi a celor necesare traiului, a urmat în epoca medievală o perioadă în care stăpânii pământurilor foloseau munca ţăranilor iobagi în agricultură, iar în oraşe existau oameni care practicau diferite meserii. În ţările din Europa centrală şi de vest, meseriile au luat un mare avânt odată cu trecerea timpului, în oraşele mai dezvoltate. Cu cât produsele erau mai numeroase şi mai diverse, cu atât oraşul devenea mai mare şi mai puternic, iar locuitorii săi erau mai bogaţi. Aşa s-au dezvoltat marile oraşe, care deţineau şi terenurile agricole din jurul lor, întocmai ca un stăpân feudal. De-a lungul timpului s-au dezvoltat după același sistem şi oraşe mai mici, unde se ţineau târguri la date bine stabilite, unde meşteşugarii din localităţile respective, dar şi din alte centre, îşi vindeau mărfurile. În acest fel, oamenii aveau ocupaţii diferite şi se făcea comerţ cu bunurile produse în gospodăriile proprii. În general, evul mediu este caracterizat de istorici ca fiind o perioadă întunecată, cu multe războaie, cu migraţii ale unor populații dinspre răsărit spre apusul Europei, cu mari distrugeri. Cu toate acestea, activitatea creatoare a meşteşugarilor, care erau artişti în meseriile lor, s-a organizat cum a fost mai bine posibil, a evoluat şi s-a transmis până astăzi în multe domenii de activitate. Aşa s-au organizat și meșteșugarii din Zalău, care practicau ocupaţii tradiţionale şi au dezvoltat un mod de viaţă conform standardelor vremii.
O chestiune interesantă în viaţa oraşelor este cea a modului cum se desfăşura viaţa în comun. Exista un anumit fel de asociere a orăşenilor din Europa Occidentală, care a fost copiat şi de oraşele din Transilvania. Multă vreme, numai cei puternici au putut să-şi impună meseriile organizate în bresle şi să cunoască astfel un mod de a-şi împărţi responsabilităţile, de a se proteja unii pe alţii în cadrul breslei, numai meşterii şi familiile lor, refuzând să-i protejeze pe cei care nu făceau parte din organizaţia lor. Reprezentanţii meseriilor şi ai artelor, odată instalaţi la putere, au adoptat pentru o perioadă îndelungată această atitudine împotriva celor pe care îi socoteau a fi neînsemnaţi în cadrul vieţii sociale şi politice. 
Oare de ce era foarte important ca meşteşugarii să se organizeze în bresle pentru a-şi practica meseria? În condiţiile epocilor medievală şi modernă, în care producţia meşteşugărească a ocupat locul cel mai important în acoperirea cererilor de produse pe piaţa internă, sistemul era atât de bine organizat încât oricare dintre meşterii rămaşi în afara lui nu puteau să-şi asigure sursa de materii prime, mai ales dacă doreau să producă marfă de calitate superioară. Procesul muncii nu ridica probleme speciale, tehnica de lucru era identică, dar desfacerea mărfii pe piaţă era, pentru producătorul individual, chiar mai dificilă decât asigurarea materiei prime. Piaţa de desfacere era monopolizată în exclusivitate de bresle; producţia era destinată consumului de masă al locuitorilor din oraş şi din localităţile rurale din jurul târgurilor. Creşterea cererii a dus la sporirea numărului meşteşugarilor, ceea ce a atras după sine apariţia unor ramuri meşteşugăreşti noi şi creşterea numărului breslelor, care au devenit tot mai specializate. Acest fenomen a fost caracteristic până la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea. După primul război mondial puterea de control a breslelor a slăbit până la destrămarea acestora.
Ce-i rămânea de făcut individului? Răspunsul este unul singur: să-şi desfacă marfa prin sistemul ambulant, pe jos, călare sau cu căruţa, după posibilităţile fiecăruia. De multe ori era preferabilă vânzarea de acasă, ceea ce însemna economie de timp, de efort şi de bani, dar aceasta presupunea preţuri mai mici, beneficii reduse, sistem care nu a fost practicat de meșterii zălăuani. Disciplina meşterului breslaş din epoca medievală a generat în unele domenii de activitate o productivitate a muncii ridicată şi o calitate a produselor mai bună decât a celor actuale. 
Fiecare meşter dorea să aibă material din care să lucreze obiectele, să aibă asigurat locul în piaţa de vânzare a acestor obiecte şi să fie protejat de venirea altor meşteri, care să-i facă concurenţă şi să nu mai poată să-şi vândă marfa. În acest caz, condiţiile de trai ale meseriaşilor şi ale familiilor lor ar fi scăzut foarte mult. Organizarea în bresle făcea posibilă asigurarea acestor condiţii de muncă şi de trai și meșteșugarii își apărau privilegiile. 
Puteau să înveţe meserie în primul rând copiii meşteşugarilor şi era chiar de datoria unuia dintre fii să înveţe meseria tatălui, urmând ca, mai târziu, când tatăl nu mai voia să lucreze, să moştenească atelierul. Părinţii acestor ucenici plăteau pentru învăţătura, cazarea şi masa pe care le-o asigura meşterul. În plus, copilul ucenic trebuia să meargă la şcoală, să înveţe cele necesare, citit, scris, socotit, pentru ca să poată să-şi controleze veniturile în viitor. Când învăţau mai multe, ucenicii deveneau calfe şi li se încredinţau lucrări. Apoi, făceau un fel de schimb de experienţă în alte ţări, de obicei în Ungaria, Austria şi Germania mergeau calfele din Zalău, unde erau găzduiţi de meşteri care le asigurau condiţiile de trai, le dădeau de lucru şi, la sfârşit, primeau calificative într-un carnet denumit Carte de călătorie. La întoarcerea acasă, după un an sau chiar doi, tânărul trebuia să execute o lucrare: dacă era olar trebuia să confecţioneze acele piese pe care le comanda conducerea breslei, dacă era măcelar trebuia să taie un animal, cizmarul făcea o pereche de încălţăminte şi aşa mai departe. Dacă juriul se declara mulţumit de lucrare, atunci tânărul primea titlul de meşter.
În oraşele din Transilvania, la fel ca în toată Europa, s-au dezvoltat toate meseriile posibile, de la meşterii care făceau obiecte necesare în gospodărie pentru munca zilnică, la cele necesare pentru producerea mâncării, apoi îmbrăcăminte, încălţăminte, mijloace de transport, obiecte care înfrumuseţau locuinţele şi clădirile publice. 
În general, dezvoltarea oraşelor medievale din Europa a fost caracterizată prin construirea unor clădiri importante, dar şi prin existenţa unei vieţi orăşeneşti organizată pe bază de regulamente, pe străzi şi cartiere. Aceste forme uşurau cunoaşterea familiilor şi a problemelor lor, pe temeiul unei vecinătăţi de teritoriu. Pentru adulţi, viaţa comunitară constituia un mod de trai pe care îl cunoşteau şi îl apreciau, iar pentru tineri era un foarte util exerciţiu în vederea intrării active în viaţa socială de mai târziu. Sistemul de organizare a vieţii meşteşugarilor zălăuani nu a fost diferit de cel european, dar căruia nu i s-a adus nici o modificare care să-i imprime o notă specifică. În Zalău au existat meşteşugari din foarte multe categorii: existau măcelarii care asigurau carnea necesară traiului, tăbăcarii prelucrau pieile crude ale animalelor tăiate de măcelari, pielarii care prelucrau pieile cumpărate de la tăbăcari, apoi curelarii făceau obiecte necesare din fâşii de piele, cizmarii confecţionau încălţăminte de toate felurile pentru femei şi bărbaţi: pentru muncă, pentru zilele de sărbătoare, pentru bal, pentru oameni bogaţi şi pentru ţărani. În zilele de iarnă, după ce terminau lucrul la câmp, mulţi dintre zălăuani au confecţionat oale şi alte obiecte necesare pentru producerea mâncării. Deoarece lutul era bun pentru oale, s-a dezvoltat cu timpul unul dintre cele mai puternice meşteşuguri din oraş, olăritul. Breasla olarilor din Zalău avea chiar un statut nobiliar, regal, o breaslă cu multe drepturi în partea de nord-vest a Ardealului. Au existat negustori care cumpărau marfă din Cluj şi o duceau la vânzare în Satu Mare şi Baia Mare, chiar şi mai departe, au existat şi pălărieri. Oraşul Zalău s-a dezvoltat foarte mult datorită avântului meşteşugurilor locale şi a fost bine organizat de conducerea administrativă. Acest lucru a fost posibil datorită respectării legilor şi regulamentelor.
În cadrul fiecărei bresle sau asociaţii meşteşugăreşti s-au dezvoltat reguli specifice, care stabileau chiar şi modurile de comportare ale membrilor şi familiilor lor. Acest lucru se explică prin necesitatea de adaptare, încă din copilărie, la rolul pe care fiecare persoană urma să îl aibă în viitor în comunitatea respectivă: ucenic, calfă, meşter, soţie de meşter, copiii acestora. Locul şi rolul fiecăruia erau clare în cadrul comunităţii meşteşugăreşti, aşa cum se vede şi în cadrul celei din Zalău. Datorită acestui fapt, meşterii se cunoşteau între ei, se ajutau între ei şi stabileau relaţii cu alte bresle din alte părţi ale Europei. Astfel, ei simţeau că au o situaţie de superioritate în cadrul social. Se recunoştea prin aceasta o diferenţă faţă de restul comunităţii, datorată unui statut care le acorda drepturi în plus meşteşugarilor. În procesul evoluţiei istorice, meşteşugarii şi-au dezvoltat un set de obiceiuri şi reguli legate de ocupaţia practicată, care le stabilea şi statutul social. Practicarea acestor obiceiuri transmise din generaţie în generaţie a reprezentat un factor de menţinere a legăturilor dintre meşteşugarii care practicau aceeaşi meserie, aveau acelaşi statut social care era datorat situaţiei economice proprie breslei. Averile meşteşugarilor din Zalău şi Şimleu Silvaniei s-au mărit de-a lungul timpului. Ele constau din casele proprii, casele comune ale breslelor, tarabele şi magazinele meşteşugarilor, restaurante, mijloacele de transport ale negustorilor, din atelierele şi instalaţiile tehnice ale producătorilor precum şi din pământurile pe care orăşenii le deţineau în jurul oraşelor.
Trebuie să amintim aici şi despre ocupaţia tradiţională, românească, de creştere a oilor. Este o ocupaţie specifică locuitorilor din zonele montane şi submontane, practicată şi de sălăjeni şi chiar de zălăuani, până în urmă cu 40-50 de ani, fără să fie practicată numai de români, după cum s-a putut vedea din istorie. Nicăieri populaţia maghiară nu a purtat îmbrăcăminte ţesută de românce. Oieritul a îmbrăcat cu obiecte produse din lână, cu pielărie, cu produse specifice toată populaţia Transilvaniei, a dat materialul pentru făbricuţele de îmbrăcăminte şi altele din Imperiul Habsburgic, mărfurile ajungând până la Viena şi Budapesta. S-a dezvoltat în Transilvania o adevărată industrie a lânii, produs al acestei ocupaţii practicate de români, dar şi de maghiari. Această ocupaţie a creşterii oilor s-a dovedit a fi una din cele mai importante virtuţi ale poporului român. Orice încercare de nerespectare a tradiţiei a fost sancţionată cu promptitudine secole de-a rândul. Dar oieritul a contribuit din plin la dezvoltarea multor oraşe prin faptul că dădea materia primă, adică lâna, pielea, carnea, laptele şi brânza populaţiei oraşelor. Exista în Zalău o breaslă a meşterilor care făceau sumane (gube) şi care avea piva şi alte instalaţii tehnice tocmai la Plopiş, deţinând în proprietate şi terenul pe care erau construite instalaţiile lor tehnice. 
Procesul de modernizare economică şi socială care a avut loc în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, după anul 1950, adică după cel de-al doilea război mondial, a produs schimbări foarte mari în cadrul oraşelor şi satelor din toată Europa. În cazul localităţilor din Sălaj transformările au fost esenţiale, dramatice în multe cazuri. S-a renunţat la meşteşuguri şi s-au construit fabrici, oamenii au plecat de la sate la oraşe mai mult decât în orice perioadă din istorie. Vechiul mod de viaţă s-a dovedit că nu a mai rezistat şi s-a schimbat, dar s-au menţinut multe dintre tradiţii, care nu se schimbă în profunzime. Există şi azi meşteşugari romi în Cheud, care produc şi acum obiecte din aramă cum sunt tigăile, cratiţele, oalele, clopoţei. Ei mai erau prezenţi în piaţa din Zalău în zilele de sâmbătă şi de sărbători religioase, când în oraş veneau locuitori din satele sălăjene pentru a face cumpărături până în urmă cu un deceniu. În majoritatea cazurilor, mărfurile sunt vândute de femei şi de băieţi, ocupaţia bărbaţilor fiind aceea de a produce obiectele. Ocupaţiile casnice, iar mai târziu cele industriale, constituie o parte foarte importantă din istoria părţii de nord-vest a României, inclusiv în Zalău, au influenţat şi zonele înconjurătoare şi au avut un rol de seamă în toate celelalte domenii ale vieţii umane. 
Organizarea producătorilor locali individuali în sisteme pe baza activităţii profesionale prestate de indivizi a avut efecte pozitive pentru meşterii activi, care îndeplineau standardele propuse în regulamentele elaborate pe meserii. Pentru cei de la sat care cunoşteau meserie, sau pentru producătorii din zona rurală, accesul în breaslă era atât de strict condiţionat, încât era aproape imposibil de pătruns. Cel mai adesea astfel de meşteri rămâneau în afara oraşului, devenind cârpaci. Dar când erau perioade de criză, meşteri din oraş mergeau să lucreze la ţară, cum a fost cazul cizmarilor zălăuani rămaşi fără materie primă şi clienţi, care au migrat la sate în timpul unei perioade economice mai grele în satele din jurul Zalăului, unii dintre ei cu familie cu tot. 
Istoria acordă adeseori o prea mare importanţă rolului oraşelor, pe care le pune în contrast cu slaba modernizare a satelor. În epocile anterioare, Zalăul a fost un orăşel cu trăsături rurale, ceea ce înseamnă că multă vreme, între ţărani şi orăşeni a fost doar o oarecare diferenţă de cultură. Breslele aveau un rol important şi în ceea ce priveşte dezvoltarea culturii în oraşe. Cunoaştem un eveniment de o mare importanţă pentru oraşul Zalău, care a avut loc în anul 1855, când a fost construită fântâna arteziană (cu îngeraşi) din piaţă. Forările pentru a se ajunge la stratul de apă freatică, precum şi cheltuielile cu lucrările de împrejmuire a locului cu o construcţie de tip havuz, din ciment, şi de amplasare a îngeraşilor, au fost suportate din contribuţiile membrilor breslei tăbăcarilor. Acest lucru l-am aflat din paginile ziarului Adevărul. De asemenea, din rândul meşteşugarilor bogaţi erau aleşi conducătorii oraşului, pentru că dovedeau că pot să conducă un oraş dacă pot să conducă o breaslă de meşteri.
În multe cazuri, dreptul practicat în oraşe se suprapunea legilor aflate în vigoare, datorită faptului că cei care-şi împărţeau meşteşugurile, oamenii de afaceri în general, deţineau privilegii, care erau drepturi mai mari decât aveau locuitorii satelor, în virtutea cărora aveau posibilităţi mai mari de dezvoltare. 
Aveau dreptul de a angaja mâna de lucru necesară în atelierele proprii, fără nici un control din partea autorităţilor statului; controlau pieţele şi târgurile, controlau măsurile şi greutăţile, în cazul negustorilor; reglementau angajările în atelierele meşteşugarilor şi în breasla negustorilor şi reglementau modul de organizare a meseriilor; interveneau în favoarea concetăţenilor lor, manifestându-şi în acest mod solidaritatea colectivă, breslele zălăuane aplicând aceste legi proprii înscrise în regulamente.
În ceea ce priveşte modul de trai al meşteşugarilor şi negustorilor, aceştia locuiau în propriile lor case, împreună cu angajaţii şi cu ucenicii, dacă era vorba de meşteşugarii din categoria orăşenilor săraci, a celor umili, în cazul începătorilor sau al celor care nu reuşiseră în afaceri. În permanenţă, meşteşugarii au depins de piaţă, cel puţin cei din categoriile inferioară şi medie, precum şi de izbucnirea unor boli infecţioase mortale, epidemiile fiind dese în istorie. Cu toate acestea, a avut loc o continuă mutare a locuitorilor de la sate la oraşe, deoarece credeau că vor avea mai multă libertate individuală oferită de oraş şi că îşi vor găsi repede un loc de muncă. În acest fel, oraşul a atras în evul mediu şi atrage şi astăzi mereu populaţia din jur. Dar chiar aceste mişcări caracteristice oraşelor conduc la schimbarea continuă a situaţiei economice a oamenilor şi a condiţiilor de dezvoltare a oraşelor, municipiul Zalău fiind un exemplu pentru ilustrarea acestor schimbări radicale.

 

Autor: Elena Musca