Aboneaza-te la newsletter





Curierul timpului

August 2021

Cu obiecte create de: Clara Năprădean, Maria Suciu, Rozalia Cormoș, Gheorghe Sână și alți meșteri anonimi

Acum, cînd întreaga clasă țărănească românească dispare pur și simplu, pe cale biologică, iar satul românesc este metamorfozat sub presiunea anamorfozatoare a extrem-contemporaneității, Flavius Lucăcel fixează, în tablourile lui fantastic-nostalgice, această lume care a fost, dar, gata!, nu mai este. Cu trăsături de pensulă sigure, grăbite, tablourile lui Lucăcel spun o poveste de dragoste față de-această lume care a fost a noastră, și-acum se-nalță fără voia ei la cer.
Marta Petreu 

Lucăcel stă la 14 (?) străzi de mine. Peste două dealuri și un pod. L-am prins în toate fazele: tânăr chiriaș, mândru proprietar de apartament, harnic proprietar de casă cu pivniță și grădină de legume în curte, pietrar dus hai-hui prin lume. Totdeauna efervescent, cu poftă de viață și de oameni. Lucăcel e un melc. Își cară ideile și dorința de a face peste tot pe unde umblă. Oriunde stă, camera cea mai mică, colțul cel mai neîmblânzit al casei, spațiul cel mai înghesuit dar nerevendicat devine atelierul lui. Unde pictează. După ce duce copiii la școală, după ce îmbracă suprafețe în piatră, după ce face pâine sau se îngrijește de cei din jurul său. În intermezzouri furate pictează urși polari care se curtează, fete semi-idioate în care ne regăsim noi și bunicile noastre, căsuțe, garduri și peisaje recuperate din rezervele memoriei... pe orice suport, cu orice material, nu e pretențios, nu-i trebuie unelte rafinate... Oricând mă sustrag vertijului cotidian și mi se potolește pofta de căpătuială (sic!), știu că încă pot trece două dealuri și un pod, pentru un moment de răgaz și o perspectivă umană asupra vieții.
Ioana Olăhuț


Ce se vede azi prin ferestrele 
de ieri

Pictor cu numeroase expoziții la activ și totodată dramaturg jucat și publicat, clujeanul Flavius Lucăcel, de loc din Alunișul Sălajului, migrant și prin alte orașe Nord-transilvane, e un polivalent greu de prins într-o formulă. Se exprimă în respectivele limbaje artistice ca un profesionist (sau ca... doi!), însă e mai degrabă ceea ce se cheamă un „autodidact”: mare cititor de literatură și pasionat spectator de teatru, dar fără studenție filologică ori de artă dramatică (a urmat totuși Sociologia, neterminată...); și pictor cu doar un an de studiu sistematic în materie, dar cu o bogată practică de meseriaș al tridimensionalului, pietrar de decorațiuni pentru construcții, la exterior și la interior, ocupațiune din care se știe că s-au mai ridicat din cînd în cînd sculptori-sculptori.
Un neliniștit vasăzică, un efervescent cu vocația „plămădirii”, la propriu și la figurat, în multiple sensuri, în permanentă căutare de materiale și de limbaje prin intermediul cărora să se exprime.
Să privim mai îndeaproape traseul vizual al lui Flavius Lucăcel.
După obișnuitele începuturi cu exersări grafice și picturale cu tematici „clasice”, peisagistice ori naturist „moarte”, florale și de alte soiuri, precum și cu decoruri cînd rurale, cînd urbane, artistul-meșteșugar găsește o soluție specială, o adoptă, o extinde, își face din ea „marcă înregistrată”. Iată punctul de pornire: Un om dintr-un sat vecin, Tihău, culcă la pămînt casa părintească din care păstrează ferestrele meșterite cîndva de tatăl său. Flavius Lucăcel le vede și-și dă seama că ele sînt dreptunghiuri înrămate, asemenea unor tablouri, cu sticlă în locul pînzelor! Le primește în dar, îndepărtează geamurile, le recondiționează, le răzuiește dacă e nevoie și le dă cu baițuri proaspete, grijuliu și față de efectele de patinare care să le conserve un anumit aer desuet, de elemente ale unor construcții din alte vremuri (nu recurge la actualele producte omoloage, nu-l atrag „termopanele”!). 
Iar în locul sticlelor întinde chiar suprafețe textile recuperate din gospodăriile țărănești, ștergare, ii sau „țoale vechi”, cum le-a spus într-o notă de autor din catalogul precedentei sale expoziții, Pe fereastră (Galeria Uniunii Scriitorilor din Cluj, 2020). Nu-i ajunge!: va „pîndi” șantierele de demolări și va mai „salva” astfel zeci și zeci de bucăți și din Cluj, de pe unde s-a nimerit. Iar cînd „pînzele” sînt întinse, din bucăți mai mari sau din fîșii și petice alăturate, suprapuse, „colate”, „tablourile”-s gata! Intervine și cu pensula, face adaosuri de culoare, generează forme, culori, mesaje. Ferestre vechi cu pînze vechi prelucrate și „recreate” de artistul-meșter de azi. Frînturi de cultură comunitară recuperate și-napoi la lume date!
Știm – pe de altă parte – că există o bogată filieră a picturii pe sticlă, mai ales de personaje și scene biblice, fie netransparente, înrămate ca atare, fie montate în zidurile bisericilor, luminate dinafară ca vitralii. Din modernitate încoace s-au folosit tehnicile respective și pentru manufacturi laice, artistice sau doar decorative. Chiar dacă păstrează doar ramele, puse să joace rolurile șasiurilor pe care pictorii „banali” își întind pînzele, iar el – țesăturile, ferestrele-tablouri ale lui Flavius Lucăcel reactivează simbolic și tradițiile zugrăvelii pe sticlă și-ale compozițiilor-mozaic vitrate.
Maniera a fost cultivată, și pe pînză, și pe sticlă, la noi și prin alte părți, și de așa-numiții „naivi” cu care „autodidactul” nostru împărtășește anumite trăsături: nu urmărește precizia „academizantă”, dimpotrivă, stilizează sau folosește motivele gatageometrice în surprinzătoare configurații glumețe, comițînd „ingenuități” nu fără legături cu – bunăoară – cele ale lui Stan Pătraș de la Săpînța sau cu ale lui Ivan Generalić și ale atîtor altor „pictori naivi” sîrbi, bunăoară. Ne putem reaminti – la o adică – și faimoasa Bluză românească a lui Matisse, nu-i așa?!
Pe scurt, întîmplarea, intuiția și priceperea omului practic, obișnuit să facă din materiale obiecte, din ceva altceva, l-au împins pe Flavius Lucăcel către o multiplă resuscitare de antecedențe: salvează ferestre vechi și repune astfel în circuit fragmente de trecut comunitar, cu adaosurile textile tot „patrimoniale”; reamintește și tradiția picturii pe sticlă, religioasă-nereligioasă; și-o prelungește în felul său pe cea a „naivilor”. Împletind aceste fire, artistul-meșteșugar avansează impetuos, cu sentimentul că devine un soi de Curier al timpului – titlul expunerii sale bucureștene de la Muzeul Satului, din vara lui 2021.
Rezultatele – încîntătoare: că sînt colaje, picturi sau picturi pe colaje, adică „tehnici mixte”, pînă la ceea ce s-a numit în artele și meșteșugurile mai recente „patchwork”, adică „ansamblu de petice” armonizate, pitorești, „artistice”, lucrările lui Flavius Lucăcel traversează din ce în ce mai dezinvolt timpurile și spațiile, temele și motivele, cu sporuri sesizabile de umor sau, în alte registre, de fantasmatic, de onirism. Nu uită c-a plecat din Aluniș (singurul titlu cu majuscula toponimului), drept care conturează un triptic de pe dealurile satului și din pădure. La fel – o scoarță sau albine sau vălișoara pe care va fi copilărit. Însă are și viziunea rupestrelor de altădată, peste care suprapune, în combinație aproape suprarealistă, elemente din jocul video Minecraft, jonglînd chiar din titlu cu planurile temporale: de la rupestre la minecraft. Mai sînt invocate rețelele sociale facebook și instagram, o autostradă imaginată dintr-un ștraif de țesătură cu dungi groase, una dintre ele galbenă pe fundalul celorlalte, albastru, dar și un arbore cotit care, chiar dacă e chiar un copac, nu poate înlătura aluzia glumeață la mașinăria motoarelor auto. Cu permanente pendulări între natură și civilizația umană, între vechi și nou, între idilic și (auto)ironic, între real și distorsiunile sale, reverberînd precum ecourile în „ochiurile” din interiorul cîte unei singure rame sau în și mai numeroasele pătrățele în care sînt împărțite „polipticurile” considerate locații alternative. Și-o fantasmatică viziune a atlantidei! Curier al timpului, într-adevăr...
Ion Bogdan Lefter


Pe fereastră

Pe fereastră te poți uita la lume. Din casă. Pe fereastră te poți uita și în casă. Din lume. Proiectul lui Flavius Lucăcel ne propune o fereastră-oglindă. Dar și o fereastră-tablou. O oglindă dramatică, tristă și veselă, a unei lumi care nu mai există decât în casă. O lume care, de fapt, nu prea mai există. Decât în amintirile unor bătrâni, uitați de lume. Nici în Alunișul Sălajului atât de drag pictorului. Pe această fereastră și muzeu sentimental te poți uita și din afara casei, dar parcă artistul ne îmbie să ne uităm din casă. Să ne aducem aminte de lumea modestă dar înălțătoare a satului românesc, de obiectele casnice ori ceremoniale cu care țăranul și-a petrecut trecerea prin lume. Tabloul-fereastră poate fi și „opac”, rod al celebrei autonomii a esteticului, zăgaz între lumi interioare și lumi exterioare, între cosmos și microcosmosuri, între lumină și întuneric. Flavius Lucăcel, cred, susține mai degrabă o „înălțare” a ferestrei, chiar „plină” de rememorări ale unui trecut fizic, o salvare, fie și patetică, a unei lumi care, cum spuneam, nu prea mai există. Nu prea mai există nici fereastra mică dublă, specifică caselor vechi, nu prea mai există nici tradiționalele case vechi, nici țărani. Există, poate, țărani care nu au ajuns orășeni sau orășeni care nu au devenit țărani. Ici, colo, mai găsești case vechi în care mai există o închipuită expoziție cu lădoaie și perini... Țăranul Flavius Lucăcel, până la urmă, ca un găzdăgoi, scoate pe fereastră averea, zestrea satului de odinioară, să o vadă lumea de azi, lume care și-a pierdut și deprinderea de a privi pe fereastră. Să se uite, adică, în oglindă. Să-și rememoreze nemurirea.
Daniel Săuca


Am folosit pentru aceste lucrări: ștergare și țoale vechi țesute de femeile din satul meu Aluniș, Sălaj: Clara Năprădean, Suciu Maria și Rozalia, mama mea. Geamurile, meșterite de Gheorghe Sână din satul Tihău, mi-au fost dăruite de fiul acestuia, care le-a păstrat cu grijă după demolarea vechii case părintești. Am recuperat de asemenea rame ale geamurilor din clădiri monumentale clujene ce se „reînnoiesc” cu termopane. Sunt meșterite la sfârșitul secolului al XIX-lea în atelierele de la Budapesta, iar lemnul, feroneria și îmbinările sunt intacte, cu siguranță făuritorii lor au muncit temeinic. Le-am folosit cu bucuria și încrederea unui constructor, ce adaugă într-un edificiu ca liant energia trecută prin mințile și gândurile unui îndelungat șir de creatori din familiile noastre și nu numai. Ieșit din îngrijorarea pierderii rădăcinilor noastre, demersul meu e un îndemn timid să păstrăm ceea ce au făcut ei.
Flavius Lucăcel


Texte apărute în catalogul lui Flavius Lucăcel, „Curierul timpului”, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2021.

Autor: Flavius Lucăcel