Aboneaza-te la newsletter





Jurnalul, o formă de a învinge timpul

Iulie 2021

Vasile V. Filip, 
Însemnări de-a lungul 
vremii (1998-1999) 
(Editura Charmides, Bistriţa, 2021)

Din ce în ce mai căutat de cititori, jurnalul a prins viaţă şi în proiectele literare ale scriitorilor. În manualele şcolare este prezentat ca o specie a genului autobiografic ce conţine însemnări zilnice ale cuiva despre anumite evenimente. Provenind din francezul „journal”, cu rădăcini în latinescul „diurnus” (al zilei, de-a lungul zilei), cuvântul „jurnal” are în engleză echivalentul „diary”, structurând gândurile zilnice aşezate pe hârtie, pagina devenind refugiul intim şi, în multe cazuri, literar.
Eugen Lovinescu acorda, în 1937, un interviu pentru ziarul „Adevărul”, în care spunea că jurnalul este ca „o aruncătură de peniţă, lavă izbucnită sub presiunea unei emoţii, impresii nemijlocite şi pasionale”. La rândul lui, Eugen Simion consideră jurnalul o confesiune literară autobiografică cu trei structuri – oratorică (Sfântul Augustin), dramatică (Cellini), poetică sau problematică (Jean-Jacques Rousseau).  
Jurnalul surprinde, prin ipostazele lui, date ale vieţii personale, dar şi peisaje metaforice pe care autorul le aşază în scris. Mircea Eliade, pornind de la această proiecţie, se întreba „dacă acesta este cu adevărat rolul jurnalului să mă cunosc mai bine sau să mă confesez cu mai mare curaj în faţa eventualului cititor”.
E clar, un cititor adevărat de jurnal trebuie să fie iniţiat pentru a înţelege structurile literare şi culturale ca un tot unitar. Merită menţionate în rândul jurnalelor importante dăruite ţării noastre „Jurnal 1935-1944”, apărut postum sub semnătura lui Mihail Sebastian într-o versiune demnă de apreciat, la Editura Humanitas, ce cuprinde integrala carnetelor diaristice de o incontestabilă valoare documentară şi prin amănuntele ce ne aduc în faţă mari personalităţi şi traseele pe care acestea şi le-au creionat în viaţă, demn sau prin compromis. Apoi, „Jurnalul de idei” surprinzând gândurile filozofului Constantin Noica din perioada 1965-1987, găsite după trecerea în eternitate printre manuscrisele acestuia. Este ştiut faptul că, începând cu 1939, anul primelor notaţii pentru „Jurnalul filozofic”, publicat în 1944 până în 1958, Noica umpluse nouă caiete cu însemnări şi reflecţii care s-au pierdut. Iată, s-au descoperit aceste caiete, structurate în „Jurnalul de idei”, o introducere în aprofundarea cunoaşterii lui Noica. Menţionăm aici şi „Jurnalul de la Păltiniş” de Gabriel Liiceanu, un bun prilej de descoperire a structurii filozofice a doi intelectuali – Noica şi Liiceanu. De o frumuseţe inefabilă este „Povestea vieţii mele”, jurnalul ţinut de Regina Maria în perioada 1914-1936, întâlnindu-ne cu personalitatea marcantă a uneia dintre cele mai puternice femei din istoria României. Cine nu a auzit de Monica Lovinescu şi lupta ei pentru libertatea românilor prin intermediul Radio Europa Liberă? Merită citit în acest context şi „Jurnal 1985-1988”, în care fiica criticului Eugen Lovinescu surprinde momentele exilului intelectualului român. Nu poate lipsi de pe lista cărţilor musai de citit „Jurnalul Fericirii” de Nicolae Steinhardt, apărut în atâtea ediţii, care este „o operă de bilanţ existenţial... dar şi una conturând devenirea şi cristalizarea unei conştiinţe”, după cum spunea îngrijitorul ediţiei de la Polirom, Virgil Bulat. În „Ochean întors”, Radu Petrescu surprinde locuri şi oameni de la Petriş şi Prundu Bârgăului între anii 1951 şi 1955, cât a trăit în judeţul nostru ca profesor. Amintim şi faptul că Biblioteca Judeţeană „George Coşbuc” Bistriţa-Năsăud a contribuit la apariţia volumului „Radu Petrescu – Jurnal ediţie integrală”.
Un jurnal al ideilor, pornind pe mai multe paliere – culturale, sociale, educaţionale, dar şi familiale – găsim în „Însemnări de-a lungul vremii (1998-1999), volum apărut sub semnătura lui Vasile V. Filip, la Editura Charmides. Sunt primii doi ani din cei 23 de când Vasile V. Filip ţine neîntrerupt un jurnal ce s-a adunat în 23 de caiete, însumând aproape 5000 de pagini. În prefaţa cărţii, universitarul clujean Ilie Rad, coleg de facultate cu Vasile Filip, spune că jurnalul „îmbogăţeşte un palmares prestigios”, amintind aici lucrările editate de-a lungul timpului. Riguros în tot ceea ce face, Vasile V. Filip îşi planifică fiecare ieşire în lumea culturală, dar şi în cea educaţională, fapt ce-l observăm foarte bine şi în însemnările din jurnal. De altfel, subtitlul acestui prim volum ne atrage atenţia că avem de-a face cu un „dascăl greu de mulţumit”. 
„Rareori am recunoscut că scriu jurnal. Mă cam feream până şi de membrii familiei”, spune autorul, pe care în ultimii 15 ani îl cunosc mai îndeaproape şi la care, jurnalist fiind, am remarcat de fiecare dată prezenţa unei agende în care scria în peregrinările noastre pe teren despre oamenii şi locurile pe care le întâlneam. Probabil ar fi nevoie de zece volume în care să apară integrala jurnalelor lui Vasile V. Filip, deşi acesta ne atenţionează, în Argument, că doar la convingerea lui Ilie Rad a editat un prim volum şi că paginile celelalte „nu se vor face publice cel puţin în timpul vieţii mele”. Mărturiseşte Vasile V. Filip despre apariţia într-o carte a însemnărilor: „a fost o hotărâre dificilă în răspăr cu menirea mea iniţială a acestor însemnări, în răspăr cu sensibilitatea mea de tip retractiv, cu viaţa mea lipsită de spectaculozitate, de aventură, de risc”. Îl asigur că viaţa lui culturală nu este deloc lipsită de spectaculozitate, fapt ce se observă şi din acest jurnal, mai ales că este perioada în care a lucrat la teza de doctorat şi la apariţia volumului „Universul colindei româneşti în perspectiva unor structuri de mentalitate arhaică”. Multe vor fi vocile avizate care vor saluta această lucrare unică în peisajul etnologic, dar şi altele care se vor simţi ameninţate odată cu vizibilitatea de netăgăduit a lui Vasile V. Filip. De altfel, jurnalul reliefează cum au ratat instituţiile culturale din judeţ să publice studiul. „Cei nesiguri, mediocrii, cei lipsiţi de personalitate fac totul în tăcere, îţi înfig pumnalul pe la spate”, va spune Vasile V. Filip. Deşi unele personaje sunt doar cu iniţialele, le intuim, ele rămânând cumva peste ani aceleaşi, poate cu metehne înmulţite. „Paradoxal e că atâta timp cât nu aveam titlul de doctor mă simţeam apreciat şi solicitat. Acum un cerc de tăcere grea s-a aşezat în juriu-mi”, spune Vasile Filip, „doctor strălucit, cu siguranţă cel mai convingător la Universitatea din Cluj, în ultimii 10-15 ani”, după cum afirmă Ioan Cuceu, la acea vreme directorul Institutului Arhiva de Folclor a Academiei Române, Filiala Cluj. Cartea nu va putea fi însă omisă, primind Premiul Festivalului „Liviu Rebreanu”. Poate că a stârnit invidia şi afirmaţia lui Ion Urcan: „Bistriţa, capitala etnologiei româneşti, din păcate cu un singur locuitor”, mulţi văzându-se etnologi de prim rang, fără a avea nimic concret la „dosar”. Sau scriitori, amintind aici episodul cu o elevă, care în momentul în care profesorul a arătat cartea clasei, apărută chiar de ziua lui, la 46 de ani, în urma unei munci întinsă pe mai mulţi ani, declara senină că şi ea are în tipar o carte de versuri. Despre degradarea noţiunii de carte şi de editură, despre „o egalizare de jos a valorilor culturale” s-a vorbit mult după 1990, când publică fiecare ce şi cum vrea. 
Ne întâlnim şi cu oameni pe care scriitorul îi ţine aproape de suflet, cum sunt regretaţii Ion Urcan, scriitor ce a adus, la rândul lui, o teză unică despre „Ţiganiada”, sau Valeria Peter Predescu, artista ce a dus folclorul bistriţean la rang de artă. Ce frumos spune la lansarea unui album, pornind de la legenda cu Dumnezeu şi Sfântul Petru coborâţi pe pământ şi cinstiţi la casa unor oameni nu tocmai bogaţi, dar primitori: „Dumnezeu a ascultat de vorba înţeleaptă pe care tot el i-o insuflase Sfântului însoţitor. Şi în acea casă de oameni cu suflet cald şi primitor din Telciu s-a născut, nu peste multă vreme, Valeria”. Apoi legătura cu colegul de facultate, George Ţâra, de care mi-am reamintit şi prin călătoriile pe care le-am avut toţi trei la Adunarea Etnologilor din România şi care probabil vor fi în următoarele jurnale. 
Pornind pe firul jurnalului, din 30 decembrie 1997, ajungând până pe 30 decembrie 1999, ne întâlnim cu personaje pozitive şi negative, cu bucuria din sânul familiei împreună cu soţia Ioana şi copiii Iulia şi Lucian, cu emoţiile întâlnirii de la casa părintească din Chiuza, dar şi cu profesorul ce îşi face datoria la clasă, apărând actul educaţional în faţa unor directori care de multe ori nu înţeleg structurile unei clase sau pledând pentru cultura adevărată în faţa unor conducători de instituţii ce se consideră deţinători unici ai portofoliului cultural.
Însemnările zilnice sunt o reflecţie „în oglinda măritoare a conştiinţei”, salvând de la uitare anumite momente deosebite de ordin afectiv, dar şi ritmul unei vieţi intelectuale. Încă din primele notaţii din jurnal, Vasile V. Filip ne spune că este „o formă de a învinge timpul”. Impresionante sunt acele momente trăite cu părinţii la Chiuza, rămase, iată, o amintire peste timp în acest jurnal. Aici, în localitatea „scăldată în aceeaşi lumină albă tutelată de Ţibleş” este locul din care Vasile V. Filip a pornit în lume, neuitându-şi niciodată rădăcinile pe care  le-a înnobilat prin tot ceea ce a făcut pentru cultura tradiţională. Iată o însemnare despre mama: „Va împlini 73 de ani. Şi am atât de puţin timp pentru ea. Iar ea nu mai are timpul în faţă, ci în urmă. Şi nici ce, şi nici pe cine să mai aştepte”.  
De la orarul zilnic de la şcoală (uneori ciuruit cu 17 găuri), trecem apoi la momentele de familie, de la mersul cu bicicleta la cel cu maşina, dar şi la bucuriile aduse de cei doi copii olimpici, taxaţi pe nedrept de anumiţi profesori („un profesor care judecă ca-n piaţă: cât îi dai fiicei mele, atât îi dau fiicei tale; note de ordin calitativ în troc nu încap”). Cum era de aşteptat, amândoi şi-au conturat o carieră în domeniul lor, în Bucureşti în IT – Lucian şi peste Ocean, în medicină – Iulia (asta nu scrie în jurnal, probabil va fi în următoarele caiete, căci bucuriile sigur sunt consemnate, încă suntem la vârsta de 17 şi 15 ani, a frumuseţii adolescenţei).
Vasile V. Filip îşi structurează viaţa după modelul străbunilor, acela al echilibrului în toate şi al bunei înţelegeri cu mediul înconjurător. De altfel, nu doar când se află la Chiuza sau Feldru se bucură de natură, ci şi din balconul plin de flori, descriind în pasaje literare pline de sevă ceea ce vede departe în zare. Iată ce nota pe 1 aprilie 1998: „Azi am văzut primăvara. La marginea de vest a oraşului, pe un asfinţit sângeriu, îşi prelingea spre apus trena-i iluzorie de fum printre grădini”. Sau, alt pasaj de literatură: „Afară cerul plumburiu s-a apropiat de pământ, bate un vânt rece, iar aerul e de o transparenţă negru-vânătă, ca în unele din visele apăsătoare ale copilăriei”. Sau, despre Colibiţa, „marea de la munte” cum îi spunem noi acum: „culorile au fost mai vii, cerul de un albastru pur şi mai adânc, brazii şi iarba de un verde rar, de ilustrată. O beţie de albastru şi verde, de soare şi apă, de mirosuri tari, de răşină şi ierburi coapte, de fructe de pădure şi nectar de albine”. 
Deşi un om aşezat, cum se spune în satele noastre, Vasile V. Filip are uneori întâlniri cu musafiri zgomotoşi care îi rup din timpul dedicat proiectelor. Găseşte însă, până la urmă, şi în vociferarea acestora fragmente de adevăr: „agitaţie, pasiune, ambiţie, fascinaţie pentru orice ambiguitate, suspiciune faţă de intenţiile celorlalţi”, lucruri în care ne descoperim cu toţii. 
Ţine cu amănunţime şi un jurnal al şcolii, ca să-l numim aşa, cu lecţiile predate la fiecare clasă, cu gândurile de la ieşirea de la curs, cu lupta cu un sistem care parcă nu este pentru promovarea valorilor. Rând pe rând, Vasile V. Filip renunţă la propuneri care ar fi dat un alt sens carierei (poate, pentru că eu cred că vocea lui este oricum una de care s-a auzit): director al Liceului „Liviu Rebreanu”, al Muzeului Etnografic al Transilvaniei sau al Centrului Creaţiei Populare. Familia a fost pusă însă înaintea oricăror altor subiecte. Un om al prudenţei a fost toată viaţa Vasile V. Filip, cel care a fost foarte atent la graniţa dintre înţelepciune şi infatuare. Clopotele de la biserica din vecini îl însoţesc mereu pe Vasile Filip, ca într-o sărbătoare a scrisului. Impresionantă lecţia „Disertaţie despre limba originară”, curs festiv la clasa a XII-a G: „Dacă n-ar exista o limbă originară pe care s-o putem recupera, şi odată cu ea puterea întemeietoare a Cuvântului, nu e mai puţin adevărat că întotdeauna ne stă la îndemână o altfel de limbă, construită cu trudă şi suferinţă, dar şi cu har, de strămoşi: e limba neamului din care facem parte şi depinde de noi să-i conferim atribute divine”. Despre viaţă, dar şi despre chipul morţii (trecerea în eternitate a unor apropiaţi) este vorba în carte. De altfel, subiectul acesta va fi dezvoltat, mai târziu, şi în volumul „Riturile de trecere”: „de ce să-i dau morţii chipul fals al frumuseţii, dacă ea e de fapt urâtă? Măcar să-i cunosc adevăratul chip, e singurul lucru adevărat pe care îl mai pot face. Să ştiu, în sfârşit, cum e moartea mea”.  
Ritmic, clar, limpede în construcţie, cu soare, ploi, furtuni, curcubeu, cu structuri arhaice, dar şi moderne, cu tradiţii în spaţiul culturii urbane, cu corectitudine şi autocritică, este jurnalul lui Vasile V. Filip.  

Autor: Menuţ Maximinian