Aboneaza-te la newsletter





Imaginile durerilor absolute

August 2021

Ce-ai vrea să vezi atunci când nimic nu mai este de văzut? Ce-ai vrea să auzi atunci când totul este spus? Ovidiu Mihalache, prin proza lui scurtă din volumul „Lupoaica” (Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2019), nu găseşte răspunsuri, ci aşază în faţa cititorului alte întrebări, pe care şi noi le ştim, dar nu îndrăznim să căutăm răspunsul, dovedind o extraordinară capacitate de revitalizare, de metamorfozare a propriului stil artistic.
Aparent, toate povestirile lui Ovidiu Mihalache sunt extrem de condensate, ba chiar reduse la un minimum chinuitor de concis, de parcă autorul ar vrea să scape cât mai repede de corvoada descrierii faptelor, întâmplărilor şi, mai ales, a gândurilor personajelor. Şi totuşi nu este aşa. Rapiditatea cu care autorul reuşeşte să descrie emoţiile fiecărui participant la această sagă a oamenilor nefericiţi parvine din folosirea extrem de eficientă a stilului narativ personalizat. Ovidiu Mihalache te ia de braţ în povestirile lui şi, ca la o plimbare în parc, îţi povesteşte, pe nerăsuflate, o poveste, o legendă doar de el ştiută. Limbajul extrem de facil, de încărcat de detaliu face ca fiecare povestire să fie parcă narată de un bunic sau şoptită de un amic la ceas de seară. Realismul povestirilor lui este atât de palpabil încât atinge şi imaginea mirosurilor („Pe holurile şcolii se mai simte şi acuma aroma de mână fină a fetei din ultima bancă de la perete, din liceu” – „Adrianne Schutzmann”) ori a gustului: „Şi la două dimineaţa-i gata pâinea de băgat în cuptor. Şi acuma i le duce aşa, doar de dor, lui fie-sa, calde şi fierbinţi, mirosind a ţest din ăla împreunat cu beţe de vişin, să le guste frumos şi s-adoarmă cu satul ei în gând” („Zăpada mieilor”).
Volumul migrează uneori către sfera fantasticului, a misterului, a întâmplărilor neverosimile („Un lujer îngheţat”, „La taina mistreţului”, „O minune de Paşti”), iar caracterul enigmatic al întâmplărilor provine uneori chiar din caracterul personal al povestirii, de parcă autorul ar conversa pe alocuri chiar cu cititorul: „Dacă te-ai uita în lungul drumului, ai vedea acum o umbră mititică care se strecoară pe lângă garduri însoţită de un şomoiog blănos ce parcă face cercuri în jurul ei”. („Ochii babei”). Atmosfera de mister este întreţinută de veşnica raportare la trecut, la grozăviile ori minunile ce s-au petrecut în nişte timpuri neştiute, abia amintite în conştientul satului ori al oamenilor ce-şi mai aduc aminte cu greu de acestea („Vrăciţa”, „Ochii babei”).
Lumea lui Ovidiu Mihalache gravitează în jurul satului, al dramelor sale de obicei ascunse ori pierdute, ce aşteaptă uneori să fie descoperite. E o lume a suferinţelor neştiute, a durerilor trăite în tăcere („Zăpada mieilor”), a vinovăţiei asumate sau nu („Sabina”). Dar nu numai lumea, ci şi personajele lumii lui Ovidiu Mihalache capătă aure de ascetism, nimburi create de suferinţele pe care sunt supuşi a le îndura („O traistă cu colaci”, „Un lujer îngheţat”). El mărturiseşte de altfel: „Drama femeii, tragedia copilului ori poate chiar şi suferinţa bărbatului ori a tatălui nu sunt altceva decât, poate, ecouri ale unor suflete târziu rătăcite şi, poate că, din fericire, măcar oleacă înţelese”. De aceea surprinde folosirea unor teme ori subiecte mai greu detectabile în proza contemporană, aproape deloc moderniste şi anume satul patriarhal cu întâmplările lui neştiute, conflictul între copii/părinţi/bunici, aşa cum era el odinioară, melancolia amorului rural ori chiar poate fervoarea religioasă aplicată în lumea celor simpli. Căci personajele lui Ovidiu Mihalache nu sunt deloc complicate, nu aparţin lumii complexe citadine, nu au emfaza caracterului educat, ci au doar trăiri simple, umane, pământene: „Tremură acum, aşa, de bucurie, Fănică şi-ntinde limba după stropii de ninsoare, că cică aşa-i obiceiul când ninge oleacă-n luna lui Mărţişor: să lingi şi să-nghiţi praful ăla îngheţat ca să-ţi meargă bine, după aia, tot anul” („Zăpada mieilor”). Dar subiectul conflictelor, intensitatea trăirilor, capacitatea de acceptare, uneori chiar naivă ori poate fatalistă fac din povestirile din „Lupoaica” repere suficiente pentru resetarea lumii în care ne aflăm.
Există în proza lui Ovidiu Mihalache acel je ne sais quoi care ne îndeamnă la contemplare ori poate la visarea vremurilor când lucrurile ar fi trebuit sau n-ar fi trebuit să se întâmple: „Şi chiuie amândoi de fericire, ba năstruşnica cea mică mai vrea o dată şi încă o dată: tăticule, hai să luăm cu noi acasă derdeluşul ăsta” („La braţ cu tata”). Personajele, în mare măsură verosimile, şi cutremurătoarele lor poveşti de viaţă se dezvăluie cititorului prin peniţa plină de sensibilitate a autorului, care aduce în faţa noastră imagini inedite, subtile, încărcate de frumuseţe şi mister. 
Destine simbolice, întâmplări ciudate, risipite în lumea credinţelor magice din lumea satului sau ancorate într-o realitate complexă sunt evocate cu acelaşi har, oferind poveşti din alte vremuri, când omul era parte din natură, când animalele dovedeau mai multă omenie decât oamenii. Impresionantă rămâne povestea femeii care, printr-o neînţeleasă taină, găseşte înţelegere şi ocrotire nu în lumea oamenilor, ci în aceea a lupoaicei care, împreună cu căţelandrii ei, îi acoperă trupul neînsufleţit, încercând să o apere, măcar după moarte, de răutatea şi sălbăticia oamenilor: „S-aşază peste ea şi un hăulit matern se-aude acolo, peste sat! S-adună sat întreg şi babe şi moşnegi la haita mică de lupandri ce-o înconjoară şi s-aşază peste un trup de femeie crudă. Şi chiar şi ăia doi lupuşori şi-arată colţii mârâind spre sat. (...) Că, dacă o să mergi acum acolo-n sat, chiar în faţa bisericii, o să vezi un mormânt la care, ce să vezi, tot vin lupii, din când în când, în vreme de jale şi zăpadă mare, să facă mântuire!” („Lupoaica”).
Umorul foarte fin, ironia abia perceptibilă se îmbină armonios cu notele de lirism ce impresionează prin frumuseţea imaginilor artistice, ilustrând latura poetică, sensibilă a autorului, într-un limbaj expresiv şi caracterizat de o mare încărcătură afectivă: „Nici aerul nu mai respiră în jurul iazului îngheţat, căci noaptea-i acuma de cristal şi niciun suflet nu mai mişcă jos în vale” („Un lujer îngheţat”); „Vremea de luna mai încuscreşte oleacă noaptea cu ziua şi zorile apar când albastre, când roşii, când portocalii” („La nunta de salcâmi”); „Curge acum din cer, adică nu din cer, ci doar din vânt o ploaie albă, de zici că-i de zăpadă. Sunt doar petalele florilor de cireş care-l învăluie...” („Simfonia porumbeilor”); „...în dreapta, e un tei mare, râzâtor la figură, care parcă te îndeamnă prin lunile de vară să-l jumuleşti de flori...” („Turculeţul”); „Dar într-un an să vezi mirare. Că primăvara era tot glumeaţă şi zâmbitoare ca de fiecare dată” („Moş Neagu”).
O carte care trezeşte amintiri, personaje şi întâmplări care devin parte din sufletul cititorului, derulate cu măiestrie şi forţă expresivă în spectacolul continuu al existenţei noastre pământene!

 

Autor: Ana Ardeleanu