Aboneaza-te la newsletter





Vocea lirică a poetului Mihai Pleş

August 2021

Geografia lirică a Ţării Năsăudului s-a extins în ultima vreme cu apariţia inedită a operei lui Mihai Pleş, stins din viaţă, la numai 40 de ani. Destinul lui este asemănător cu cel al Iuliei Hasdeu, Magda Isanos, Nicolae Labiş sau Daniel Turcea, faţă de care, timpul a fost nerăbdător. Mihai Pleş şi-a văzut primul volum tipărit „Psalmi curbi”, în 1995, cu puţin înainte de trecerea lui în veşnicie, iar cel de-al doilea, „Turnul Abel” i-a rămas în manuscris, fiind descoperit printre teancurile de hârtii aflate în casa în care poetul a copilărit. El vede lumina tiparului la Editura „Nico” din Târgu Mureş, în 2013, din iniţiativa mamei poetului, Floarea Pleş, avându-l ca lector pe renumitul scriitor Nicolae Băciuţ. Ambele volume au fost reeditate şi întregite ca tiraj pe parcursul timpului, la solicitarea publicului cititor.
Poezia lui Mihai Pleş are multe conotaţii biblice, ancorate în realităţile cotidiene. Din afirmaţiile prof. Rodica Puia aflăm că „Psalmi curbi” semnifică „călătoria către starea noastră de interogaţie”. Prin conţinut, aceste poeme fără titlu pot fi asemănate cu psalmii biblici ai regelui David, iar ca formă pot primi o configuraţie grafică. Deosebirile dintre versuri şi psalmi constau în faptul că în loc de invocaţie către divinitate, poetul foloseşte comentariul existenţial. Poeziile au accente aforistice, uneori moralizatoare, desprinse din psalmi: „În fond/ de ce nu am putut/ să fim aşa/ ca cerul cu o singură stea/ pe care am dori-o/ răcindu-se...” Chiar dacă este o poezie modernă, în ea găsim şi accente din clasici: „Balta-i pustie/ cerne mărunt/ miroase a toamnă/ a lucru stătut/ sus fâlfâie bâtlanii/ tremură/ se scurg”. Poetul crede în Divinitate, mărturisindu-şi credinţa: „Asta înseamnă că cineva ne caută/ echilibrul prin ovalul ciclic/ modulându-ne doar visele/ total inofensive/ aflarea sunt sigur/ nu e departe”. Mihai Pleş cochetează cu uşurinţă cu filozofia, dovedeşte capacitate de observaţie, sensibilitate şi putere de concentrare a expresiei poetice: „tu,/ care vii în urma mea/ să nu pui mâna/ teme-te/ umbreşte trist/ un fel de umblare/ în care urmele/ nu se şterg/ persistenţa primului stăpân/ răvăşită prin ele/ aduce frigul/ dinlăuntru”.
Cel de-al doilea volum, intitulat tot simbolic „Turnul Abel” aduce un plus de valoare prin lărgirea orizontului său poetic. Poezia sa este filtrată printr-o experienţă de viaţă ale cărei forme inedite le surprinde în stilul său personal. Este un poet modern prin forţa cuvântului, un excelent artizan al subtilităţii şi ingeniozităţii. El se impune ca un artist fin, îndrăzneţ şi original. Se opreşte asupra zonelor de interferenţă ale vieţii, dar şi asupra lucrurilor mărunte, uneori chiar banale, pentru care găseşte interogaţii retorice: „Fă-mă să înţeleg totuşi/ de ce preţul de fiecare dată/ sunt eu”, sau „chiar şi de jos/ poţi arunca/ ceva/ înnebunitor şi rece/ privirea”.
Profunzimea liricii sale se află în problematica existenţială. Tot ceea ce atinge poetul, ce vede, ce îşi aminteşte, devine poezie pusă sub semnul unei viziuni filozofice: „nebunia ce ţi se aruncă/ în spate/ e de fapt neputinţa altora/ de-a înţelege că tu/ vezi”. 
Sobru şi sever cu verbul său, Mihai Pleş este un reflexiv, mereu în căutarea metaforei, care îl consacră ca un poet cu accentul grav al marilor arderi pe altarul cuvântului. Este un sentimental aflat într-un joc al iubirii: „Când iubeşti/ nu pui niciodată condiţii/ o faci simplu/ ca şi când ai iubi”.
Explorând realul în ipostazele existenţiale, el coboară în subteranul sufletului: „Cobor tot mai des/ în adânc/ adâncul fără scăpare/ acolo unde se întâmplă/ şi/ se desface totul”. Mihai Pleş nu este un inovator, ci pur şi simplu un creator în deplinul înţeles al cuvântului. Construieşte într-o arhitectură artistică modele moralizatoare, contemplă lumea şi caută răspunsuri pentru însănătoşirea ei, condamnă nedreptatea şi tragismul ei: „timp blestemat şi curb/ lentilă enormă/ a miopiei noastre/ prin care/ vedem translucid/ începutul/ adică/ cuvântul”. Este un sever martor al timpului său pe care îl judecă.
Atmosfera biblică, ideea timpului, a morţii, a reîntoarcerii în lut, sunt câteva din motivele creaţiei sale artistice. Mereu apelează la Abel, fapt pentru care şi volumul îi poartă numele, punând în valoare cele mai reprezentative reflecţii: „Abel/ ne-ai învăţat un lucru trist/ nu mai ajunge să fii bun/ sunt/ prea mulţi fraţii tăi flămânzi/ de ură”, iar ca o consolare a trecerii rituale, el găseşte acest tainic răspuns: „Fii sigur/ Că o să încăpem toţi/ pământul nu e niciodată prea plin/ cu/ câte o mână afară/ mângâind cerul”.
Poetul năsăudean este însă şi un melancolic însingurat care priveşte viaţa prin oglinzi paralele: „anul acesta/ am uitat de salcâmi/ am nins întruna/ îngropând amintiri/ fidelitatea timpului alb/ e senină/ ceva însă/ topeşte zăpada”. Crezul său existenţial este unul încărcat de semnificaţii: „am ars/ în plină lumină/ am ars precum/ o lumânare/ în altar/ fără tăria de a mă stinge/ până la capăt/ ca lucrul ce/ o singură dată îl ai”.
Mihai Pleş este un poet care îşi înmoaie pana în cerneala sufletului şi în libertatea expresiei, căreia îi dă frâu liber, fără precepte convenţionale, construind o frază scurtă, frumos închegată, cu multe intercalări, dar şi cu reale valenţe metaforice: „norii/ oameni plecaţi care plâng”. Versurile sale au tendinţa de a condensa imaginea artistică, apropiind-o cât mai mult de starea sufletească a cititorului. Volumul cuprinde structuri stilistice pline de înţelesuri, precum: „mă dor rădăcinile/ de atâta pământ”, sau „nu se poate întoarce/ decât cel ce-a plecat”. „Există o simplitate a rostirii în discursul poetic, ca şi cum ar intona cu vocea interioară un imn al bucuriei de a fi”, spune Nicolae Băciuţ. Cred că versul lui Nicolae Labiş: „Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt” este valabil şi pentru poetul năsăudean.

Autor: Mircea Daroși