Aboneaza-te la newsletter





Solilocvii inutile

Septembrie 2021

Primul meu drog fatidic – iluziile. Dacă le puteam converti în realităţi nu-mi ajungea pămîntul. Trebuia să anexez şi o parte de cer. Şi acum trăiesc tot din perspectiva halucinogenă că sînt produsul adicţiilor şi a obositelor mele premoniţii. Îmi produc endorfine din rămăşiţele şi litotele propriilor iluzii. Mă droghez zilnic cu faptul aleatoriu de a fi.
*
Nenumite, nepuse în ecuaţia limbajului, tot ceea ce ne înconjoară, fiinţele, lucrurile, natura ar exista în ascunsul lor tăcut, în nedeterminarea lor semantică. Existenţa este suma cuvintelor care se pot pronunţa despre ea, conferindu-i o semnificaţie. Cu adevărat, existăm în limitele definirii cuvintelor, în interiorul rostirii unui limbaj. Sens în care facerea este trecerea intenţională de la Tăcere la Cuvînt, prima Pronunţie autoreferenţială. După cum, la sfîrşit, Cuvîntul se va întoarce în Tăcerea lui originară. Omul ar trebui să vorbească doar despre ceea ce Dumnezeu tace. Căci doar în tăcerea lui eternă omul îşi poate rosti propriul cuvînt efemer.
*
Zidurile din exterior s-au mutat în interiorul nostru, constituind adevărate cazemate ale indiferenţei şi singurătăţii. Sîntem nişte insule eratice în care pulsează frica, angoasa, sfîşierile ultime. Sîntem doar o mulţime de ziduri ruinate în noi înşine, în care viu rămîne doar spectrul morţii. O adiere tîrzie mai poartă cîteva umbre dintr-o absenţă în alta. Un hău se cască din tăcerea fiecărei clipe. Un nimic se varsă tumultuos într-un alt nimic. O nemărginire se retrage într-un punct. Dumnezeu rămîne din nou singur. Totul e iarăşi Nimic.
*
Să nu ştii trăi, să-ţi ratezi viaţa, dar să doreşti, în final, o înmormîntare reuşită – iată un deziderat sepulcral ciudat, un paradox greu de înţeles. Nici o viaţă nu poate preîntîmpina moartea, după cum nici o moarte nu poate recupera viaţa. Ele doar se intercondiţionează în de-neînţelesul lor. Se învecinează o clipă pe marginea unui hău. Bolile ne restructurează treptat viaţa. De la o anumită vîrstă, eşti ceea ce te doare. Moartea este o experienţă lipsită de orice practică. În momentul în care trebuie să o practici, nu mai eşti. Credinţele religioase propun un ceremonial al uitării treptate a celui mort, compus dintr-o serie de paşi suportabili pentru ca, încet, încet, totul să fie depus în amnezia totală. (De fapt, atunci cînd moare cineva nu „Dumnezeu să-l ierte” ar trebui spus, ci mortul ar trebuie să-l ierte pe Dumnezeu pentru că l-a făcut muritor, trecător atît de efemer prin această lume). După o înmormîntare nu te poţi simţi decît şi mai pustiu, şi mai inutil. Toate vorbele spuse despre viaţă şi moarte par nişte pietre de moară legate de gîtul inocenţei. O clipă – doar o clipă – moartea celor apropiaţi pare să ne înveţe ceva. Dar imediat se trezeşte viaţa din noi, căci ea are nevoie de şiragul unor noi amăgiri şi speranţe, fie ele şi deşarte. Decît să certificăm conotativ moartea, mai bine aproximăm denotativ viaţa.
*
Faptul că nu prea mai înţelegem ce este lumea poate fi compensat de constatarea că nici ea nu prea mai înţelege ceea ce sîntem noi. Ca atare, operăm meticulos cu o dublă ne-înţelegere, cu o contrarietate, cu o atitudine dubitativă. Căci eul expus lumii e doar unul de rezervă, scos din adîncul unor singurătăţi şi solilocvii îndelung cosmetizate. Lumea e falsul în care ne vedem ca adevăr. Noi sîntem pretextul lumii de a se preface că există.
*
Îmi place să mă ocup profesional de problemele pe care chiar şi Dumnezeu le tratează amatoristic: zădărnicia, nimicul, inutilitatea, non-sensul etc. În definitiv, Dumnezeu a făcut lumea fără să aibă o calificare la bază. Facerea lumii nu este opera unui specialist, ci a unui amator. Sens în care lumea nu poate fi privită decît ca un eşec reuşit. Unul în care implorăm clipă de clipă neputinţa de a fi, în care contribuim din plin cu zestrea noastră de absurd. Dumnezeu putea să mai amîne facerea lumii cu cîteva eternităţi, iar pe om putea să-l lase veşnic în ciornă.
*
Se pare că dorinţa lui Dumnezeu de a deveni om a fost mai mare decît aceea a omului de a deveni Dumnezeu. Omul se loveşte de cea mai grea încercare: aceea de a deveni om. În timp ce încercarea divinităţii de a fi şi om rămîne un mister, eşecul omului în tentativa de a deveni om rămîne un impas recurent. Omul rămîne ruta cea mai ocolitoare spre Dumnezeu, impasul celei mai exacte aproximări. Pot să înţeleg faptul că omul are nevoie de Dumnezeu, dar mi-e imposibil să înţeleg de ce Dumnezeu a avut nevoie de om.

Autor: Ioan F. Pop