Aboneaza-te la newsletter





Un dicționar îmbogățitor

August 2021

Cele peste 1.500 de titluri, câte numără bibliografia consacrată lui Mihai Eminescu, începând cu studiul fundamental „Eminescu și poeziile sale” din 1889 al lui Titu Maiorescu, continuând cu remarcabilele contribuții semnate de George Călinescu, Perpessicius, Tudor Vianu, Dumitru Caracostea, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Edgar Papu, Gh. I. Tohăneanu, George Munteanu, Eugen Simion, Petru Creția etc., sau de autori străini, precum Alain Guillermon, Rosa del Conte, Ladislau Galdi, Iuri Kojevnikov, Amita Bhose și alții, nu epuizează bogăția de semnificații a operei eminesciene. Lucru neatins până astăzi, dar probabil de neatins nici în viitor, oricât de extins ni-l putem imagina. Căci, cei care se apleacă ori se vor apleca asupra scrierilor poetului nu se poate să nu găsească ceva ce este al lor sau ar putea fi și al lor, susceptibil să le îmbogățească sufletul și mintea cu trăsături proprii. Dintotdeauna și pentru totdeauna omului din oricare parte a lumii. Întrucât, mai profund național ca oricare alt creator român, Eminescu aparține, în același timp, universalității. Iar trăsăturii de universalitate s-ar cere să-i fie adăugată trăsătura unicității operei eminesciene. Considerată în afara oricărei judecăți de valoare preexistente, operei poetului român cu greu i se poate găsi un echivalent în creația spirituală din toate timpurile și de peste tot în lume.
Este în această afirmație un adevăr pe care n-ar trebui să ne sfiim a-l susține întrucât opera eminesciană nu poate să apară altfel decât unică prin vastitatea ei (vezi cele 13 volume in-folio ale monumentalei ediții critice Perpessicius sau cele 38 de volume cuprinzând manuscrisele eminesciene); prin acoperirea tuturor formelor de manifestare a artei cuvântului (poezie, proză, teatru, publicistică, traduceri, inclusiv corespondență); prin frumusețea fără egal a expresiei (ceea ce explică, între altele, dificultatea trecerii pragurilor de cele mai multe ori imposibil de trecut ale traducerii liricii eminesciene în oricare altă limbă); și nu în cele din urmă, amplitudinea și prin adâncimea de gândire (cu care poetul îmbogățește cele câteva sute de însemnări și cugetări cu care acoperă tot ceea ce este semnificativ pentru existența omului în lume, în domenii cum sunt filozofia, ontologia, gnoseologia, axiologia, statul, justiția, societatea, economia politică, istoria, filologia, artele, științele, cu referire la matematică și fizică sau științele naturale, educația și învățământul – vezi structurarea însemnărilor și cugetărilor din volumul III de „Opere”, publicat de Academia Română la Editura Univers Enciclopedic în 1999). Opera eminesciană dă expresie unui conținut de trăiri, stări, emoții, sentimente, atitudini și idei, unic în lume, căci nimic din ceea ce este omenește nu i-a fost străin poetului. Cu asemenea puncte de vedere, un cercetător îndrăzneț și avizat în domeniul literaturii universale și comparate ar putea da un studiu pertinent cu privire la unicitatea operei eminesciene în lumea literelor, de oricând și de oriunde. Ceea ce n-ar fi un act de binemeritată recunoaștere și de justă așezare pe scara valorilor universale.
Un loc absolut meritoriu în bibliografia eminesciană se cuvine reținut pentru „Dicționarul substantivelor din poeziile lui Mihai Eminescu”, recent publicat de Editura „Caiete Silvane”, elaborat de neobositul Grigorie M. Croitoru, autor a numeroase titluri de cercetări originale în domeniul etnografiei și folclorului, precum și în acelea ale lingvisticii și didacticii predării limbii române în școală, domeniu în care s-a distins ca o personalitate unanim recunoscută și apreciată a corpului didactic sălăjean, căci, de rădăcină oltean autentic, Grigorie M. Croitoru s-a aclimatizat cu dârzenie în satul Sălajului, pe care îl iubește cu aceeași tărie cu care și-a iubit – și își iubește, încă! – satul natal de pe malurile Oltețului.
Începând în urmă cu mai mulți ani, profesorul Grigorie M. Croitoru și-a căutat vocația și în câmpul literaturii beletristice, publicând câteva creații originale de proză și teatru.
Lucrarea la care ne referim în rândurile de față este rezultatul fericit al îmbinării dintre, pe de o parte siguranța și acribia cercetătorului avizat din domeniul etnografiei și folclorului și, pe de altă parte, sensibilitatea și deschiderea către valorile estetice ale literaturii române pe care, ca profesor, Grigorie M. Croitoru a știut să le facă accesibile sufletului elevilor săi. Ca o confirmare, a se vedea incluse în „Cuvânt înainte” – notele de studiu cu privire la „Motivul vegetal în poezia lui Eminescu”. În aceasta constă paradoxul lucrării pe care o prezint aici, căci, un „Dicționar” este o lucrare redactată cu precizia și sobrietatea pe care le impune o lucrare de lexicografie, dar, în același timp, poartă marca rezonanței autorului, cu precizia eminesciană în toată adâncimea de cuget și simțire căreia poetul i-a dat o expresie unică, cu caracterul liricii universale.
Ca profesor, stăpân pe „meseria” lui, Grigorie M. Croitoru fixează într-un substanțial „Cuvânt înainte” reperele susceptibile să ghideze receptarea „Dicționarului”. Potrivit firii autorului, ele fixează ca în piatră elementele – mai bine zis, poate, adevărurile fundamentale privitoare la formarea poporului român, la originea, evoluția și structura limbii române, precum și la influențele lexicale pe care româna, limbă filo-latină ca franceza, spaniola, italiana, portugheza etc. – le-a cunoscut – singura, de altfel, între surorile ei, datorită așezării geografice. Nu sunt elemente/adevăruri neutre, așezate fără simțire într-un fond de cunoștințe scolastice. Sunt, după cum cu tărie susține Grigorie M. Croitoru, „chestiuni pe care n-ar trebui să le uite niciun român, indiferent în ce parte a țării trăiește sau în ce parte a lumii l-au purtat pașii (...)”. Dintre acestea rețin aici în mod deosebit referirea la cele două „viduri” care ar explica, chipurile, stabilitatea etnică din spațiul unde s-a format și trăiește poporul român. Primul ar fi „vidul” rezultat din așa-zisa exterminare – nu numai nesusținută de nicio dovadă sau mărturie istorică, ci și cu totul neverosimilă – de către romani a populației dace ca urmare a războaielor care s-au încheiat cu cucerirea Daciei. Cel de-al doilea, produs prin presupusa migrare la Sud de Dunăre a întregii populații din Dacia romană, odată cu retragerea aureliană din anul 271. Acest al doilea „vid” presupune că, sute de ani mai târziu, în secolele XIII-XIV s-ar fi produs revenirea în masă a populației romanizate de la Sud de Dunăre în vechile teritorii, „umplute” între timp de migratorii unguri, originari din spațiul euro-asiatic. (Căci, numai așa, natura are oroare de vid!). Nu sunt aceste „viduri” altceva decât fantasmagorice mituri roesleriene fabricate ad-hoc, menite să susțină, prin interpretări falsificatoare ale faptelor istorice obiective pretinsa legitimitate a drepturilor maghiarilor asupra Transilvaniei și, corelativ, după cum precizează autorul „Dicționarului”, starea de națiune tolerată atribuită românilor din Transilvania.
Altfel, cu deosebită putere sintetizatoare, Grigorie M. Croitoru fixează cele trei perioade care s-au succedat în mod firesc în parcursul istoric al limbii române, anume: perioada pre-romană, perioada romană și perioada post-romană. Fondului originar, preponderent latin, i s-au adăugat, prin asimilare, elemente lexicale aduse de numeroase populații care și-au găsit, mai mult sau mai puțin temporar sălaș în ținuturile locuite fără întrerupere de români. Este vorba despre goți, slavi, huni, bulgari, unguri, pecenegi, cumani, mongoli, tătari, turci, țigani. Ulterior, sursele de îmbogățire a lexicului limbii române au devenit, începând din secolul al XVIII-lea, cu precădere, greaca, apoi, franceza, italiana, germana și, în anii din urmă, engleza.
Este de la sine înțeles, lexicul eminescian reflectă compoziția etimologică a lexicului general al românei. Dintre exemplele pe care le dă autorul „Dicționarului” cu privire la etimologia substantivelor din poezia eminesciană reținem aici doar câteva: din fondul autohton get-dac, abur, balaur, brad; din latină – ac, acvilă, aer, apă, biserică, cap, cale, casă; din franceză – academie, bal, actor, calendă, caiet, caravană; din italiană – atlauz, boschet, cameră, capriț; din slavă – aghiasmă, baltă, basm, boier, brazdă, candelă, capiște; din turcă – abanos, aliotman, băltoc, bucluc; din greaca modernă – anatemă, canon; din maghiară – alean, bănat, bir. Acestora li se adaugă substantivele considerate cu etimon necunoscut în cercetările de istorie a limbii – bade, bou, băț, beci, brustur, buză, precum și cuvintele derivate pe teren românesc – abatere, adâncime, aluniș, amărăciune, ariniște, bețișor, bogăție etc.
De ce substantivele? Pentru că substantivul este cea mai importantă parte de vorbire, care, potrivit bine cunoscutei definiții, definește obiecte cu sens foarte larg: ființe, lucruri, fenomene, acțiuni, stări, însușiri, relații. Dar, nu numai pentru atât. Căci substantivul, adică, numele se leagă de domeniul infinit al cunoașterii. Marele naturalist suedez, Carl von Linné, autor al nomenclaturii binominale a ființelor vii, afirma în „Systema Naturae”, că dacă nu știi numele, piere și cunoașterea lucrurilor. Așa cum cu temei susține Grigorie M. Croitoru, faptul că: „Substantivul își alătură remarcabilul său potențial expresiv altor părți de vorbire, componente ale morfologiei, care împarte astfel, cu stilistica, asemenea celorlalte discipline lingvistice, participarea sa la constituirea limbajului ca expresie vie și permanentă a sufletului uman”. Nu mai este nevoie să insistăm asupra faptului că cele aproximativ 3500 de substantive incluse în „Dicționar”, nu cu forma standard din limba literară, ci cu forma lor originară, aceea utilizată de poet, sunt dotate cu această putere de „expresie vie și permanentă a sufletului uman”. 
Un remarcabil plus de originalitate conferă lucrării alcătuite de Grigorie M. Croitoru includerea în „Dicționar” a unei anexe denumite „Enciclopedie. Nume proprii”, extrase din poezia eminesciană și tratate cu aceeași rigoare lexicografică peste 200 de nume proprii desemnând, după cum se precizează în „Cuvânt înainte”: personaje mitologice și biblice – Adam, Adonis, Amphion, Apolon, Arald, Atlas, Brahma, Calipso, Cupidon, Eol, Eros etc.; scriitori români – Alecsandri, Bolintineanu, Cârlova, Eliad/Heliade; munți – Altai, Atlas, Carpați; peninsule și insule – Arabia Chio; provincii, formațiuni statale – Arcadia, Ardeal, Dacia, Egipet; râuri, fluvii – Argeș, Danubiu/Dunprea, Eufrat; sărbători – Arminden; orașe din lumea antică – Babilon, Bagdad, Capua; personalități istorice și mitologice – Basarabi, Bogdan Vodă, Dabija, Decebal, Dochia; poeți, pictori, oameni de știință străini – Byron, Calidasa, Corregio, Dante, Darwin. După cum, cu justețe observă autorul „Dicționarului”, îl plimbă pe cititorul poeziei eminesciene, prin istorie – din mitologie, antichitate și până în vremea în care a trăit marele poet –, prin geografia lumii, prin cultură etc. 
O remarcă finală se impune. Anume că „Dicționarul substantivelor din poeziile lui Mihai Eminescu” reprezintă un binevenit instrument de lucru, îmbogățitor atât pentru cititorii și iubitorii poeziei eminesciene, cât și pentru eminescologi. Simplii cititori vor găsi aici un prețios adjuvant al unei receptări pe deplin lămuritoare cu privire la suportul lingvistic al rezonanței ei sufletești cu emoția lirică proprie marii poezii. În ceea ce îi privește pe eminescologi, aceștia vor găsi în „Dicționar” un suport argumentativ de toată încrederea în susținerea judecăților de valoare și a interpretărilor cu care își propune să îmbogățească exegeza eminesciană nicicând epuizată.

Autor: Gheorghe Doca