Aboneaza-te la newsletter





Cu ocheanul întors

Iulie 2021

Mă număr printre acei cronicari literari care întind mai ezitant mâna spre o carte de versuri ce se apropie de 300 de pagini. Totuși, când e vorba despre Liviu Ioan Stoiciu și de un volum al său apărut într-o serie exclusivistă, așa cum e cazul cu Stricarea frumuseții, Editura Rocart, București, 2019, colecția Poeți Laureați ai Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”, parcă mi-aș mai călca pe inimă. Mai ales dacă volumul e prefațat de Gheorghe Grigurcu și însoțit, la final, de o laudatio semnată de Ion Pop. Vorbind de o selecție extrem de severă dintr-o producție poetică spectaculoasă, vom da autorului cuvântul, pentru a ne lămuri asupra cuprinsului: „Antologia de față cuprinde câte 13 poeme din fiecare cele 16 vo-lume publicate de mine până azi, așa cum au fost, fără nici o revizuire (volume paginate aici în ordine inversă, începând cu ultimul apărut, Efecte 2. 0, și încheind cu pam-param-pam, care cuprinde poeme de dinainte de debut)” (Nota autorului, 13/16, p. 5). Așadar, autorul ne impune o lectură cu ocheanul întors, amănunt de care rândurile noastre vor trebui să țină seamă. Volumul conține și o foarte riguroasă fișă bio-bibliografică, ce ar putea deveni utilă în cazul unui studiu mai aplicat. Cele 19 referințe critice, mergând de la Nicolae Manolescu și Eugen Simion, până la Răzvan Voncu, ori Ioan Holban, pot fi consultate cu profit, aproape indiferent de profilul cititorului. Revenim la prefață, pentru că acolo găsim fixate niște jaloane ale poeticii lui Liviu Ioan Stoiciu, în absența cărora, înaintarea în demersul nostru s-ar putea poticni. Ni se relevă mai întâi vectorul biografic al acestei poezii, care, la rândul său, atinge un discurs mai degrabă epic și realist, în măsură a-l singulariza pe autor. Iar ceea ce ține strict de natura poeziei e un patetism sublimat în metafore. Apoi, ideea unei frazări sincopate, a fracturării emisiei verbale, ne-a reținut atenția și cu alte ocazii, însă acum, după lectura acestui text critic și având în vedere materialul vast supus analizei, va trebui să aducem și puncte noi de vedere. Ca și, de altfel, asupra antilirismului, accentuat și constant de-a lungul  întregii creații.
În grupajul celor 13 poeme selectate din volumul Efecte 2. 0 (2017), cheia unei anumite înțelegeri a lucrurilor ni se oferă într-un poem cu titlul Abia coborât pe pământ. Aici e subliniat „răul dinăuntru”, ca posibil miez tematic, iar ca imagine radiantă cu rol de sinecdocă, avem „lada de moaște”. Scenariul vorbește despre un emițător liric și un dublu al său, înhămați la aceeași aventură: „Surâd amândoi cu subînțeles. Superiori. Ba a dat el o bere,/ ba am dat eu, până am prins curaj:/ am luat lada cu moaște de mâini și de picioare și/ am aruncat-o în căruță” (p. 18). Procedeul literar e cel al simultaneității, mult lăudat de toți moderniștii. Și mai greu de definit e starea pe care o exprimă poemele din Nous (2015). Credem că ar trebui pornit de la autoportretul moral din deschiderea primei piese: „Nedus la împărtășanie de mic – am crescut/ doar cu mine însumi, dezamăgit supărat, trist, pierdut pe/ o cale care n-are nici o legătură,/ nu mă mai uit în urmă, nici în sus, să cer ajutor” (Sunt un sub, p. 29). Până la urmă, după creionarea unui topos: „unde se întâlnește/ mintea cu inima, în străfund” (p. 38), zbuciumul poetului capătă flacără și culoare de confesiune argheziană: „Nici la Dumnezeu nu mai știu la/ ce să mă rog, ce să-i cer, fii liniștită – intru în biserică/ și ies, habar nu am ce caut …” (Ieși din tine, p. 39). Nu fără legătură cu frământările de mai sus, în volumul Substanțe interzise (2012) se naște „întrebarea-ecou”: „Ce e mai presus de el?”, unde pronumele personal credem că desemnează entitatea divină. Fiecare dintre poemele acestui ciclu pare a căuta câte un răspuns acestei interogații retorice. Și putem observa cu această ocazie că poezia lui Stoiciu, în întregul ei, reprezintă un document în care e descrisă nevroza unei generații. Deloc întâmplător, burlescul vine în atingere cu mai multe soiuri de pitoresc, de la cel local, la cel social, ori chiar religios și erotic. Cea mai expresivă istorioară, nu neapărat hazlie, ni se pare una în care triumfă fabulosul popular: Ce i-a mai rămas.
La o altă întrebare, tot cu strai ontologic, va încerca să aproximeze niște răspunsuri și volumul Pe prag (Vale-Deal) (2010): „Ce voi lăsa eu în urmă?” (Pierdut, p. 63). Cel care vorbește, începând cu primul poem, Bați la porțile celor 5, sau cel puțin o face mai apăsat, e instinctul morții. Iar cunoașterea invocată va fi una de tip emoțional: „să bați, pe rând, la porțile/ celor cinci organe de simț. Să le/ deslușești sensul” (p. 61). Căderea în lumea biologică și socială vine cu spaima inutilității, ca formă predominantă a existenței (Nimănui nu-i pasă). Iar în La o nouă despărțire, poetul pare vizitat de o undă de solipsism. Dar pentru că, așa cum am spus, citim cu ocheanul întors, observăm, odată cu volumul Craterul Platon (2008), că poezia lui Liviu Ioan Stoiciu are și un substanțial filon antropologic, care adesea îmbracă forme paremiologice. Chiar dacă, trebuie să precizăm, prevalentă este o latură ontologică, la care am mai făcut referire. Tot în Craterul Platon constatăm că, alături de vocile consacrate ale textului literar: vocea auctorială, vocea provenind de la un narator omniscient, vocea lirică, voci ale unor personaje, mai apar din când în când voci neidentificate, care sporesc misterul poetic: „«E un amestec de tuburi/ metalice, umplute cu aer, prin care te aud»” (O potecă a timpului, p. 86). Prezente încă din volumul din 2003, La plecare, simțim că unor asemenea voci le corespunde un mănunchi de euri, și ele neidentificate. Unele vin în narațiuni polifonice cu un umor abscons, cu un haz reprimat, altele văd existența ca un șir de ritualuri concentrice (I se pare că a devenit altul). Iar aceste cercuri existențiale întăresc ideea de singurătate. Chiar universul temniței comuniste este redat prin mijloacele expresive ale realismului magic (A cerceta pe cei întemnițați).
Acest mod de reprezentare a realității pare a veni dinspre Poemul animal, volum din anul 2000. Acolo vedem o bătrână bocitoare „privind speriată la biscuiții care au luat chipul mortului” (Alfabet citind, p. 110). Iar una dintre vocile neidentificate, despre care am vorbit, ne avertizează, oarecum conspirativ: „«la ieșirea din/ pădure am vizitat un cocoșat ce prindea greieri din/ zbor cu o nuia»” (Elixir Confucius, p. 112). „Un trepăduș” se profilează ca protagonist în volumul Post-ospicii (1997). Deci, o literatură a figurilor fără demnitate, a celor josnici. În jurul famenului roiesc „păpușile din caș de oaie”, „câteva fumuri de țigară ieftină”, în timp ce el „te privește cu admirație din ascunzătoarea lui, surâzător, pervers” (p. 127). Două texte: La căminar și Pe urmă proiectează pe acest ecran al deriziunii secvențe apocrife din viața lui Mihai Eminescu, poet și el, în lirica pamfletară, al trepădușului. În același an, 1997, poetului îi mai apăruse un volum, Ruinele poemului, care conține și un surprinzător de exact autoportret, cu intarsii pessoane: „Că/ în el există nu unul, ci șaisprezece, douăsutecinci, fără/ număr, alți/ și alți indivizi deosebiți, care/ nu se înțeleg nicicum între ei…” (În vâltoare, p. 142). Blazonul unui volum precum Singurătatea colectivă (1996) se compune din semnele alienării, ale diluării accelerate a eului: „mamă, abia dacă mai răsună ecoul/ sufletului în/ noi. Un foarte vag ecou al cultului sufletului: altădată/ atât de activ” (Mamă, p. 160). Iar vocea neidentificată răsună cavernos: „«E o boală care vine din societate»” (Noapte de dragoste străveche, p. 164). Primul volum postrevoluționar, Poeme aristocrate (1991), poartă, inconfundabilă, marca anilor când a fost scris, și încă sub un titlu incitant: Nu mă ridica degeaba din bancă: „nu mă ridica degeaba din bancă, profesore, nu/ eu am scris pe perete «loc de dat cu capul» (și dedesubt, LIBERTATE, în vopsea/ roșie, cu un desen al talerelor dezechilibrate/ al unei balanțe goale: despre ce fel de libertate o fi/ fiind vorba?)…” (p. 176).
Credem că tâlcul lecturii cu ocheanul întors este provocarea memoriei ca existență interioară. Acest lucru se poate observa cel mai bine când ajungem la volumele de dinainte de 1989, începând cu O lume paralelă (1989). În compunerile de aici, poetul tânjește după arhaic, la toate etajele textului. Primul, cel lexical, este și cel mai elocvent: „Păduri/ și ruine, cuiburi/ făcute din schelete, umbra/ a ceea ce am fost” (Umbra, p. 187). Se vorbește apoi despre „o ulcică de pământ”, „mame arhaice, cu mătrăgună/ în sân”, „ierburi de făcut farmece”, „umbra trecutului”, „vatră părăsită,/ strămoșească”. Trebuie să vedem și valența terapeutică a obiectelor care sosesc din trecut: „Vino/ și ne vindecă de singurătate, iarbă de leac…” (Lăsat neterminat, p. 194). Și, pentru a nu trece peste o subtilă observație din prefață, să aducem un pasaj în care fabulosul naște realul: „Bunica mea din partea tatei își schimba/ culoarea după adâncimea/ apei: în care se scufunda cu/ voluptate la ora opt/ seara, după ce se închina o jumătate de oră, bătând mătănii. Oftând. Locuiam/ amândoi deasupra orașului - / zeu” (Cântec, p. 198). Setea de arhaic, exprimată și întărită și de simbolismul creștin, va cunoaște o redimensionare prin iconul „inimii de raze”, din volumul cu același titlu. Să nu uităm însă de discursul realist-epic, antiliric, și de fraza poetică fracturată, aspecte ale poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu, pe care promiteam că le vom aprofunda. Recurența ingambamentului ca procedeu de versificație reprezintă factorul care unește limba cu ritmul. Dar, pentru că frontiera versului (strofei) nu corespunde cu cea a enunțului sintactic, ingambamentul subliniază înrudirea poeziei cu proza. Pe de altă parte, același procedeu întărește caracterul „liber” al versului, atribut definitoriu în prozodia autorului. În sfârșit, ingambamentul are și rol de reliefare, de a împinge sub ochiul cititorului ceva ce poetul se face că nu vede. E o altă mască a lui, care vine să se așeze lângă „vocea neidentificată”.
Ultimele patru plachete antologate: Când memoria va reveni (1985), Inima de raze (1982), La fanion (1980) și pam-param-pam (2006), volum alcătuit din poeme de sertar, au în comun fragmente din toposul inițial, Cantonul 248. Totodată, ele sunt retorta din care se va înălța profilul unor motive morale sau de fantezie cosmică. Numeroase dintre capricioasele poeme de aici au drept temă ethosul. Într-o Epistolă de legătură din volumul anului 1985, „umbra degetelor mele pe hârtie” se asociază, la o imagine pregnantă a memoriei erotice, cu „cerneala corespondenței noastre, mai veche de un secol”. În Inima de raze, întreg grotescul societății comuniste poate fi redat prin scena parodică a tăierii capului Sfântului Ioan. Complementar acesteia este, în O rătăcire, ritualul de nuntă care se intersectează cu cel funerar, protagoniști fiind „mireasa” și „mortul”. Se ajunge, evident, la același rezultat al exprimării aberației sociale prin burlesc. Poemele din volumul de debut sunt, în general, imagini ale sufletului din copilărie. Acolo pare să fi germinat și ideea lecturii cu ocheanul întors: „dar de ce mă/ tot uit eu înapoi, în/ copilărie?... lasă, bre, nu/ îți răspunde…” (dar o regulă a jocului, p. 245). Iar ultimul volum e o saga, ceva mai cețoasă, a Cantonului 248. Prin însăși arhitectura ei, Stricarea frumuseții este o carte de poeme care tinde să se elibereze de jugul timpului.

 

Autor: Viorel Mureșan