Aboneaza-te la newsletter





Bizarerii...

August 2021

Pentru cel căruia îi este (cvasi-)necunoscut acest substantiv, aici în forma flexionară nominativ plural nearticulat (< sing. bizarerie), accentul cade pe ultima silabă; adjectivul/adverb etimon livresc bizar fiind preluat din limba franceză (bizarre). 
Conform Dexonline.ro, în accepțiunea contextual adjectivală, are suficiente sinonime pentru a fi spectaculos până în proximitatea admirației entuziaste sau, dimpotrivă, a lehamitei. Iată: „ciudat, curios, excentric, extravagant, fantezist, inexplicabil, insolit, năstrușnic, neobișnuit, original, paradoxal, singular, straniu, (livresc) abracadabrant, (rar) străin, (popular) pridosnic, deșănțat (Mold.), șod (Trans., Banat, Olt), (arhaic) ciudos, paraxin (grec), (fam.) sanchiu, fistichiu, întors, sucit, trăznit, (Ce chestie!?)”.
Ar părea bizar, sau o bizarerie (sic!), să dezvolt un eseu în urma cercetării și, în consecință, a ilustrării prin câte un exemplu pentru fiecare dintre sinonimele de mai sus? Cum ar fi, de exemplu: 
Cu siguranță, un fenomen ciudat ne uluiește sau ne contrariază, ceea ce pentru unii poate fi o reacție curioasă. 
Iar gestul excentric al cuiva cunoscut pentru așa-numita sobrietate ar putea fi o inițiativă extravagantă, datorată unui ins în fond fantezist, dar și o acțiune inexplicabilă prin efectul insolit al său. 
Dacă nu am ști că e amicul original, pe care îl cunosc de câțiva ani buni prin creații neobișnuite, am fi greșit dacă l-am fi catalogat ca discipol năstrușnic și nu unul singular; sună altfel, nu-i așa, deși... suntem amenințați oarecum de expresii-pleonastice.
Este, fără îndoială, o inițiativă paradoxală încercarea-mi de a lămuri utilitatea acestor interacțiuni. În aceeași măsură, fără discuție judicios calibrată, un individ straniu va ieși oricând în relief într-un anturaj monocord, mai ales prin expunerea de afirmații sau atitudini abracadabrante.
Iar tentativa integrării într-un mediu rural (unde conservarea lexicului popular în componente cu implicare lexicală și gramaticală justifică, prin din ce în ce mai dificilă ilustrare, apartenența la subdialecte, graiuri și subgraiuri, așa cum sunt înșirate în al doilea paragraf de mai sus) ar glisa către narațiunile pline de farmecul oralității datorate unor maeștri, cum Ion Creangă, Mihail Sadoveanu Tudor Arghezi, Marin Preda și..., ei, da! Amza Pellea.  
Însumi, am perceput bizareriile vieții, câtă mi-a fost dat să parcurg, fără a căuta explicații până în preajma vârstei de douăzeci și cinci de ani. Părinții mei s-au străduit să-mi îngăduie o copilărie fericită și o adolescență la fel cu a celorlalți descendenți din familiile bine-văzute sub aspect etic și/sau religios. Mă protejau de anturajele viciate, de așa-numitele inteligențe malefice. Am fost educat să observ, bunăoară, inechitățile, dar să nu-mi provoc reacții agresive, violente. Ajungeam, uneori, să-mi exteriorizez revolta față de ceea ce socoteam a fi „nedreptate”, deraiere de la apriorice principii morale, izolându-mă, plângând, refugiindu-mă în lectură. Toate acele atitudini marcate de supremația forței fizice, ca formă de manifestare justițiară a iraționalului, am fost învățat să le socotesc bizarerii. Până și clasificările, topurile profesionale având la bază criterii de cele mai multe ori subiective, aparțin excentricului, paradoxalului. 
Nu mi-ar plăcea să constat că pot fi bănuit de naivitate; știu cât de mici procente de originalitate conțin supozițiile mele de mai sus. André Gide afirmase odată plenar că de la Antici încoace nu s-a mai scris ceva original. Însă am simțit de când mă știu impulsul de a mă ralia, bazat pe intuiție, alteori pe instinct. Filosofi, teologi, psihologi, scriitori din timpuri imemoriale până astăzi au întors pe toate fețele multitudinea de manifestări ale minții umane. Foarte dificil să fii original într-un astfel de univers! Noi, cestălalți, reluăm, ne raliem, ne amăgim cu propria-ne originalitate, fie că am citit prea mult și nu reușim să abandonăm canonul, modelul stilistic, fie pentru că n-am citit suficient și, în consecință, nu avem informația necesară autocontrolului. Ce să zici, în această ordine de idei, despre celebra teorie lovinesciană a sincronismului? 
Ne credem normali sau nu, putem fi percepuți dinspre toate punctele cardinale, alternativ ori concomitent, drept... bizari, nu-i așa? În plus, ne mirăm, oarecum justificat, de prezența unor ipoteze, aflate în relații antinomice. Pentru că situații, persoane, întâmplări percepute de către unii în câmpul firescului, altora le par a fi bizare. Cauzele unei astfel de percepții sunt generate de mai mulți factori decât ne imaginăm. Unii depind de fondul genetic individual, alții de mediul familial; unii – de anturajul socio-uman, alții – de canoanele dogmatice; unii cresc în areal geografic generos, alții – în condiții exterioare vitrege ș.a.m.d.
Până la urmă, înțelegem existența din poziții personale dificil distructibile. 
Acceptată sau, dimpotrivă, respinsă, bizareria aparține percepției individuale exprimate public în condiții de parteneriat tolerat și, adesea, acceptat în condițiile unor contracte sociale, expresie care îmi amintește de Mișcarea social-culturală din secolul al 18-lea, cunoscută sub denumirea de Iluminism, curent răspândit destul de rapid în spațiul european: Illuminismo (it.), l’ Époque de Lumiėres,  Enlightenment (engl.), Aufklärung (germ.), „Luminism”-ul românesc se identifică mișcării cunoscute drept „Școala Ardeleană”. Ciudată îmi pare absența acestui gen de informații din cultura generală a promoțiilor actuale de absolvenți ai studiilor liceale. Curioasă – obediența (frica?) unei mari părți din rândul poporului față de insinuarea politicii comuniste în anii deceniului cinci din secolul 20, mai ales în decembrie 1947. Excentrică a fost tentația, justificată logic, Majestății Sale Regelui Mihai I de a reveni la „locul de muncă” de unde îi fusese impus să plece în 30 decembrie 1947. Dar și paradoxal – refuzul autorităților de-atunci (avându-l la timonă pe Ion Iliescu) de a-i accepta „repatrierea”. Lovitura de stat odată glisată spre revoluție, printr-un scenariu bine instrumentat, a readus cu mare pompă poporului, sau mai bine zis, populației din orașele și satele țării, regimul democrației, despre care nu știa mare lucru, cu excepția celor din generațiile Corneliu Coposu, Ioan Rațiu, Doina Cornea...
Opoziția acestor lucizi a fost și continuă să fie bagatelizată, considerată excentrică de către politicieni-marionete manipulați de foști potentați comuniști, foști ofițeri ai serviciilor secrete conuniste, strecurați în toate partidele politice post-decembriste în scopul perpetuării puterii, abuziv obținute de părinții și rudele lor în deceniile cinci și șase, în regim de obediență față de puterea sovietică.
Pare straniu, o spun cu oarece teamă (iată!), faptul că frica domină sentimental poporul extras unei genealogii mitologice! Vorbesc despre puternicul instinct de conservare manifestat de comunități dace, apoi daco-latine, în fața valurilor de popoare migratoare de-a lungul primului mileniu al erei noastre. Retrăgându-se în codri seculari, spre culmile colinelor și ale nunților, prin canioane dificil accesibile, mărginite de grote și peșteri, populațiile autohtone și-au protejat nu doar fondul lexical și gramatical, ci și datinile și îndeletnicirile tradiționale. Mai mult chiar, indivizi aparținând migratorilor, găsind condiții ideale de existență, învățau limba autohtonilor pentru a relaționa sau a conviețui cu aceștia. 
Și, pentru a încheia în cheie optimist-amăruie, îngăduiți-mi să parodiez un celebru dicton pre-creștin: Bizareria bizareriilor, la noi totul devine din ce în ce mai bizar! 

Autor: Viorel Gh. Tăutan