Aboneaza-te la newsletter





Transversalitatea literaturii

Iulie 2021

Declinul unei literaturi marchează declinul unei naţiuni, spunea Goethe, iar realitatea de azi pune în evidenţă nu doar declinul propriu-zis al naţiunilor, ci chiar al conceptului de naţiune. Cât de relevant mai este, în aceste condiţii, declinul literaturii în cazul naţiunilor mimetice, este un subiect care mai preocupă doar pe o mână de idealişti. Şi totuşi... 
Literatura s-a născut din consemnarea unui dialog şi acesta este nucleul celular în jurul căruia a apărut constructul numit literatură, o fascinantă modalitate de cunoaştere de sine şi a partenerului de dialog. Formula s-a schimbat constant, însă punctul de plecare nu a fost vorbăria inutilă, nu lamento-ul fără sfârşit, mizerabilist, ci încadrarea într-un context relevant a înţelepciunii, a observaţiei generatoare de concluzii percutante, o altfel de privire asupra lumii. În cultura multor popoare, dialogul era asumat de pe poziţii filosofice, care au generat proverbele, zicătorile şi, mai târziu, aforismele. Prin această atitudine, interlocutorii desfăşurau o adevărată luptă de-a lungul căreia îşi demonstrau abilitatea de a sintetiza, de a concluziona şi a da verdicte, prin raţionamente remarcabile. Relevant este faptul că oamenii înţelepţi nu risipeau un dialog pe lucruri mărunte, derizoriul fiind rezervat mediului casnic şi nici aici în totalitate. Iar asta se întâmpla nu numai în agora, ci şi pe plaiurile silvane, într-un târg cum era Zalăul de odinioară. Alături de simpla comunicare în jurul gospodăriei se desfăşura un continuu proces educativ, cei şapte ani de-acasă însumând, printre altele, nu doar un set de reguli, ci receptarea înţelepciunii concentrate în proverbe, zicători, sfaturi şi întâmplări cu tâlc, din care se extrăgea neapărat o morală. Desigur, acesta e izvorul fabulei, al prozei, al poemelor eroice, al epopeilor, al teatrului. 
Atât anonimii creatori ai literaturii populare, cât şi scriitorii din literatura cultă sunt instrumentele de mare fineţe, microscopul cercetătorului, luneta astronomului, laserul de mare precizie ce-şi concentrează forţa creatoare şi fineţea observaţiei într-un fascicul mai puternic şi infinit deosebit altor tipuri de discurs. Dacă scrisul are forma şi expresia larg răspândită de comunicare, o singură sclipire nu va face dintr-un text literatură, iar pe autorul ei nu-l va deosebi de alţi generatori, decât prin importanţa pe care el însuşi şi-o acordă, şi cei de-o seamă şi de-o atitudine. 
Profunzimea introspectivă, articularea, raportarea la subiect, autenticitatea momentului, nuanţa şi ineditul discursului fac diferenţa între literatură şi logoree.
Relevanţa în timp a unui text literar nu va veni niciodată dintr-o atitudine à la légère, ci doar dacă scriitorul e dispus să foreze în sine şi în tema abordată. Ne place sau nu, dincolo de această primă etapă interioară, un argument desconsiderat este gustul. Un text poate fi bogat în semnificaţii, cu referinţe uluitoare, de mare anvergură literară şi să nu ne placă, să nu răspundă unui anumit nivel de inteligenţă emoţională şi intuitivă, lipsindu-i reacţia creatoare de răspuns din partea cititorului. Ne raportăm binar faţă de literatură. Abordăm, în primul caz o atitudine şi o situare emoţională, intuitivă. Căutăm răspunsuri imediate, afective, ce pot fi uneori oneste, alteori simulate de dragul segmentului de receptori ţintit. Poziţia faţă de un text poate fi fondată pe convingeri, pe cunoaştere, pe soliditatea lecturilor prin care sunt filtrate atitudini, referinţe, aluzii. O a doua situare este, de asemenea, interesantă şi în egală măsură cu prima de ineficientă în ea însăşi. Avem aici de a face cu o abordare strict conceptuală, cu morgă academică, lipsind trăirea autentică, o atitudine desprinsă dintr-un intelectualism exacerbat, ce şi-a pierdut fiorul de umanitate.
Undeva, la jumătatea distanţei între emoţional şi intelectual, fără să ratezi experienţa vie a poveştii, stă literatura. Poţi eşua lamentabil, glisând spre un impresionism dulceag, presărând textul cu stereotipii, redundanţe, locuri comune, într-o simulare infinită a stării de graţie, care e inspiraţia, mai ales în cazul poeziei. La fel de bine poţi rata un text prin supralicitarea cu multiple straturi şi aluzii forţate, cu elemente şocante, inautentice, cu discursuri gonflate, de o jalnică superficialitate sau ireal docte. Dacă în interiorul unei poveşti născute din pura imaginaţie nu există un sâmbure de autenticitate, atunci textul e ratat, iar autorul nu-şi trădează doar cititorii, ci pe el însuşi. Fidelitatea faţă de sine e elementul ce poate face diferenţa între un scriitor adevărat şi unul care împrumută constant, ca pe un colac de salvare, formule câştigătoare din opere literare cu aură de etalon.
Acolo, în cercurile concentrice ale lumii literare s-a născut şi civilizaţia superficialului, atrofierea valorică, prin comisionarea gândirii critice înspre platoul reţelelor de socializare. Acolo, dar şi în mulţimea publicaţiilor, cărţi sau reviste, fără niciun filtru, au fost excluse ierarhiile competenţei, chiar ale gustului, ele fiind înlocuite cu cele ale popularităţii. Literatura, incluzând aici şi teatrul, este oglinda fidelă a lumii corespunzătoare fiecărui moment istoric, iar azi ea reflectă, în lipsa unei gândiri critice şi a unui gust format şi exersat, această regretabilă mutaţie. Situaţia este similară literaturii proletcultiste pe care nu schimbarea orânduirii sociale, ci filtrul valoric a făcut să nu fie reţinută ca remarcabilă nici de istoriile literare şi nici de mentalul colectiv.
Şi totuşi, cine dă verdictul, cine stabileşte ierarhiile? Dreptul de a cerne creaţiile literare nu este monopolul exclusiv al unei anumite categorii. Premiul de popularitate pe care îl acordă cititorii este adesea mai relevant, poate mai onest, şi nu vorbesc de micile victorii de moment, de numărul de exemplare vândute, ci de cărţile ce trec inevitabila probă a timpului. Succesul de piaţă, oricât ar fi de important pentru edituri şi librării nu poate mătura criteriul competenţei, al calităţii scriiturii. La urma urmelor, cineva se poate lăuda că a vândut zece tone de hârtie igienică, ştirea zilei va fi întotdeauna despre vânzarea unui castel.
Există, într-o parte a lumii literare, o atitudine egalitaristă, un spirit anticapitalist, care încearcă să anuleze dreptul unui critic de a stabili ierarhii. Acesta poate fi valid, până la un punct, din perspectivă culturală, umană, socială, mai ales atunci când cel ce emite judecăţi de valoare este un critic exersat şi nu are neapărată nevoie de un ghid, când recunoaşterea valorii literare este rezultatul unui îndelung exerciţiu al propriei gândiri critice. Problema vine din excesul de democratizare cultivat azi, când perspectiva asupra literaturii este o pătură întinsă la maximum în încercarea de a-i acoperi pe prea mulţi cu căldura aprecierilor, în dauna valorii autentice. În plus, este nevoie de o anume depărtare de subiect, a criticului de scriitor, pentru luciditatea examinării, apropierea excesivă căzând în păcatul subiectivităţii. Desigur, criticul este la rândul lui subiectiv în verdictul îmi place/nu-mi place, dar subordonându-şi afinităţile elective propriei grile valorice, cu argumente. Criticul nu poate fi prietenul scriitorului, căci altfel, cu rarisime excepţii, se va trăda pe sine, lustruind tinicheaua amicului, într-un demers, din capul locului, inutil, poate mercantil, dar, în niciun caz onest, capabil de a genera o poziţionare autentică în ierarhia valorilor. Nu va folosi nici umanioarelor, nici autorului, căci simulacrele de literatură şi de critică nu rezistă probei timpului, chiar dacă sunt prezente în istorii literare, şi nici sincerităţii cu care privim, în sinea noastră, fenomenul literar actual.
Literatura are capacitatea uluitoare de a detaşa din umbră, din ceaţă, din starea latentă, din uitare, elemente, imagini, oameni, poveşti, atitudini, destine, stări. Le dă viaţă, le dă lumină, contur, textură, le aduce în lumea vizibilă, aşadar, încarnate prin cuvânt. Statutul nostru identitar, de la care am pornit, este dat, la urma urmelor, nu numai de capacitatea mai mult sau mai puţin doctă de a jongla, în ample demonstraţii intelectuale, cu concepte, ci şi de gust, infamul acuzat şi condamnat fără drept de apel al epocii contemporane. În preferinţele emoţionale, acolo stă clipa de adevăr cu adevărat nepieritoare, pe care nici măcar tsunami-ul pierderii memoriei nu îl poate şterge.
Trăim acum o adevărată apocalipsă a gustului, când studiile culturale îl consideră desuet şi nerelevant. Gustul demonstrează autenticitatea cu care avem curajul să receptăm literatura. Pentru scriitori, gustul este un excelent instrument de autoreceptare. Propriile experienţe de cititori, suprapuse de-a lungul anilor, construiesc nu doar o lentilă cu care cercetează lumea şi literatura, ci şi propriile texte. Ele îi construiesc identitatea. Într-un mâl al conformismului, tot mai intruziv, pierderea identităţii este consecinţa regretabilă, preţul plătit din dorinţa de succes cu orice preţ a imposturii, a infinitelor simulări. Ele fac din om, în general şi din scriitor, căci acesta ne interesează aici, un autist social, sau, mai grav, un bolnav de un Alzheimer social. În ciuda pierderii memoriei, a ratării legăturii cu prezentul şi experimentând dureros uitarea de sine, adevăratul bolnav afectat de Alzheimer rămâne autentic şi îşi păstrează preferinţele, gusturile, atitudinile emoţionale faţă de acele elemente agreate anterior. 
Vedem arta ca pe un generator constant de răspuns emoţional, chiar trecut prin filtrul intelectual, valabil şi dincolo de anularea identităţii sociale. Din acest punct de vedere, atacul contemporan asupra culturii şi educaţiei este infinit mai grav, căci este o ameninţare la nucleul identitar al fiecăruia dintre noi. Pervertirea gustului, anularea condiţiilor de formare a gustului prin educaţie, va face din generaţiile viitoare, fiinţe amorfe, care, în lipsa unor formule coerente şi de autenticul circuit al valorilor, nu vor mai avea ce să-şi amintească. Nimic nu-i va mai emoţiona, nimic nu va trezi în ei un dram de omenesc.
Tot de la Goethe ştim că un răspuns înţelept vine după o întrebare raţională. Aşadar, cui prodest? Acolo unde luminile sunt puternice se nasc umbrele cele mai profunde e răspunsul enigmatic al aceluiaşi scriitor.

Autor: Alice Valeria Micu