Aboneaza-te la newsletter





Întoarcerea în Mica Dacie*

Septembrie 2021

Îndreptându-se către Biserica Sfântului Mormânt, grupul de călugări pare oglindirea unui ciorchine dinainte dăruit unui sacru teasc... Ce mic pare, azi, alaiul, iar în urma lui, din când în când, suspină cernitul Papă Symachus, la brațul la fel de cernitului Dionysius.  
„Doamne, gândul meu la Tine se îndreaptă, învrednicește-mă și lasă semn, unde rămâi când Tu ești doar lumină...” Ochii lui Dionysius caută fuga spre simplitatea Papei, sperând din tot cugetul că foarte curând sufletul lui și-al tuturor va fi copleșit de miracolul învierii – de semnul pe care cei din Frăția Sfântului Mormânt au înțeles să-l cheme cu rugăciuni și lacrimi, cu post amarnic și cu credință adâncă. Iată-i ajunși și ocupându-și locurile dinainte sorocite, fără nici o urmă de trufie sau falsă smerenie... 
Știe și Dionysius că, la o adică, călătoria lor rămâne îngustă cale spre împăcare, doar când din cer speranța aduce râvnita luminare... La semnul Moșului, doi dintre călugări îl ajută să-și lepede veșmântul cernit, rămânând doar în cămașa albă ca spuma laptelui, în vreme ce alți doi îl ajută pe Symachus și pe Patriarh să se lepede și ei de hainele întunecate, rămânând doar în stiharele albe, fără nicio podoabă... 
Făcliile toate se sting și-n lumina uneia singură cei trei intră în Peștera Sfântului Mormânt, Moșul purtând în stânga o lumânare groasă, anume împletită din 33 de lumânări subțiri, ca o fascie a izbăvirii deplin stinsă...
Odată ce-i vede îngenuncheați pe sfânta lespede, călugărul cel de-afară stinge și el lumânarea, lăsând peste mulțimea încremenită beznă deasă. Dionysius tresare și se-ntreabă: „Oare cum au putut sta pe cruce, laolaltă, atâta chin și-atâta bunătate?” 
Din afundul grotei sfinte se aude murmurul rugăciunii celei fierbinți pe care Moșul o rostește, spre uluirea celor doi, cu genunchii ridicați de la tăria pietrei, undeva la jumătate între podea și lespedea de pe mormânt. Papa vede clar cum Moșul ridică brațele descărnate, invocând mila Domnului. Un bulgăre de lumină sparge întunericul și glasul Moșului se aude până în cuprinderea bisericii:
- Hristos a înviat! Repetă de încă două ori și iese, urmat de cei doi, așa, purtând pe palmele sale sfințite lumina învierii lui Hristos, semnul cel așteptat și invocat cu stăruință și mare credință. Un oftat general clatină aerul din jurul Sfântului Mormânt și din palmele Moșului iau, pe rând, toți lumină, scuturați de bucurie și iertați de revărsarea spontană a lacrimilor fără număr... Dionysius cade la pământ și-n gând toate se rânduiesc ca într-un fuior de lumină: „Ce vorbă simplă și sfântă: Hristos a înviat!” Își simte ochii de lacrimi calde uzi și-n suflet și-mprejur aude cum serafimii cântă – A înviat Hristos în Adevăr!
O stea călătoare s-a desprins din genunea clipei, încercând pe deasupra lumea toată s-o cuprindă, ca o nestemată întoarsă în ochiul fiecăruia, ca-ntr-o oglindă: a murit îndoiala! A murit necredința! Slavă, Ție, Doamne al milelor celor mari... 

***
Încă uimiți și copleșiți de neașteptatul miracol, s-au întâlnit toți în chilia Moșului, Papa Symachus și Dionysius cel smerit și aproape mut de emoție. Cu veșmântul simplu aproape acoperit de răsfățul alb al bărbii, Moșul l-a întrebat pe Sanctitatea Sa de mai rămâne sau pleacă. 
- Voiesc să rămân cu tot sufletul meu. Dar mintea și toate câte le-am lăsat încurcate la Roma mă cheamă cu grăbire...
- Înțeleg, desigur, și poate că așa e bine să faceți. Dar tu, Dionysius, tu cum dorești? 
- Mai mult ca niciodată doresc a-mi împlini ceea ce mi-am propus încă de la plecarea din Dacia: să-mi termin moștenirea pe care o las scrisă celor ce vin, să ajung la Ierusalim, în preajma Sfântului Mormânt și să apuc a mai revedea Biserica Sfânta Maria și întregul Vlaherne de la Constantinopol. 
- Primele două le înțeleg și le știu împlinite, înseamnă că de aici pleci la Constantinopol?
- Așa aș vrea și apoi m-aș întoarce mai întărit la școala de la Vivarium. 
- Bine. În speranța că Domnul mă va lumina la noapte, mâine îți voi spune dacă El socoate că mi-am împlinit menirea aici. Dacă da, voi veni cu tine la pământul Daciei Mici, numit Vlaherne...
Ieșind din chilie, Dionysius a auzit glasul Moșului rostind apăsat: „Îndreaptă, Doamne, cu iubire pașii mei, pentru că iar m-am rătăcit pe cale!...”
A doua zi înspre ora prânzului, Moșul, destul de schimbat, cu surtucul cel ponosit pe deasupra rasei cernită, s-a apropiat de tânărul Dionysius, luându-l de braț: 
- Hai și-om merge...
Neîndrăznind a-l contrazice, Dionysius l-a urmat. S-au strecurat aproape neauzit pe ușile Bisericii Învierii Domnului și aproape deodată și-au plecat genunchii, luându-și rămas bun fiecare pre limba și rostirea lui tainică...

***
Prima corabie ce a plecat din vechiul port Ascalon spre Constantinopol avea la bord pe cei doi anonimi pelerini, care își petreceau vremea mai mult în post și rugăciune. Ajunși în marea cetate, a doua Romă și fală a Imperiului, Moșul a privit cu destulă nepăsare la splendoarea palatelor ce păreau să nu le mai încapă tăcutele ziduri de apărare. Și el și Dionysius au plecat pe străzile știute de tânăr și au ajuns către lăsarea serii la minunata Biserică a Sfintei Fecioare Maria, alăturată în chip de izbăvitoare mângâiere Palatului Imperial de pe vremea lui Constantin cel Mare. 
Pe drum, Dionysius i-a tălmăcit că asta este prima biserică ridicată pe locul unde se află, alături, izvorul cu apa sfințită, tămăduitoare pentru multă suferință, întâi sub chipul unei smerite capele de către Constantin cel Mare, apoi lărgită și decorată prin vrerea Augustei Pulcheria, refăcută și dăruită cu alese daruri de Leon I, care i-a adăugat „Hagiasma”, adică locul fântânii cu apă sfințită, reunit cu trupul bisericii prin „Hagion Lousma” (baia unde se spălau preoții și împăratul). Tot Leon I a ridicat și „Hagia Saros”, acea încăpere destinată a fi relicvariu, cu sfinte artefacte. Pe vremuri, împăratul în persoană întărea importanța și bucuria prin care oamenii cinsteau, venind la rugăciune în număr mare, întregul așezământ ridicat în fiecare etapă a întregirii sale de priceperea meșterilor daci și dăruirea pe care Dacia o ținea trează de câte ori era vorba de Mica Dacie sau cartierul VLAHERNE. 
După slujbă, Moșul s-a rugat de Dionysius să-l ducă în locul sfintelor mărturii adăpostite aici. Odată intrat, Moșul părea întrupat în chiar veșnicia clipei, cea reluată iar și iar, de câte ori picior de dac călca plin de smerită bucurie spre darurile adunate aici, dar mai cu seamă către vălul, marama stră-străbunei Maici Ostara-Veronica. Dionysius sta încremenit aproape de tocul ușii, în vreme ce trupul Moșului părea să se subțieze, înălțându-se ca un fel de abur de emoție și lumină... 
A atins cu degetele stângii icoana făcătoare de minuni a Vlahernitissei și a întors cu ele atingerea pe frunte și pe tâmpla stângă, lăcrimând vizibil. Pesemne că mintea i s-a întors în vremurile de demult și o clipă a părut că din priviri îi pleacă două raze aurii, odihnind pe „Lancea Destinului”, acel vârf de lance care a aparținut sutașului Longinus și pe care bunul Constantin l-a ținut în mâini, urmându-l desculț pe traseul dictat de Domnul al întregului oraș Constantinopol... Apoi, degetele sale subțiri au atins cele două cuie ce străjuiau lancea și, mai la dreapta, „Cinstitul Brâu” al Maicii Domnului. Și-a atins apoi tâmpla dreaptă. Lacrimile Moșului se împreunau în pioasă țâșnire de iubire. 
- Ție, Doamne, Ți-a adus atunci Ostara tainică solie, țesută în pânza jertfei continue a Daciei! Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine, Dacia-și cinstește frântele oase albe, încă mai sperând la izbăvire sub tăcuta glie. Aici, după ce mulți sărmani beau din izvorul tămăduirii, vin spre chipul Tău să le dai bucuria vederii... Mie, nevrednicul, de două ori mi-ai dăruit, o dată de Sfintele Paști, la Ierusalim, și o dată aici. Atunci am ținut în mâini lumina învierii Tale sfinte, acum, purtând pe degete urma sfântului Tău chip prin care mă dezleg de lutul meu împovărat de vreme... 
Moșul și-a întors chipul scăldat de șuvoaie de lacrimi și a făcut semn. Dionysius l-a ajutat să se ridice și l-a purtat, susținându-l cu sentimentul că e martor la o mare descătușare...
- Nu vrei să te odihnești oleacă? 
- Ba da. Dă-mi să beau...
Pe când se apropia de Moș, Dionysius l-a întrebat cu ulcica în mână: 
- Nu-i așa că e și aici un miracol? 
- Aici și-a întins Ierusalimul mâna cu Dacia, lancea și cuiele găsite acolo cu marama Ostarei, adusă de maica Silvana în cuvenit dar... Aici, sub vălul sfânt al Fecioarei, păzit de icoana ei făcătoare de minuni, Vlaherne se arată cu adevărat o Mică Dacie, un pământ binecuvântat ce mărturisește despre nevăzutele fire de taină țesute prin harul Cuvântului, despre acest dar al Daciei din inima Byzanțului, Vlaherne, țara cea aleasă a Daciei Mici... Numai prin rugăciunile și vrerea ei, Măicuța Fecioară a împlinit acest adevăr ce va fi iute uitat, așa cum toate trec în negura vremurilor. Pentru ea, roagă-te alături de mine... Dionysius și-a șters ochii iute și și-a unit glasul cu al Moșului: 
- Bucură-te, preacucernică undă de armonie, bucură-te, mărgăritar al luminii celei veșnice, bucură-te, cinstită sângerare ce te dăruiești celor în nevoință, bucură-te, candelă cea de taină a heruvimilor, bucură-te, sfințit chip de rai al neștiuților păstori, bucură-te, fântână neîncepută din poveștile străbunei Dacii, bucură-te, rouă a dimineții pe care o sorb cerbii în munții noștri, bucură-te, cea care ai încăput în pântece necuprinderea Universului, bucură-te, cântec de alinare murmurat peste leagănul pruncilor, bucură-te, chip ce porți în priviri revărsatul zorilor peste crestele îngenuncheate în muta lor rugare, bucură-te, fior de viață ce tremuri în undele atinse de buzele ciutelor la cele 40 de Iezere Sacre, bucură-te, icoană a speranței ce răsari în zorii viitoarei învieri a Daciei Mari!
Amin! Amin! Amin!
Ca un fuior de lumină stingheră s-a înălțat răsuflarea moșului, în vreme ce dreapta îi încremenea pe crucea de la gât...    

*Capitolul 47 din romanul „Vlaherne. Mica Dacie din inima Byzanțului”, de Florin Horvath (Zalău, 2021).

Autor: Florin Horvath