Aboneaza-te la newsletter





Planeta de hârtie

August 2021

Literatura (în special, proza) face mereu concurență lumii din afară, pentru că ea transformă, deseori, realitatea în ficțiune memorabilă și creează, prin intermediul personajelor, oameni ce re-trăiesc propria lor viață, pe o planetă imensă și imaculată; planeta de hârtie unde totul devine posibil grație jocului demiurgic al scriitorului.
Monica Pillat (nepoata eruditului și rafinatului poet Ion Pillat) are un bogat palmares literar din care amintim, selectiv, volumele de versuri Corăbii (1970), Pluralul ca o veghe (1989), Dorul de rai (2005), Duet în alb (2016); volumele de proză Cei 13 și misterul (1968), Corabia timpului (1976), Drumul spre Emaus (2002), Invitație la vis (2016); cărțile-dialog Ioana Celibidache, o mătușă de poveste (2011), Povestind despre atunci (2012), Dincolo de așteptare (2016), Imaginația speranței (2018). Nu sunt de neglijat, apoi, nici studiile sale critice sau traducerile din limbile franceză și engleză (Elena Văcărescu, Iulia Hasdeu, Virginia Woolf ș.a.).
Recenta apariție editorială (Croitorul de cărți, Baroque Books& Arts, București, 2019) cuprinde trei povestiri atipice (Deghizări, Jocul lui Sebastian Onir, Ca și cum) legate între ele nu atât prin prezența unor personaje secundare ce devin, succesiv, protagoniști, cât – mai ales – prin halucinantul și (post)modernul joc de-a creația literară. Un joc ce ne spune, voalat, că fiecare om din universul cotidian poate să-și împlinească visurile ajungând personajul principal al unei nuvele sau al unui roman. Tot astfel, fiecare personaj poate călători dintr-o carte în alta pentru a dobândi o altă identitate ori se poate desprinde din filele cărții pentru a se plimba, nestingherit, prin „lumea cea aievea”. Evident, este doar un joc narativ, conceput și desfășurat, însă, cu atâta ingeniozitate, încât frontiera dintre realitate și ficțiune e abia perceptibilă.
În povestirea Deghizări, cititorul este el însuși unul dintre personaje și dorește să renunțe la lectură „chiar de la prima filă”, văzând că protagonistul doarme. E, aici, doar una dintre multele capcane ale narațiunii, căci lucrurile nu sunt totdeauna ceea ce par. În esență, scriitoarea reiterează motivul vieții văzute ca „un vis al neființei” (Eminescu). De altfel, atmosfera onirică este, în acest prolog, mai degrabă o parafrază postmodernă a cunoscutei nuvele Sărmanul Dionis. Inclusiv descrierea camerei, unde „croiește” manuscrise editorul Claudiu Van, păstrează câteva detalii eminesciene: „Deși era trecut de miezul zilei, perdelele lăsate păstrau încă penumbra prin care desluși dezordinea din jur. Haine, scoase parcă în grabă, se-nghesuiau mototolite pe scaunul de la fereastră, mai multe teancuri de hârtii și de dosare zăceau în preajma patului pe dușumea”. Sunetul telefonului mobil ne readuce în lumea „pururi, înfășurată în pixeli” (Mircea Cărtărescu), îl trezește pe protagonist și totodată îl păstrează alături de narator pe cititorul nemulțumit, care intervine, mereu, în povestire, pentru a face observații critice: „Ritmul narațiunii e mult prea lent”; „E mai absent decât atunci când doarme...” ș.a. La telefon, debutantul Narcis Telegu îi cere „croitorului de cărți” o părere cu privire la soarta romanului său în care un scriitor, Sebastian Onir, vrea să-i salveze pe câțiva prizonieri ai unei existențe monotone, dar eșuează și cade în plasa depresiei. Subiectul pare unul neinteresant, de aceea recomandarea editorului este ca acești captivi „să fie invitați într-o carte proprie, unde să li se ofere libertatea” (o invitație pe care scriitoarea însăși o va materializa, în cadrul povestirii Jocul lui Sebastian Onir). Claudiu Van simte amenințarea rutinei și le propune debutanților săi lansarea unui text senzațional, de o noutate absolută, care „să nu se lase croit” (modificat). Primește un singur manuscris, semnat cu pseudonimul Flavia Cus și intitulat Mirajul despărțirii. Jurnal de observații. Din acest moment, meandrele jocului demiurgic se complică și mai mult, planurile narative se întrepătrund, iar naratorul și protagonistul își schimbă, alternativ, rolurile. Manuscrisul are acea notă de autenticitate specifică lui Camil Petrescu și ne trimite la jurnalul personajului Fred Vasilescu, Într-o după-amiază de august, din romanul Patul lui Procust. Avem și aici, pe lângă tehnica jurnalului, pe lângă setea de certitudini, un triunghi amoros (Flavia-Mihnea Fardopol-Nadia) a cărui evoluție este pe cât de sinuoasă, pe atât de imprevizibilă. Pentru prima dată, Claudiu Van, „faimosul croitor de cărți”, nu vrea să ajusteze nimic. Ba mai mult, este uluit de intensitatea și de acuratețea textului: „Cum poate o sufleură să scrie atât de bine?” Răspunsul Flaviei Cus e un posibil autoportret al scriitoarei Monica Pillat: „Nu sunt decât Cenușăreasa care, atunci când scrie, se-mbracă în prințesă”. În fond, replicile multor personaje se constituie în crâmpeie ale unei profesiuni de credință veritabile: „Aici, ești ca afară” (a se citi, aici, în lumea ficțională); „Ideea e să-ți poți păstra în suflet o insulă de libertate, un loc unde să nu-ți pătrundă nimeni”; „Aș vrea să fiu imaginea din apa în care se privea Narcis”; „Lectura nu ar trebui să fie doar un galop spre aventuri care să-ți taie respirația”. Cititorul-personaj întrerupe aceste reflecții și intervine, din nou, în narațiune, iritat de faptul că protagonistul Claudiu Van sare peste pasajele în care e prezentat Mihnea Fardopol, pentru că lui i se pare, incontestabil, cel mai interesant și cel mai bine portretizat dintre personaje: „Era înalt și suplu, cu tenul alb de nordic, pus în valoare de costumul bleumarin, croit ireproșabil, și de cravata asortată, cu picățele argintii. Părul rebel, blond-cenușiu, îi încadra profilul mândru, iar timbrul glasului său cald și totuși aspru făcu întreaga sală să vibreze”. Dar editorul e acaparat de aura enigmatică a debutantei Flavia Cus; de modul în care ea își transfigurează viața sentimentală: „Flavia se ascunde în două personaje diferite: unul introvertit, idealist și singuratic; altul, frivol, felin și ludic. (...) Jurnalul e o punere în scenă a fanteziei refulate”. După unele ezitări ale autoarei, lansarea cărții Mirajul despărțirii are loc în prezența unui public eterogen și ea se bucură de un mare succes. Târziu, când librăria e aproape goală și în aer plutește înserarea, își face apariția cititorul-personaj. El ține cartea la piept și, pentru a primi autograful dorit, își spune numele: Mihnea Fardopol... Dincolo de păienjenișul firelor epice, de permanenta glisare a celor două planuri (real și ficțional), de laitmotivul dorului de libertate (o libertate a scriiturii!) poate fi remarcat caracterul programatic al acestei proze, în care tema creației este secondată, în chip firesc, de tema iubirii.
Aspectul ludic al narațiunii iese în evidență, îndeosebi, în cea de-a doua povestire (Jocul lui Sebastian Onir). Un celebru scriitor, Sebastian Onir, își invită cititorii descurajați de cenușiul social „să-și părăsească traiul zilnic ca să devină personaje în noul meu roman”. Răspund invitației șapte persoane ce vor fi angajate în ficțiune, în urma unui interviu la care asistă și un jurnalist. Naratorul le oferă o viață de huzur, într-o vilă construită din cuvinte, pe stâncile din apropierea mării. Tot cu ajutorul cuvintelor le va mobila camerele, în funcție de statutul social și de preocupările lor din lumea cotidiană. În schimb, nu trebuie să părăsească spațiul acesta ocrotitor, fiindcă s-ar putea să nu mai nimerească drumul înapoi... Dispariția misterioasă a lui Onir și, ulterior, testamentul său îi determină pe cei șapte să termine ei romanul, scriind fiecare câte o povestire al cărei protagonist este însuși maestrul lor. La final, spre surprinderea tuturor, Sebastian Onir apare la vilă, mărturisind că totul a fost abia un exercițiu pregătitor; o stratagemă literară: „Vă asigur că ați trecut cu bine proba închipuirii și, din acest moment, sunteți chiar gata să pătrundeți în ficțiune...” La fel ca în primul text, Monica Pillat menține suspansul până la capăt, mizează pe elementul surpriză și își conduce potențialii cititori printr-un labirint narativ care nu e altceva decât o subtilă deghizare a propriului ei atelier de creație; un atelier care dispune de toate mijloacele artistice și, nu în ultimul rând, de subterfugiile unui demiurg extrem de abil.
A pătrunde în lumea ficțională este Ca și cum ai trăi (într-)o altă viață, doar că la întoarcere (dacă nu cumva întoarcerea e imposibilă) s-ar putea să nu mai fii același sau aceeași. Aceasta ar fi chintesența ultimei proze în care un alt personaj secundar, din textul anterior, devine protagonist. Citind romanul Culoarul magic (al lui Sebastian Onir), Mara descoperă „ușa unui coridor secret ce se deschidea preț de-o secundă, să lase doar un singur cititor să se strecoare înăuntru”. Ea pătrunde în universul ficțional, dar se trezește într-o nuvelă, sub numele Marina Sur, în ipostaza unei decoratoare care transformă un vechi castel într-un hotel de lux. Atmosfera e una romantică grație unor motive literare precum miezul nopții, luna, umbra lui Bogdan cel Singur (descendentul Rodovanilor și cel din urmă stăpân al castelului) etc. Odată misiunea încheiată, Marina (alias Mara) încearcă să se întoarcă, acasă, la soțul ei, Valer Tanini. Coridorul vrăjit are, însă, două ieșiri și nu știe pe care să o aleagă. Finalul rămâne unul premeditat ambiguu, pentru că nu aflăm dacă întoarcerea a fost sau nu posibilă: „Cu încordare apăsă clanța din stânga și deschise ușa...” E învăluită de fantasticul eliadesc această narațiune și pot fi întrezărite, pe alocuri, tenebrele Castelului kafkian, dar sunt reminiscențe ce nu-i ating originalitatea.
Pe cât de fascinantă, pe atât de atent elaborată, Croitorul de cărți este o carte spectaculară ce asociază toate ingredientele scriiturii moderne și postmoderne (viziune onirică, intertextualitate, povestire în ramă, tehnica jurnalului, ambiguitate, final deschis ș.a.); o carte densă, în care merită admirate, deopotrivă, fantezia debordantă și demonstrațiile de virtuozitate stilistică.

Autor: Marcel Lucaciu