Aboneaza-te la newsletter





Revizuiri moromețiene

August 2021

Noaptea plec, 
noaptea mă-ntorc
Florin Lăzărescu

Florin Lăzărescu e unul dintre scriitorii care nu se limitează la o egoistă cochetare cu direcții conexe literaturii, care nu și-a propus să aibă o relație cu beneficii cu arte și științe (precum marketing, management... literar), ci e un asumat narator polivalent, un literat în cel mai complet sens al cuvântului: filolog ca formație, prozator tradus în peste 10 limbi, coscenarist premiat internațional, blogger și publicist, membru al redacției revistei Suplimentul de cultură și PR al Editurii Polirom, fondator-organizator al Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași și al cenaclului OuTopos, pepinieră literară excepțională. Deloc străin de colecția Egografii, a Editurii Polirom, prozatorul ieșean a ales să nu publice cel mai recent roman, apărut în iunie 2021, în colecția mai sus menționată, deși mărturisise într-un interviu acordat la începutul lui august că modelul personajului principal, constructorul Pavel, l-a constituit chiar tatăl său. În plus, autorul imprimă accente autobiografice profilului fiului personajului principal, angajat într-o firmă de publicitate, aflat pe punctul de a scrie un roman. Ca în Ulise, al lui James Joyce, autorul surprinde o zi din viața navetistului Pavel, între două bariere temporale vizibile chiar din titlu: Noaptea plec, noaptea mă-ntorc. Sugestia e evidentă: o existență marcată de monotonul itinerar zilnic, de maratonul supraviețuirii într-o lume deloc confortabilă, schițată ca fervent opresor, ale cărei deziderate par a fi disoluția individualității și bullyingul.
Debordând de oralitate, scris cu un stil marcat de disponibilitate cinematografică, ce mi-a amintit de Sfumato, scris de Mircea Daneliuc, romanul lui Florin Lăzărescu mizează pe scene cotidiene firești, pe naturalețe și varietatea registrelor. Cu un incipit ce pare o replică parodică a celui mai cunoscut incipit de roman rebrenian, cartea are ca spiritus rector un personaj cu nenumărate atribute ale unui Moromete al secolului XXI, dar și profilul țăranului navetist, care baleiază între mentalitatea arhaică și codul de existență postmodern. În tiparul – rama – existenței rurale, cu icoane în casă, rugăciuni rostite mai mult din datorie, decât din convingere, un câine ce nu ezită să guste libertatea și găinile (ba cu soț, ba fără soț) din curte, cu dispute familiale... familiare, cu nemulțumiri provocate de veșnicul dezinteres al edililor, se conturează lungul drum al lui Pavel prin cele peste 12 ore care îl despart de revenirea acasă, după o zi de muncă asezonată cu mici evadări pentru rezolvarea unor sarcini sau probleme ce fixează obsesiile și minusurile existenței personajului. Disimulând, ca formă de autoapărare, contemplând dinamica și inovațiile lumii postmoderne, verbalizând mereu ceea ce gândește, Pavel e reprezentativ pentru categoria celor ce se apropie de vârsta a treia, aflați încă în câmpul muncii, dar cu dorința puternică de a se elibera de corvoada navetei, a muncii grele și prost plătite, a colectivului violent, dezumanizat, în fond, de tot ce îi adâncește, zilnic, traume, spaime. 
Volubil când mediul e confortabil, reținut și invizibil când mediul e ostil, Pavel demonetizează stereotipuri, demonstrându-și inteligența socială, mobilitatea intelectuală în contrast cu preconcepții ce vizează categoria socială și profesională în care se încadrează. Rememorând împreună cu fiica sa începuturile relației cu cea care i-a devenit soție, evenimente din viața comunității, savurând o țigară oferită de aceasta și intrând în jocul nemilos al selfie-urilor și al Instagramului, Pavel ajunge să-i dezvăluie Elenei mica dramă pe care o trăiește la serviciu, una cât se poate de contemporană: bullyingul. Rămas singurul din generația lui, obligat să se adapteze unui mediu care îi e profund inconfortabil, Pavel se îndreaptă zilnic spre serviciu cu teama punerii în practică a amenințărilor reiterate de mai tinerii și „barosanii” săi colegi, cu povara „panaramei” pe care o fac ceilalți de el. Umilit și neputincios, tatăl caută consolarea fiicei și ajutorul fiului, încercând să rezolve pe două planuri situația aparent dilematică: să vâneze vânătorul și să caute un nou loc de muncă, pentru a se elibera definitiv de presiunea situației. 
Între aceste două direcții ce par prioritățile personajului se desfășoară ziua ce se derulează ca oricare alta. Ce evidențiază însă fiecare dintre scenele cinematografic construite și delimitate e contrastul dintre cutumele personajului și realitățile lumii, îndârjirea lui de a rezista noului, împotrivirea permanentă, refuzul schimbării. Scena din tren e fixată, interesant, pe două coordonate: revolta provocată de faptul că Elena încalcă legea nescrisă a călătoriei „cu nașul”, ce nu-l împiedică să doarmă, pentru prima dată, complet relaxat de siguranța și confortul date de decizia și prezența fiicei e contrapunctată de gestul emoționant al fetei care, depășind bariera preconcepțiilor etnice, îi permite unui țigan bătrân să se bucure de chitara personală.
Trecând, cu ușurința dată de exercițiu și de jocul personal, de la irascibilitatea excesivă la amabilitatea excesivă, Pavel traversează, ritualic, spațiile cheie ale traseului său zilnic, pe unde lasă mărunțișul rămas în buzunare, căci suntem în zi de salariu: chioșcul din gară, de unde cumpără banane și țigări, farmacia, unde e siderat de diversitatea pilulelor miraculoase și de generozitatea (gratuită?!) a directorului-politician, tramvaiul ticsit, șantierul-spațiu neprietenos, labirintic, plin de pericole, prin care se strecoară cu spaima iminentei sancțiuni pentru întârziere și a întâlnirii cu opresorii. O lume abjectă, dar reală prinde viață în următoarele pagini ale romanului, în care devin vizibile situații problematice din trecut, traume ale prezentului, în care autenticitatea trăirii și a limbajului emoționează și intrigă în egală măsură. Invazia asiaticilor, în căutarea locurilor de muncă și a unui trai mai sigur și decent, nu e deloc amenințătoare pentru Pavel. Locvace și sociabil, priceputul constructor propovăduiește, fără rețineri, religia pe care o cunoaște cel mai bine: cea a muncii temeinice, de calitate. Perorațiile sale, total neînțelese de presupusul receptor, Yen autohtonizat rapid în vocativul „Iane”, sunt o sursă veritabilă de umor, dar dezvăluie, în subsidiar, nevoia comunicării, reverberațiile moromețiene. Situația declanșează numeroase discuții despre o constantă actuală, munca în străinătate, despre traiul greu, despre sacrificiile supraviețuirii și universalizarea forțată. Astfel, românul Vivi și asiaticul Ngai, ambii cu experiențe internaționale, vor găsi numitorul comun, care le va permite comunicarea: italiana care îl va determina pe cel din urmă să declare exuberant: „Mamma mia! Mi fratello!”. 
Nu la fel de încununate de succes sunt încercările lui Pavel de a-și depune dosarul pentru pensionare sau de a-și căuta, dovedind un oportunism și o disponibilitate parcă improprii categoriei umane pe care o reprezintă, un loc de muncă destul de confortabil în corporația în care lucrează fiul său. Scenele sunt un prilej perfect pentru a ilustra tarele birocrației, degringolada și instabilitatea legislativă, rigiditatea statului în raport cu flexibilitatea mediului privat. Nu lipsește imaginea mediului bancar, surprinsă, din nou, din perspectiva celui neîncrezător în facilitățile oferite (Pavel își retrage în ziua de salariu toți banii de pe card, de teama unor posibile infracțiuni bancare și a comisioanelor abuzive) și a tânărului care depune 50 de lei, ca taxă pentru o universitate din Amsterdam. 
Prezenței de spirit și implicării, când apar probleme tehnice în birourile pe care le traversează în căutarea biroului de resurse umane, i se opun recrudescentul refuz al beneficiilor lumii moderne și spiritul retrograd, evidențiate în scena dialogului pe marginea CV-ului personal și în cea a participării accidentale la evenimentul intrigant din sala de conferințe. Ezitând între a cataloga momentul în act de exorcizare sau o piesă de teatru, personajul demontează încă un mit al lumii moderne, a cărei dorință de team-building, dezvoltare personală, coaching e peste puterea lui de înțelegere și acceptare. 
Nici discuția cu fiul său Tudor, aflat la serviciu, nu e confortabilă, căci ilustrează o altă deformare a lumii moderne: lipsa limitelor între job și timpul/spațiul personal, mentalitatea nesănătoasă, dominația obiectelor, prioritățile nepotrivite. Cu totul altfel se luminează relația celor doi într-un spațiu dionisiac, topos consacrat al interacțiunilor verbale, ce favorizează evocarea unor amintiri comune și sincera mărturisire a gândurilor și a sentimentelor. E în această scenă ce încheie romanul, încărcată deopotrivă de emoția unei trăncăneli de mult așteptate cu propriul fiu și bucuria eliberării de surghiunul de la serviciu, după intervenția brutală a prietenului Elenei, o superbă anamneză dublată de o discretă amalgamare a unor lumi pe care ambii, tată și fiu, le-au perceput, de multă vreme, ca incompatibile, disonante. O acordare aproape instrumentală, o racordare necesară devin vizibile aici.
Un veritabil, onest exercițiu de necesară omagiere a oamenilor și vremurilor de odinioară, un sensibil, dar abscons laudatio adus tatălui, la îndemnul căruia, mărturisește autorul într-un interviu acordat la începutul lunii august, a decis să reprime orice alte activități pentru a scrie „o carte”, e cel mai recent roman semnat de Florin Lăzărescu. Reacția tatălui, după citirea cărții, e cea mai importantă dovadă a valorii cărții. Despre valoarea pe care o are pentru noi, ceilalți, conectați odinioară sau și în prezent la oameni supt vremi se va scrie, cu siguranță, mult și, mai cu seamă, bine. Nu mică e șansa unei noi dovezi a poliglotismului narativ: poate o reprezentare teatrală sau o ecranizare ar fi o treaptă spre un act complet de catharsis și de complezență filială necesară. 

Autor: Carmen Ardelean