Aboneaza-te la newsletter





Filmografiile Simonei: Frau Müller muss weg! (2015)

Septembrie 2021

Gen: comedie 
Durată: 1h 23min
Regizor: Sönke Wortmann 
Scenariști: Lutz Hübner, Sarah Nemitz, Oliver Ziegebalg
Roluri principale: Gabriela Maria Schmeide, Justus von Dohnányi, Anke Engelke, Mina Tander, Ken Duken
Filmat în: Germania
Limba care se vorbește în film: germana
Premii și nominalizări: Câștigător al premiului Romy pentru Cel mai bun film, al unui Bavarian Film Award pentru Cel mai bun scenariu. Anke Engelke a fost nominalizată la Jupiter Award pentru Cea mai bună actriță germană și a câștigat un premiu Ernst Lubitsch la aceeași categorie. Nominalizat la Cel mai bun actor german (Jupiter Award) a fost și actorul Ken Duken.

Frau Müller trebuie să plece! e traducerea titlului filmului pe care vi-l propun. Revolta cu care vine acest semn de exclamare le aparține unor părinți care se reunesc în sala de clasă a copiilor lor, pentru a încerca s-o determine pe profesoară să renunțe la clasa pe care nu mai pare s-o controleze. Atmosfera de studiu, lipsa sinergiei colectivului și cerințele prea dure ale dascălului par să le facă pe odraslele lor nefericite. Toate acestea se suprapun peste stresul enorm, cauzat de notele nu prea grozave și de perspectiva admiterii la liceu, pe care îl resimt uneori părinții.
Tematica filmului este una cât se poate de actuală. Problema educației (văzută uneori sub lupă, cu accent pe cea primită la școală și doar arareori acasă de cei care sunt obișnuiți să țină degetul-trăgaci ridicat) este prezentată aici la modul comic. Genul în care se încadrează pelicula însă permite tușe fine, ironice la adresa acestei problematici care polarizează viziunile tuturor factorilor implicați. Conduși de Jessica Höfel (Anke Engelke), președinta comitetului de părinți, grupul de nemulțumiți verbalizează întâi timid, apoi cu convingere, dar și cu un buchet de flori, faptul că așa nu se mai poate. În plus, au auzit niște zvonuri legate de o terapie pe care doamna Müller o urmează, dovadă irefutabilă a slăbiciunii emoționale. Femeia din fața lor e mai întâi de toate garant al bunăstării și satisfacției parentale și numai după aceea om. Terapia se dovedește a fi kinetoterapie, fiindcă femeia are dureri de spate, dar odată zvonul zădărnicit, acuzele se regrupează într-o altă direcție fiindcă, se pare, sunt destule erori din care pot alege. Deși acțiunile lor par contradictorii și haotice, timide și șovăielnice, ei sunt impulsionați mereu să-și reia ofensiva de către Jessica, o femeie de afaceri, al cărei costum business pare mai degrabă o uniformă militară. Ea este tipul mamei care comandă, ordonă, nu se sfiește să-și emită cu glas răspicat pretențiile, uitând însă să-și recunoască propriile limite pedagogice. Acesteia i se pare normal ca Laura, fiica ei, să o tachineze în mod repetat pe amica și colega sa de clasă, Janine, luând asta ca pe un semn al caracterului puternic, sau ca fata să-și petreacă timpul nu învățând, atunci când are colegi în vizită, care vin pentru a-și face temele, ci jucându-se pe calculator, pentru că doar astfel își exersează abilitățile sociale. Ce o interesează pe ea sunt mai degrabă notele și acestea nu sunt menite să reflecte efortul depus, ci să-i asigure odraslei locul la liceul mult-dorit. Atunci când, confruntată cu toate acuzele, profesoara părăsește pentru o vreme clasa pentru a se regrupa emoțional, lăsând în urmă geanta și cheile, părinții sunt suficienți de flexibili moral pentru a căuta în caietul de lucru al dascălului notele copiilor. Cum notele Laurei sunt suficient de mari, Jessica schimbă mercantil macazul: „O fi nebună, dar le dă note mari. Nu ăsta este obiectivul nostru? Ca ei să intre la liceu?” Când mama lui Fritz, Marina Jeskow (Mina Tander), încearcă să-i atragă atenția asupra acestui aspect, sugerându-i că, în acest caz, a fi pragmatic înseamnă a fi oportunist și că se abat de la principiile pe care le flutură înaintea profesoarei, Jessica i-o retează scurt avertizând-o că n-ar trebui ca odraslele să plătească pentru bunătatea (înțeleasă aici ca slăbiciune de caracter) părinților. Fritz suferă de ADHD, dar părinții nu admit asta și nu caută nicio formă de terapie. Pentru ei, băiatul e un supradotat care dintr-un motiv necunoscut nu e iubit de colegii lui. Atunci când li se aduce la cunoștință că este agresiv, ei refuză să creadă că îngerașul lor ar fi capabil de asemenea orori. Domnul Goe sau Breakfast Club sunt trimiteri spre care spectatorul român s-ar putea, fie și fugitiv, rătăci. Marina e nevrotică și hiperventilează în izbucniri emoționale, pe care soțul exasperat i le suportă cu stoicism. În fond, aceasta este și miza părăsirii sălii de ședință de către Frau Müller. Discutând între ei, părinții află adevărul nefiltrat despre copii, iar spectatorii recunosc patternurile familiale care înlesnesc comportamentele indezirabile. Nu toți părinții sunt la fel de vocali. Unii dintre ei au propriii lor demoni afectivi cu care se luptă. Domnul Wolf Heider, un șomer, copleșit de cantitatea prea mare de teme pe care tot el le rezolvă (dar își înscrie cu obstinație fiica, pe Janine, la toate concursurile școlare, pentru ca măcar ea să reușească în viață), uită curând de această durere personală și se concentrează pe relația eșuată și clandestină cu mama lui Lukas. Și cu toții se întreabă care e rostul privirii înlăuntru pentru că, nu-i așa, ca să reproducem spusele generalizante ale unui personaj, „De când sunt părinții obiectivi?”
Interesant e că acest film este ecranizarea unei piese de teatru. Iar piesa de teatru e gândită ca o satiră socială cu personaje puține și spații limitate. Sala de clasă funcționează ca o scenă, cu toate că unele dintre cele mai amuzante episoade, precum cel al aparatului de cafea, sau al piscinei se desfășoară în altă parte. Scena în care doamna Müller se întoarce și lucrurile sunt trasate definitiv e surprinzătoare, dar în concordanță cu toată această șaradă parentală. La spectacolul de final de an, cel care se emoționează profund e omul de serviciu.
Sönke Wortmann e unul dintre cei mai iubiți și de succes regizori germani, iar filmul nu poate fi decât o dovadă în acest sens. Dar nu trebuie să mă credeți pe cuvânt. Cel mai bine e să vă convingeți singuri, urmărindu-l.

Autor: Simona Ardelean