Aboneaza-te la newsletter





Farmecul locurilor neștiute

August 2021

(Peripeții la Cuca Măcăii)

În 8 ianuarie 2021, Mediafax a anunțat: „Mai multe județe din țară au avut probleme în alimentarea cu energie electrică, între orele 15:05-16:45. Afectate au fost județele Satu Mare, Maramureș, Bistrița-Năsăud, Cluj, Alba și Sibiu”. Deși combinatul Azomureș a eliberat un norișor brun-roșcat de la instalațiile de produs acid azotic, el s-a deplasat înspre munte, către Nord-Est. Lumea de la noi a răsuflat ușurată și a preferat să râdă la vederea listei de regiuni afectate. Păi pe unde trece linia de înaltă tensiune către Maramureș și Satu Mare? Numai și numai pe aici. Mediile sociale au plusat chicotind, ca la începutul epidemiei de coronavirus: „Încă o dovadă a faptului că județul Sălaj e o ficțiune. Se vede clar că el nu există!” (Știrea a rămas necorectată până în ziua de azi.)
Spre deosebire de „zânateca” Țară a Silvaniei, Cuca Măcăii există și este o localitate celebră de la noi. Sus la munte, sus la munte, la... La coasă. Cică nu prea sunt izvoare pe acolo. Toată lumea are vite și livezi: cei mici beau lapte, cei mari fac țuică.
 „Nici eu nu mi-s de la Cuca-Măcăii!” – a afirmat Zaharia Stancu într-o discuție cu Vlad Mușatescu, umorist care, în „Unchiul Andi-Detectivul și nepoții săi”, a făcut mai multe aluzii subversive („a băgat șopârle”) referitoare la lipsa de personal medical din zonele rurale izolate: „Așa mi-a zis nenea doctorul, de la dispensarul nostru sătesc, de la Cuca-Măcăii.”
O întâlnim menționată de Ileana Vulpescu: „Dacă domnul General nu m-ar fi-mpins să intru-n Partid și dacă-n biografie nu mi-ar fi apărut frate-meu, cu funcția lui, puteam să fiu eu Pasteur că tot pe la Cuca Măcăii aș fi fost repartizată.” (De-amor, de-amar, de inimă albastră)
Citim în „România literară” din 9 octombrie 2002: „Pe orizontul meu nordic/ umblă despuiată Venus din Cuca Măcăii/ cerșind un păhăruț un cântecel nupțial/ (auziți auziți la ce-o duce capul)/ încercănată gravidă/ intră/ pe bicicletă mov/ în academie pentru voyeurism și îmbălsămare/ nimic nu-i la locul potrivit nu se știe unde ne aflăm” (Ion Tudor Iovian).
Ei, s-a scris mult despre cele două: localitatea unde casele au „cuci” (luminatoare de o formă specifică) pe acoperișuri și satul lui Măcău (Makó? orice „-ău” final este de obicei un „ó” lung maghiar). În vechimea care a rodit nedeterminarea pozițională, Cuca era o localitate care aparținea de Măcăi. Muzicalitatea denumirii a individualizat alăturarea și a făcut-o celebră. Între timp, raportul de forțe s-a schimbat: în prezent, Măcăi este un sat din comuna argeșeană Cuca, aflat undeva dincolo de miezul codrului, pe platforma Cotmeana, puțin mai sus decât antenele de pe Meseș, undeva unde nici turcii, nici tătarii nu l-au aflat vreodată. Totodată, este un loc la fel de cunoscut ca mănăstirea Voroneț, conacul Goleștilor, Detunata din Apuseni, plaja de la Mamaia sau viaductul feroviar de la Borsec – dar greu accesibil, aflat acolo „unde a înțărcat mutu’ iapa”, „unde și-a pierdut dracu’ potcoavele”, adică „far far away”, la capătul lumii, unde o fi hotarul Celuilalt Tărâm.
Iată de ce am acceptat imediat propunerea de a pleca în Sud ca să vizitez Cuca Măcăii. Am luat un „ogar cenușiu” (un autobuz de cursă lungă) cu nume de lup: Dacos. S-a poticnit imediat după plecarea din Cluj, la podul din centrul Turzii, unde mașinile au stat înșiruite ca oile la strungă, vreme de un ceas și jumătate, pe mare caniculă, deoarece se repara un pod. Deși s-a străduit și a limitat timpul staționărilor, șoferul n-a reușit să recupereze din întârziere. Bine că accidentul mortal de la ieșirea din Sibiu a avut loc pe celălalt sens: tocmai aduceau sacii negri ca să transporte victimele când ne-am îndreptat către Valea Oltului.
Dar uite că toate piedicile de pe drum au fost o potrivire ca să-l întâlnesc pe „Prof”. Știa că voi veni, dar ne înțeleseserăm să-l sun după ce sosesc și abia apoi să ne facem planuri. Așa, ne-am întâlnit surprinzător, de la început, pe strada ce desparte cartierele Găvana II și III. 
Cu Cornel Găvănescu am învățat fizica în clasele a XI-a și a XII-a la Liceul „Petrol” din Pitești (azi: Astra). Inițial, m-am pregătit să devin profesor de biologie, dar Ceaușescu a desființat facultatea din Timișoara în 1981. Trecerea către fizică a fost gradată, prin intermediul biofizicii. Mă interesau experimentele de electronografie ale lui Ioan Florin Dumitrescu, referitoare la biocâmpul din jurul oricărei vietăți. Repetasem cu rezultate bune conectarea unei plante la o punte rezistivă sensibilizată, după exemplul lui Cleve Baxter. Proful a rămas omul care mi-a dat cheile de la laborator, mi-a permis accesul la generatorul Van der Graaff și la unul dintre osciloscoapele din dotarea școlii. Nimerisem la un liceu bogat, finanțat din extracția țițeiului, bine dotat cu aparatură. Ne-am împrietenit cu Marius Stavilă, coleg în redacția revistei școlare „Aurul Negru”, care apoi a reușit să ia examenul de treaptă la liceul „Alexandru Odobescu”. Cercetările ne-au fost întrerupte de scandalul „Meditației transcendentale” și de începerea pregătirii pentru examene. La sfârșit de săptămână, Proful pleca pe Făgăraș și veghea traseele alpine ca salvamontist, o pasiune de o viață întreagă, de care a fost ușor să mă molipsească, de vreme ce neamul Györffy se trage din secui, ungurii de la munte.
S-a bucurat mult când am reușit la facultate, iar apoi, la sfârșitul primului an de studiu, când am luat 10 la examenul de mecanică al lui Otto Aczel, care îi fusese conducător al lucrării de licență. Am păstrat legătura de-a lungul anilor și ne-am întâlnit ori de câte ori s-a putut. Am avut de la cine să învăț cum să-i învăț pe alții.
Dar am aflat abia acum că deja fusese la Cuca Măcăii.
Cu treizeci de ani în urmă.
Așa că am pornit împreună la drum, dis-de-dimineață, până să se înalțe firul colorat din capilarul termometrului și să se aglomereze șoseaua. De Sărbătorile de Iarnă din 1971, „publicistul” Sergiu Andon de la „Flacăra” atrăgea atenția că s-a construit o șosea care duce până în apropiere: „Asfaltul a desființat situația de izolat, de inaccesibil. Dintr-o dată, localități ce trăiau numai prin renume, imaginate pe undeva, prin ceața dealurilor, au devenit plasate chiar avantajos, la depărtare egală de două municipii (Pitești și Râmnicu Vâlcea).” Cu toate acestea, când l-a întrebat pe „colegul fotoreporter” dacă există vreun loc din țară pe unde să nu fi călcat, S. Steiner a răspuns afirmativ: „la Cuca Măcăii”.
Drumul modernizat E81 urcă până într-o cumpănă din mijloc de codru, dar cine nu știe locurile are toate șansele să nu remarce indicatorul îngust, plasat perpendicular pe un stâlp înțesat cu alte tăblițe. Acolo, când apare o verigă lipsă în lanțul camioanelor ce coboară din Sibiu către București, se poate coti iute pe un drumeag ascuns printre copaci, care duce către un podiș umbrit de meri și pruni. O frumusețe de Muncel, vor zice aceia care au traversat plaiul de la Cristolț la Brâglez în luna mai. 
Ca orice dascăl „trecut prin ciur și dârmon”, Proful și-a făcut dinainte un plan de lecție. Pe Wikipedia, în articolul de prezentare a întregii comune, se spune că în comuna Cuca se găsesc bisericile de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1790) din Bărbălani, „Sfinții Voievozi” (1828-1832) din Cârcești și „Intrarea în Biserică” (1806) din Valea Cucii.
Dintre acestea, cea mai ascunsă este cea din Cârcești. Ea se află cu adevărat într-un loc izolat, pe unde n-a trecut mașina cu trepied de la Google Street View și nici GPS-ul nu arată vreo cale de acces. A trebuit să cerem îndrumări de la localnici. Eu am tăcut, ca să nu detecteze accentul meu someșan. Sătenii vorbesc iute, cu o cadență oltenească: „Mergeți până la școală și de acolo la vale, spre dreapta!” Am găsit, mulțumim! Poteca de coborâre pornește din dreptul unei troițe cu Sfinții Împărați Constantin și Elena. Mergem prin pădure, Proful voinicește, eu șontâc-șontâc, dar mergem. Pe măsură ce descindem în pădure, chiar mă gândesc să presărăm niște firimituri de pâine, ca să regăsim drumul la întoarcere. Dar vorba Maestrului meu este: „Rătăcirile sunt sarea și piperul excursiilor!” În pădure, am remarcat mulți arini negri (Alnus glutinosa), un copac care iubește umezeala, deci o prezență care contrazice povestea cu lipsa surselor de apă din regiune.
De dimineață, am îmbrăcat tricoul cu cei nouă Menceyes, regii guanși din insula Tenerife, Arhipelagul Canarelor. Când m-a văzut mama, s-a minunat: „Cine sunt dacii ăștia?” Nu-s daci, ci urmașii atlanților. Statuile lor sunt în fața bisericii din Candelaria, puși cu spatele la mare, un fel de „Nunquam retro!” în stil local. Spaniolii nu au reușit să-i cucerească prin forța armată, ci au fost nevoiți să se încuscrească. Spre surprinderea lor, băștinașii nu știau să înoate și se fereau să intre în mare. Mi-am pus tricoul, deoarece Proful, ca orice montaniard pasionat, a vizitat Canarele numai ca să urce pe Teide, Muntele Alb.
În cele din urmă, am ajuns într-un luminiș, o fâneață necosită, în coasta căreia era o construcție încadrată de brazi. Așa ceva nu crește de la sine pe acolo, într-o zonă colinară! Într-adevăr, acolo era biserica de lemn cu hramul „Sfinții Voievozi” (Sfinții Arhangheli Mihail și Gabriel, 8 noiembrie), pe care o căutam. Am pătruns în curte trecând pe sub clopotnița tip turn de veghe, păzită de o serie de cruci cu brațe egale, din lemn. Umbrele matinale băteau un pic câș, așa că Proful a verificat pe aplicația de busolă, altarul era ușor rotit către Sud-Est. O construcție zveltă, proporționată, frumoasă, îmbinată fără cuie de fier, cu acoperiș de șiță din stejar. Brâul și stâlpii spiralați din tindă erau vopsiți în acel turcoaz despre care eu zic că e verde, iar nevasta că-i albastru. Alexandru Baboș a făcut mai multe fotografii pentru pagina dedicată din Wikipedia. Edificiul a fost ridicat de comunitatea de țărani clăcași (iobagi) care trudeau pentru călugării de la Mănăstirea Cotmeana, aflată la circa 20 km depărtare. El a fost reparat de mai multe ori, de către meșterii locali, fără să aștepte intervenția autorităților. Muzeografii care au vizitat-o au declarat că este „foarte bine conservată”. Ei aș! Nu-i deloc „o conservă”, ci o biserică vie, îngrijită atent și continuu de cei care vin aici să se închine.
Mai jos de biserică era o gospodărie, de unde se auzeau behăituri și lătraturi. N-a ieșit nimeni să ne vadă, nici noi n-am dorit să avem parte de un alai canin. Ne-am fi văzut de drum, dar în loc de pădure, am nimerit într-o vâlcea prin care trecea o linie electrică și se auzeau glasuri de copii. Deși suntem abonați la firme diferite de telefonie mobilă, niciunul dintre noi nu avea semnal. Al meu ciripește ori de câte ori rămâne fără rețea, un obicei prost, mai ales când folosesc noaptea mijloace de transport în comun. Nici să-i tai piuitul nu pot, este setat să mă trezească înainte de sosire. Proful și-a verificat sistemul de poziționare globală, care i-a indicat latitudinea și longitudinea, dar atât. Nu apărea nici un drum. Eram cu adevărat „in the middle of nowhere”. Ne-am întors pe pajiște și am căutat către Nord, unde am regăsit cărarea și am ajuns la mașina parcată în umbra unui măr.
Vremea înaintase binișor și am întâlnit mai multe echipe care asfaltau drumurile de legătură cu centrul de comună. Cuca administrează 14 localități, ceea ce ni s-a părut foarte mult. Distanțele dintre ele sunt mici, ca în Sălaj. Am găsit Măcăi, ne-am fotografiat în fața panoului rutier, apoi am mers în căutarea următoarei bisericuțe. Ea se află în Valea Cucii-Deal, denumire care a stârnit zâmbete pe grupurile de socializare: „păi ori e deal, ori e vale!” He-he-he! E pe drumul drept, cum ne-au lămurit și localnicii.
Am găsit ușor biserica de lemn cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” (Ovedenia sau Ovidenia, tot o sărbătoare de toamnă, prăznuită în 21 noiembrie). Lângă poartă, era un tei în extaz floral. La Măcăi, vremea e mai târzie decât pe malul Someșului la paralela 47: în Cârcești am găsit sânziene, dude și cireșe negre, care în Jibou trecuseră de câteva săptămâni. 
Inscripția din tindă informează lumea că edificiul ridicat între 1805-1806 s-a redeschis de sărbătoarea Sângeorzului din 1948, iar slujba de sfințire a fost făcută de preacucernicul protopop M. Creangă. Pe atunci, parohul Octav I. Oncescu venea din Valea Scheiu, comuna Dănicei. Găsiți multe alte amănunte tehnice, legate de pictura interioară și icoanele existente, pe pagina de prezentare de pe Wikipedia, ilustrată cu fotografiile lui Mircea Rareș Țetcu. Bine ar fi ca și în pridvorul fiecărei biserici sălăjene să existe un astfel de panou scris de mână, cu prescurtări, cu cratime înlocuite cu apostrofuri, după cum erau normele vremii și știința de carte a preotului.
Noi am rămas surprinși de altceva: cadrul ușii, stâlpii pridvorului, ușa altarului sunt împodobite cu motivul florii de lalea. Bun, vechile porți metalice ale miliției din Jibou fuseseră făcute de meșteri unguri, dar aici de unde să-i iei? Apropo, în Muntenia n-au fost niciodată nobili (boieri) catolici sau calvini și uite că totuși sunt regiuni întregi înțesate cu biserici de lemn, nu de zid.
Am discutat cazul cu Radu Gavrilă, președintele Despărțământului ASTRA-Dej, care mi-a tras părintește una peste ceafă: Unde e Cuca Măcăii? La 36 km de Pitești. Și ce fac cei de acolo la sfârșitul lui aprilie sau la începutul lunii mai? Simfonia lalelelor, ținută chiar și în vreme de pandemie, cu începere din 1978. Și ce floare este pe blazonul municipiului argeșean? La-le-lili-lulu? Ei bine, vere, pricepuși?
Și aici, am fotografiat templul de jur-împrejur, cu cimitirul din spate și umbrarul lateral, unde încă mirosea a sarmale. La plecare, am dorit să fac o poză cu poarta de intrare și m-am urcat pe o movilă de pietriș. Când am apăsat pe declanșator, piciorul mi-a alunecat și imaginea s-a dublat cu un efect fantomă, ca o aură divină ce înconjura lăcașul. A fost ceva neintenționat, dar care m-a emoționat adânc, o sugestie de viziune a nevăzutului.
Ne-am urcat în mașină și ne-am dus să gustăm „celebrii mici de Dedulești”, o localitate la șosea, vecină cu Cuca, cu o parcare imensă pentru camioanele de traseu lung. Pasta pusă pe grătare provine din Prundu, de la începutul autostrăzii către capitala țării. Li s-a făcut multă propagandă, când lumea a fost momită să se vaccineze la Obor. Sunt la fel de mari, la fel de zemoși, la fel de gustoși ca mititeii de la noi, dar costă dublu. E un lux pe care ni-l permitem, în finalul unei explorări încheiate cu succes.
Când vom mai veni, vom ruga o doamnă să treacă la volan, ca să gustăm și țuica din zonă. Chiar am fost întrebat: care este secretul pălincii de Zalău? Focul mic și veghea de o noapte întreagă. Ardelenii nu se grăbesc, stau să potrivească „fainoșagul” cu răbdare. Primesc cu drag măcăiani în schimb de experiență, dar numai pe aceia care cred că Sălajul există cu adevărat.

Autor: Franciscus Georgius