Aboneaza-te la newsletter





Delictul de iubire

August 2021

„Că vinovat e tot făcutul,
Şi sfânt, doar nunta,
Începutul.”
Ion Barbu, Oul dogmatic

Ne plac citatele. Repere ale culturii noastre generale, dovezi ale aplecării spre lectură, ele nu sunt neapărat probe irefutabile de inteligenţă, de rafinament. Poate de măiestrie în a le plasa la momentul şi locul potrivit, probă a judecăţii, a capacităţii de receptare. Ele sunt, totuşi, un bun punct de pornire atunci când avem nevoie de argumente care să ne susţină ipoteza, astfel că apelăm la instanţele unanim acceptate. 
Dacă ar fi să demarez o demonstraţie pentru a justifica coagularea celor doi termeni din titlul de mai sus, un verdict sui generis, aş putea aduce în discuţie definiţiile celor două noţiuni. Dacă delictul e izvor de intrigi şi are o descriere mai puţin discutabilă (să mă ierte specialiştii în jurisprudenţă, care, sunt sigură, ar putea dezbate îndelung faţetele delictului!), iubirea are milioane de definiţii, mai ales atunci când vorbim despre iubirea ca stare afectivă între două persoane compatibile a crea un cuplu. Şi aici putem vorbi nu doar de doi îndrăgostiţi, ci şi de un copil şi un părinte, de fraţi, de surori, de prieteni. Dar sunt multe feţe ale iubirii despre care vorbim tot mai rar, le exersăm tot mai puţin, renunţând cu prea multă uşurinţă la ceea ce alţii au preţuit cu sângele lor. Da, doamnelor şi domnilor, despre iubirea de patrie vorbesc. Ştiu, e desuet sau de-a dreptul periculos să vorbeşti despre iubirea de patrie acum, când internaţionala contemporană înghite cu lăcomie graniţe, principii, libertăţi, autonomie, morală, gândire critică, inteligenţă, valori, tradiţii. 

Acceptăm „Amor omnia vincit”, dar uităm „Amor patriæ nostra lex”

Iubirea de patrie nu se măsoară doar în litri de sânge vărsaţi pentru apărarea ei şi în kilometri pătraţi de pământ eliberaţi, ci şi în slujirea limbii naţionale. Iau la întâmplare un aspect. Meseriile, funcţiile, atribuţiile, obiectivele au tot mai mult denumiri din alte meleaguri. Ce să-i faci, sună prost, prea concret, prea deranjant pentru amatorii meandrelor lingvistice cu sonorităţi anglo-saxone. N-am nimic cu limba engleză, dar nu ştiu cum se face că alte popoare ale bătrânei şi mult încercatei Europe exersează cu demnitate mândria de a aparţine unui popor, vorbind, cântând, iubind în limba lor, numai noi nu. Nouă ni se pun (şi cel mai adesea o fac nou-conformiştii, cozile de topor din interiorul graniţelor ţării) etichete ideologice de extremă dreaptă de câte ori se vorbeşte cu afecţiune despre ţară, de câte ori dorim mai multă limbă română, mai curată, mai limpede. Mai mult, etichetele extremei drepte sunt fluturate când vine vorba despre adevărul istoric, tradiţii, viaţă spirituală de substanţă, dublate de acuzaţia de medievalism. Şi atunci vin şi vă întreb: de ce e iubirea de patrie un delict? Ce e atât de eronat, de strâmb, încât legătura afectivă cu pământul, cu părinţii, cu strămoşii, cu trecutul, cu limba să fie automat bune de pedepsit? Sărmanii latini, din care ne place să cităm, nu ştiu că au susţinut inconştient extrema dreaptă, că iubirea de ţară va deveni o ideologie punibilă. Cei care mai simţim zvâcniri de respect naţional pentru această ţară ar trebui să ne pregătim palmele pentru ca stegarii lumii noi să ne aplice lovituri cu liniarul a toate îndreptător. Particularitatea delictului față de alte infracțiuni (așa-numitul cvasidelict) este intenția de a face rău, vinovăție, fără de care, cu câteva excepții, nu există nicio răspundere, cam asta e definiţia acceptată. Aşadar, dacă afirmând iubirea de patrie nu intenţionezi să faci rău nimănui, n-ar trebui să fii tras la răspundere, nici pedepsit. Privind din alt sens, cui şi în ce fel îi poate face rău iubirea mea faţă de ţară? Pe cine deranjează atât de mult dacă eu spun: „Îmi iubesc ţara, îmi respect strămoşii, le onorez sacrificiul”? Un şir de întrebări la care nu-mi vor răspunde vânzătorii de ţară, de neam, grăbiţi să tranzacţioneze trecutul, cu mama şi tatăl, cu satul care le pute, cu neamul de care se ruşinează, cu pământul pe care-l otrăvesc. Nimic din casa părintească şi din casa cea mare a patriei nu le e sfânt. La bursa viitorului n-au acţiuni, căci nu lasă în urmă fii şi fiice de care să le pese, şi seamănă moarte la tot pasul cu un dispreţ suveran. Mai pun o întrebare ca o piatră de mormânt la căpătâiul unei patrii muribunde: cu ce ai greşit, Românie, faţă de copiii tăi de azi?
Am un obicei prost: cercetez presa primei jumătăţi a secolului trecut. Patriotismul nu era o ruşine, l-au asumat toate ideologiile veacului. Citesc articole ale marilor personalităţi, poezii, scrisori de pe front şi nu pot să nu simt vibranta lor iubire. „Să dăruieşti totul, să sacrifici totul fără speranţă de răsplată; asta înseamnă iubire”, spunea Albert Camus şi nu pot să uit că atunci când au plecat la război, soldaţii n-au mizat pe recunoştinţa patriei, nici pe statuile cu care credem că le răsplătim sacrificiul. Au răspuns glasului interior al conştiinţei, au lăsat în urmă ţarini şi case, părinţi şi copii, risipindu-şi oasele pe pieptul sfârtecat al ţării. Şi totuşi, dacă eliminăm ca non grata iubirea de ţară, ce punem în loc, cu ce umplem mormântul rămas gol, nu prin înviere, ci prin extincţia sentimentului? Încercăm să iubim continentul, planeta sau rămânem nişte carcase fără sentimente, desprinzându-ne încet şi sigur de rădăcini, rostogolindu-ne ca o tufă uscată de scaieţi şi renunţând de bună voie la umanitatea din noi? 
Despre iubirea părinţilor pentru copii, despre pierderea drepturilor asupra vlăstarelor ieşite din carnea şi sângele nostru e infinit mai greu de vorbit. Copiii sunt smulşi din braţele părinţilor în numele unor strâmbe argumente şi omenirea pasivă asistă la crime planificându-şi vacanţele. Părinţi condamnaţi la privarea de libertate doar pentru că se opun pervertirii odioase a sufletelor copiilor lor, aceasta e perspectiva sumbră a viitorului croit pe tipare diabolice. 
Nici iubirea de arginţi nu scapă nepedepsită, căci existenţa masei monetare în formă fizică displace celor ce se opun afirmaţiei „In God we trust”, înscrisă prima dată la 1864 pe moneda de doi cenţi, declarată motto naţional în SUA în 1956. Intenţia de a înlocui treptat cu unităţi bancare, lipsite de orice individualitate e tot un delict, dar cine să se mai încurce azi cu bancnote, monede şi cursuri valutare, când cardul bancar e vulnerabil şi totuşi monedă de schimb pentru conştiinţe.
Iubirea de Dumnezeu e în ochii lumii de azi un delict pe care propovăduitorii noii ordini îl pedepsesc cu o demonică ură. Biserici arse, credinţe puse la încercare, rugăciuni curmate de umbra morţii, creştinismul a devenit inamicul public numărul 1. Ceea ce nu înţeleg călăii lumii spirituale este că un creştin autentic ştie să convertească persecuţia în eroism, în sacrificiu, oferind suferinţa ca răscumpărare, jertfă curată pe altarul mântuirii, mulţumind instrumentelor diabolice pentru scurtarea căii spre libertatea paradisiacă. 

Identitatea naţională în cultură 
între metaforă şi criză

Specificitatea literaturilor naţionale, multitudinea de expresii au făcut din literatura universală un vitraliu prin care zorii zilei de mâine încep să fie filtraţi, reduşi la alb şi negru, refuzându-li-se chiar nuanţele de gri. Peisajele literare naţionale se dilată excesiv, până la pierderea identităţii şi diluarea mesajului. Canalizarea lui în formule presetate nu păcătuieşte doar prin tendinţa de uniformizare, de reducere a asperităţilor, de pierdere în mocirla anonimităţii, de restrângerea cu aer carceral în interiorul unor teme redundante, fără personalitate, ci şi prin atentatul la valoarea înalt umană. Să renunţi la forţa de impact născută din referinţa culturală, umană, locală, la expresia specificităţii în sens estetic, filosofic, înseamnă să accepți receptarea creaţiei fără niciun efort cognitiv, intelectual, oferit de acele referinţe cunoscute, ce adaugă straturi suplimentare de valenţe, augmentând efectul. Furnizori de hrană gata digerată, la asta se poate ajunge punând botniţe ideologice elitelor intelectuale şi spirituale adevărate.
Cei ce aplică prea uşor etichete, punând la zidul ruşinii delictele iubirii de patrie şi limbă, cei ce vor să reducă la o simplă metaforă maternitatea ţării din care ne-am ivit, se înscriu în siajul contemporan al atitudinilor faţă de creatori şi creaţie, dovadă că, la nivel politic, forţa şi pericolul implicit al culturii sunt percepute unanim. Cultura, în forma ei cea mai rafinată, ca rezultat al unui impuls interior, aşadar necontrolabil prin legi, nu pare a fi pe placul celor ce propovăduiesc uniformizarea. O acţiune împotriva mimetismului diluant, un act de creaţie autentic sunt astfel, forme de rezistenţă, menite să se opună atacului asupra identităţii creatoare şi trăsăturilor identitare, să tulbure endemica ordine ideologică a turmelor supuse. Zici NU şi nu te mulţumeşti cu raţia zilnică de libertate, de îngăduinţă, de limitări în numele unui bine comun ale cărui contururi se pierd treptat. Nu renunţi la exerciţiul gândirii critice, la raţionamente logice, la iubiri curate, la moralitate, de dragul unor favoruri sociale, nu te laşi ademenit de avantaje izvorâte din surse infestate ideologic. „Beneficium accipere, libertatem est vendere” (Dacă accepți un favor îți vinzi libertatea). Rezişti tentaţiei comodităţii sau te aliniezi, aceasta e decizia pe care ţi-o asumi, cu care va trebui să trăieşti şi să te priveşti în oglinda conştiinţei. Sau refuzi trădarea de ţară, de popor, de părinţi, de trecut, de viitor şi duci un război trist, în nevăzutele tranşee din care individualităţile creatoare, capabile să iasă din rând, îşi asumă simptomaticul delict de iubire. 

Autor: Alice Valeria Micu