Aboneaza-te la newsletter





„L’amour toujours”

Iulie 2021

Motto: „Nu erau perfecţi. Avuseseră mereu obiceiul să lase între ei ceva deschis, ceva neterminat, nelămurit, nespus. Nu era un merit al lor, ci un defect. Dar tocmai acest neajuns făcuse ca focul iubirii să nu se stingă niciodată” (Diana Dobriţa Bîlea, Însetatele prigorii, Ed. Ex. Ponto, 2021, p. 285).

Adevărata iubire supravieţuieşte indiferent de condiţiile „climaterice” în care inimile vieţuiesc rezistînd la cele mai ciudate încercări: urcînd muntele (nu am citit cartea autoarei, „Iubirea urcă muntele”), pe timp de război („Dragoste și război”), oscilînd între două lumi („Omul dintre două lumi”) sau zburînd pînă la cer („Fîntînă în cer”). Se pare însă că dincolo de încercările/patimile omeneşti sau de întîmplările fantastice, locul în care iubirea poate fi cel mai bine „cultivată”/pusă la încercare este sudul solar, locul în care apele se-mpletesc precum dorurile, într-un singur şuvoi gata să se piardă pînă la orizont şi mai departe!... Ieşirile din matcă, învolburările scot la suprafaţă suferinţa, nemulţumirea, răul – ascunse şi nerostite... Ori, dimpotrivă, oglinda liniştită a apei, în loc să urle sub biciuirea vîntului, primeşte şi dă lumină, culoare – albastru, verde –, diafanul în toată splendoarea lui; aceasta e iubirea şi te minunezi cît de mult este supus sufletul nostru la toate aceste încercări! Pînă la moarte. 
Citind cel mai recent roman al scriitoarei Diana Dobriţa Bîlea, „Însetatele prigorii”, avem certitudinea că iubirea poate pierde vieţi, dar le poate şi salva. Arealul Dunăre, Mare, Constanţa şi Insula Bucuriei parcă nu este de ajuns pentru pătimirile celor doi îndrăgostiţi: Istrian (Istria?) şi Pavelina, doi oameni de certă valoare profesională – el, medic, ea, profesor de matematică –, dar şi ca artişti – poet și, respectiv, artist plastic. Autoarea, se pare, i-a înzestrat şi cu calităţi de creatori de artă, ca o posibilitate de refugiu în visare, dar şi de trăire a sentimentelor, care, deşi sincere, cunoscute, împărtăşite chiar, nu puteau fi exprimate, în profunzimea şi plenitudinea lor, altfel. Au fost creaţi astfel, doi oameni frumoşi şi talentaţi, care puteau fi personaje „normale” într-un roman normal de dragoste... dacă povestea ar fi fost una lineară şi dacă personajele ar fi trăit doar întîmplări banale... Aici întîlnim, însă, nu oameni superficiali, ci puternic ancoraţi în societate, cu responsabilităţi, cu familii, cu probleme care presupun la tot pasul soluţii responsabile: salvări de vieţi, pregătirea pentru viaţă, trădări, divorţuri, copii de crescut, căci „Ȇtre homme, c’est précisément être responsible” (Exupéry). Această responsabilitate şi problema credibilităţii personajelor şi a faptelor acestora sunt bine rezolvate de autoare, atît în ceea ce priveşte contextul românesc, precum şi cel al episoadelor din Afganistan, o problemă de actualitate, un mesaj mai amplu, de promovare a rezolvării umaniste şi creştineşti a conflictelor armate şi religioase (parabola bunului Samaritean)...
Uneori, bunătatea celor doi protagonişti depăşeşte parcă limitele omului obişnuit, deşi a ierta de şaptezeci de ori cîte şapte e creştineşte..., credinţa fiind încă un aspect al personalităţii Pavelinei. Andrei este un fel de cavaler rătăcitor – salvator (medic) şi răpitor („mi-ai furat inima”) de inimi prin poezie, soţ înşelat, amant, părinte pentru copiii altora...
Kahlil Gibran, poet, filozof şi artist de geniu, afirma: „Viața are două daruri prețioase: frumusețea și adevărul. Primul l-am găsit în inima celor care iubesc şi al doilea în mâna celor care muncesc.” Ar putea fi, pe scurt, biografia celor două personaje ale romanului. Precum iubirea, arta are puterea de a transforma omul, iar aici, dar nu numai, arta prozatoarei este relevantă în surprinderea/redarea detaliului semnificativ: „transfigurat, chipul poetului avea acum o frumuseţe răvăşitoare. Nu mai semăna câtuşi de puţin cu bărbatul uşor adus de spate, trist şi plictisit (...)”. Creaţia artistică (la fel ca orice muncă pasionată) presupune consum de energie: „Când pleca din faţa şevaletului, era sleită de puteri. Se ducea spre duş tremurând, agăţându-se cu privirile de orice şi rezemându-se cu mâinile de pereţii care trebuiau s-o susţină până ce ajungea în baie” (p. 155). Pagina următoare ni se pare edificatoare prin trăire şi expresie: „Femeia, surprinsă mai întâi de jocul inedit în care fusese atrasă, simţi că îi era din ce în ce mai greu să iasă din capcana fizicităţii bărbatului. Era deja conectată la fiinţa lui. Dorinţa de a i se opune se topise. În locul acesteia, un sentiment de tot mai profundă desfătare îi luă în stăpânire mintea, sufletul şi trupul, făcându-i zadarnice încercările de a gestiona cu demnitate situaţia. Curând găsi absurd sensul cuvîntului demnitate, pe care un eu interior îl strigase în creierul ei. Ultimele rămăşiţe de reticenţă fură alungate de talazuri necunoscute” (p. 64).
Dacă e să facem cîteva aprecieri privind mijloacele artistice, menţionăm în primul rînd limbajul clar, accesibil, rostit cu patos, într-o frază care însă nu oboseşte şi menţine tonusul lecturii la nivelul dorit de autoare. Lumina şi culoarea sunt prezente peste tot: privirea ochilor ei mari „mângâie” (p. 14), „culoarea purpurei”, „bărbatul se afundă în noaptea ochilor ei” (p. 15), o limpede „apropiere de dumnezeire” (p. 18), „focul verde-smarald al ochilor” (p. 22), „pâraiele verzi ale ochilor lui” (p.23), „ochii ei mai mari şi mai negri decât toată apa euxină” (p.25), „lumină stranie” (p. 33) ș.a. Abundă caracterizările indirecte, la superlativ, ale personajelor, rezultate din dialogul terților sau al protagoniștilor: „sub vraja căruia încă mai cădeau, ca secerate, femeile” (p. 33), „uită că are în grupă un copil cu un IQ foarte mare” (p. 31), „pe sublimatul, pe robul poeziei Istrian” (p. 41), bona e „hipnotizată” ascultîndu-l pe poet (p. 51), „Nu vreau să aduc atingere poetului cu preasimplitatea mea” (p. 70), „Eşti o dumnezeiţă” (p. 141), folosirea formei vechi „zeie”. Mai sunt şi alte cuvinte interesante: „Îngeriţi, nu împietriţi!” (p. 297), „cea mai iubibilă” (p. 165).
Denumirea păsării provine de la verbul „a se prigori”, care înseamnă „a se expune la dogoarea soarelui”. Da, este mult soare în povestea celor doi, a căror dragoste le dă viaţă, putere, suferinţă şi bucurie, sentimente/trăiri care se răsfrîng şi asupra celor din jur, astfel că iubirea nu rămîne un fapt izolat, ci o binecuvîntare pentru toţi, aşa cum o bucurie este şi lectura cărţii prezentate.

Autor: Iulian Dămăcuș