Aboneaza-te la newsletter





Declarația

Septembrie 2021

(fragment din narațiunea amplă 
Pornești din oriunde și ajungi nicăieri)

...joi, 26 aprilie 1973.
Cel de-al patrulea an școlar de când terminase facultatea se apropia de sfârșit.
Soneria de pe culoar îl prinse tocmai când încheia dialogul cu elevii dintr-a XI-a D privind redactarea temei pentru acasă; conversație de zece replici despre una din scrierile autorului francez preferat. Luă catalogul de pe catedră și ieși. Nu-i plăcea să lungească ora cu timp luat din pauzele elevilor. Atitudine abuzivă, în opinia sa. Rumoarea din clasă deveni gălăgie. Simțea un fel ciudat de bucurie la sfârșitul fiecărei lecții cu astfel de clase. Apucă hotărât clanța și deschise ușa larg. Pe coridor îl aștepta directorul adjunct. Îi zâmbi. La apariția sa bruscă și energică, acesta se trase ușor speriat un pas în spate.
- Hopa! îi spuse zâmbind la rându-i. Cât pe ce să te scot din joc. Norocul tău că ușa se deschide înspre interior.
Le era cunoscută tuturor meteahna adjunctului de-a trage cu urechea la ceea ce se întâmpla în sălile de clasă în timpul desfășurării lecțiilor. Cei mai „în vârstă” îl tachinaseră la început, pe urmă o neglijaseră. Fusese propusă alternativa amplasării unor uși cu geam în locul celor de acum, așa cum văzuseră unii dintre dascăli în filme străine ilustrând tema școlii, dar cheltuielile ar fi depășit posibilitățile bugetare. 
- Te rog să treci pe la direcțiune! Te așteaptă domnul director.
În conversațiile intercolegiale nu foloseau decât întâmplător apelativul oficial, „tovarășul”, obligatoriu în timpul consiliilor profesorale și al celorlalte activități publice. 
- Știi cumva de ce? îi sări de pe buze întrebarea.
- Nu. Tocmai intram în școală când a ieșit din cabinetul său și m-a rugat să te caut și să te anunț.
În mod obișnuit, când avea ore în sălile de clasă de la primul și al doilea etaj, cobora cu pași lenți scările către sala profesorală. Era solicitat adesea de elevi pentru te miri ce probleme. De data asta, acceleră coborârea. Îl măcina curiozitatea. Încerca să intuiască motivul convocării. Trecu pe la sala profesorală, cancelaria, deh!, și lăsă catalogul pe masă, cu toate că indicația era să fie introdus în spațiul său din rastel. Dar câți o respectau? Porni către „direcțiune”, cum obișnuiau să-i spună cabinetului managerial. Acesta fusese amplasat în stânga holului de la intrarea principală în liceu, vis-à-vis de secretariat, astfel încât să poată fi observată orice persoană care înainta pe aleea dinspre poartă. 
Bătu nehotărât în ușă. Așteptă să primească permisiunea de-a intra, după care apăsă pe clanță și pătrunse. Încăperea era aranjată în funcție de viziunea fiecărui director. În cea de acum spațiul era destul de aglomerat, o „masă de lucru”, destul de masivă, făcuse parte din mobilierul bibliotecii și al cabinetului de lucru al castelanilor, un dulap-bibliotecă și o masă ovală între șase scaune tapițate. Aici se țineau ședințele consiliului de administrație și alte întâlniri „de taină” ale managerului. Domnul director îl aștepta în picioare, cu spatele spre fereastră.
- Bună ziua! Mi s-a... transmis că doriți să vorbiți cu mine...
- Nu tocmai eu, ci dânsul, își întoarse privirea, de această dată sumbră, spre cealaltă persoană, un bărbat care ocupase unul dintre scaune, cu fața spre intrare. Vă rog să mă scuzați, i se adresă acestuia, vă las să vorbiți. Apoi părăsi încăperea. Concomitent, celălalt se ridică și, după ce se închise ușa, se recomandă:
- Locotenent major Toader, de la serviciul securității statului. Luați loc! 
Ovidiu îl zărise din clipa când pătrunsese în direcțiune. Aflându-i îndeletnicirea, atenția i se acutiză, probabil sub imperiul instinctului de conservare, mai cu seamă că afla din emisiunile postului de radio Europa Liberă care sunt cauzele și consecințele întâlnirilor cu angajații Securității.  
Se conformă invitației așezându-se pe scaunul dinspre ușă. 
- Tovarășe profesor, am fost informați că ați mijlocit introducerea în școală a unor persoane dintr-un stat capitalist, occidental, deci, fără să cereți permisiunea, sau să anunțați conducerea unității de învățământ. Știți că ați încălcat legea securității naționale? Puteți fi acuzat de trădare a intereselor și de periclitare a siguranței statului român. În plus, v-ați mai întâlnit cu străinele respective în casa și în anturajul familiei Nădișan, ba chiar și la dumneavoastră acasă. 
Turuise fără pauză, cu o voce hâșâită, de fumătoare bătrână. Purta un costum gri închis, cămașă albastră și cravată bleu. Pe Ovidiu îl cuprinse un tremur imperceptibil, un amestec de neliniște și revoltă. Se strădui să-și stăpânească reacțiile folosind un ton de dialog civilizat:
- Cred că exagerați. Am făcut peste doi ani de stagiu militar. Am depus un jurământ de credință față de țară și popor. Nu de mult, am semnat un alt legământ față de orânduirea socialistă. Teoretic, știu ce presupune un act de trădare. Nu accept această acuzație. La urma urmei, singura greșeală, pe care să zicem că mi-aș asuma-o, este că n-am anunțat conducerea școlii în legătură cu prezența celor două persoane străine, adică din afara instituției noastre, fie că acestea sunt din România, fie din altă țară. Și apoi, cine v-a spus că le-am introdus eu? Habar n-am dacă a fost sau nu anunțată prezența…
Celălalt ascultase calm, apoi se așeză în fața tânărului dascăl și, cu o mină sumbră, îi aminti datele genealogice și familiale, trecând firesc, în virtutea obișnuinței sau a strategiei uzuale, la persoana a doua singular a pronumelui personal de politețe:
- Constat că nu m-am făcut înțeles. Nu am nimic personal cu dumneata. Însă, în urma analizării informațiilor sosite la serviciul nostru, am primit ordin să te caut și să-ți iau o declarație. Am studiat dosarul personal al dumitale aflat în arhivele noastre. Știm că tatăl dumitale a fost subofițer de jandarmi în perioada regalității. Solicitat să se alăture miliției populare, a refuzat pe motive de boală. Însă mai târziu a devenit colaboratorul acesteia, ca să mă exprim elegant. Mama a fost crescută și educată la conacul unor aristocrate maghiare, și a deținut, până în 1948, o prăvălie în corpul de clădiri care se găsește și astăzi în jurul bisericii și al casei parohiale reformate. Se știe că în vacanța de vară dintre anul întâi și anul doi de studii universitare ai însoțit un inginer german prin Maramureșul istoric. L-ai cunoscut prin intermediul viitorului dumi... dumneatale naș, soțul unei verișoare primare, care, de fapt, era colaboratoarea instituției noastre. La festivalul internațional din Chrudim, așa se pronunță, nu? Cehoslovacia, te-ai împrietenit cu două actrițe păpușărese din Japonia și cu un jurnalist englez. Ai purtat cu aceștia o bogată corespondență în limbile engleză și franceză, dar care s-a întrerupt brusc, desigur la intervenția noastră. Cred că ai bănuit asta. Acum, te rog să scrii tot ce s-a întâmplat și ce ați vorbit de când le-ai întâlnit pe cele două străine. Iată hârtia și pixul.
- Dar mai am ore la...
- Am obținut scutirea pentru astăzi. Ești filolog și, în plus, un corespondent harnic al presei județene, așa încât nu-ți este foarte greu să scrii și, mai cu seamă, să respecți adevărul în cele declarate. Îți sugerez să așterni pe hârtie toate amănuntele.
- Și dacă refuz?...
- Nu-ți recomand. Ești singur la părinți, sprijinul lor la bătrânețe. Împreună ați construit o casă nouă și, la doi ani după căsătorie, ați cumpărat o mașină nouă. Ești singurul lor sprijin. Soția dum… neatale nu e încă fixată pe post. Aveți și doi copii frumoși. Ești apreciat pentru tot ce faci în oraș și în județ. Doar nu vrei să dai cu piciorul la toate astea? 
Își dădu seama instantaneu că trebuie să scrie această declarație. Nu o asocia în vreun fel unei „turnătorii”, cum știa că se practică; asculta împreună cu tatăl său comentariile celor de la Europa liberă și Vocea Americii; era ca și cum ar redacta un reportaj. Să aleagă din pluralitatea preocupărilor sale cotidiene momentele pe care le petrecuseră, el și soția sa, în compania celor două franțuzoaice. Fuseseră extrem de agreabile. Totuși, instinctiv, mai făcu o încercare:
- Dacă tot știți, mă rog, ați fost informat, de ce e nevoie să mai scriu și eu?
- Eu ți-am spus ce trebuia să-ți spun, te-am avertizat. Dum... neata faci cum crezi că e mai bine pentru viitorul familiei... dumneatale. Acum, te rog să mă scuzi. Mai am o treabă de rezolvat. Revin peste o oră. Îți ajunge o oră, da?
Își luă pălăria de pe cuier și ieși. 
*
Cu aproximativ o săptămână în urmă, vineri. 
Avea ore de la 9. Pătrunsese în școală exact când soneria anunța sfârșitul primei pauze. Intră jovial în sala profesorală, salută în dreapta și în stânga, sărut mâinile, vă salut, servus, luă catalogul clasei unde avea lecția și o zbughi cu pași mari spre holul de acces al elevilor în clădire, unde, la parter, se afla intrarea în cabinetul fonetic pentru limba franceză și, uneori, engleză. Răspunse saluturilor câtorva dintre cei întârziați. Când să pună mâna pe clanță, se auzi strigat. Se întoarse pe jumătate spre direcția de unde auzise apelul. Maria Nădișan, elevă în clasa a IX-a, coborâse în fugă scările și se apropie vorbindu-i:
- Bună ziua! Vă rog să mă scuzați că am îndrăznit să vă strig! Vă rugăm să veniți, dacă puteți, până la noi în clasă!
- De ce? S-a întâmplat ceva? Anunțați-l pe diriginte, ori pe... tovarășul director!...
- Nuuuu, nu s-a întâmplat nimic rău. Știți, astăzi avem ziua de tehnică aplicativă și am invitat două franțuzoici...
- Franțuzoaice...
- Poftim?... A, da! Franțuzoaice, repetă eleva cu o scurtă și aproape imperceptibilă grimasă. Le-am invitat să vadă ce facem la aceste ore. Și nu înțelegem ce zic. Vorbesc așa de repede, că nu înțelegem aproape nimic. Vă rugăm să veniți, dacă puteți, până la noi în clasă, să ne ajutați în conversație!
- Acum nu pot, am oră, însă de la zece am o fereastră. Poate atunci...
- Vă rog frumos, tovarășu’ profesor!
- Bine, bine, du-te la oră. Deschise ușa laboratorului fonetic și intră. „Două franțuzoaice... De unde până unde? O fi vreo glumă de-a elevilor, o farsă, sau... o surpriză. Poate e ziua de naștere a vreuneia dintre fete și vor să particip și eu... Hm!” Angrenajul metodico-didactic al lecției îi estompă curiozitatea. Dar după terminarea orei, odată ieșit din clasă, grăbi pașii. 
Intră în sala profesorală și cercetă Orarul afișat sub sticlă, deasupra rastelului pentru cataloage. Da, fetele din clasele a IX-a, secția umanistică, aveau ore de cusături artizanale. Băieții, mai puțin numeroși, erau la atelierul mecanic. Ieși pe culoar, se îndreptă spre capătul acestuia, separat cu o ușă dublă de restul culoarului, scoase o țigară și o aprinse. 
- Ce zici, Ovidiu, mergi de întâi mai la iarbă verde? îl abordă Ghiță Ianchiș, proful de psihologie, care ocupase unul din cele două fotolii de lângă măsuța rotundă.
- Dacă e vreme frumoasă și suntem sănătoși, venim, îi răspunse dezinvolt.
- Ai o țigară în plus? se apropie hlizindu-se Feri, unul dintre cei patru profesori de fizică. Nu avea decât rareori țigări, deși era un fumător înrăit. Sau, Dumnezeu știe, își cumpăra, dar făcea economie atunci când se afla în compania altor fumători!
Îi întinse pachetul, după ce, mai întâi, cu vârfurile degetelor, extrase din acesta capetele a două țigări. Tremurând ușor, Feri luă una, o introduse între buze, înșfăcă de pe măsuță bricheta lui Ghiță și, după două-trei încercări, o aprinse inhalând lacom primul fum.
- Voi ați observat cum trage Sabin din țigară? reluă Ovidiu conversația. Ghiță își îndreptă privirea spre el, „nu”, în timp ce Feri dădu afirmativ din cap, gata să intervină. Mă, eu n-am văzut până la el un așa fel de-a fuma. Imediat ce și-a aprins țigara, trage trei patru fumuri cu lăcomie și abia după aceea expiră. Aproape o jumătate de țigară fără să dea fumul afară! 
În timpul relatării sale, intrase Nicu Tăut, seniorul profilor de fizică din organigramă. Auzind finalul, intuise tema conversației:
- Aa, vorbiți de Sabin? Ăsta cred că are plămânii capitonați cu nicotină și gudron. Scoase din buzunarul de la piept al sacoului un pachet cartonat de Snagov, îl deschise tacticos, își luă o țigară, o lovi de două ori cu extremitatea de capacul cutiei, un tic pe care i-l cunoșteau toți, apoi umezi ușor foița cu vârful limbii, introduse filtrul între incisivi și-o aprinse cu bricheta sa elegantă, din inox. Nu apucă să tragă două fumuri și se auzi soneria. Ghiță se ridică, își aranjă rapid haina, „am oră la a XII-a A”, și ieși. Nicu îi luă locul pe fotoliu, „eu am fereastră”. 
- Și eu sunt liber, însă am o treabă, zise Ovidiu punând mâna pe clanță.
- Crezi tu că ești liber, dar nu-i chiar așa, răspunse glumind celălalt cu vocea sa plăcută de bas-bariton. Spor la... treabă, strigă în timp ce el se îndrepta către altă ușă care ducea spre „scările de acces ale dascălilor” la nivelurile superioare, dar și spre toaletă. „O fi crezut că merg la veceu”, zâmbi scurt și începu să urce. 
Ajuns la etajul al doilea, se îndreptă către sala clasei a IX-a D. Bătu la ușă. Un cor de soprane îi răspunse în canon cvasi-inteligibil: „Daa, iintră, poftiiiți, entrééé!” Intră odată cu zâmbetul larg pe care i-l provocase acceptul coral. În jurul meselor alăturate câte două, astfel încât să formeze un pătrat, fetele coseau, unele stând pe scaune, altele în picioare. Valeria, maistra, se așezase la una dintre mese și lucra în rând cu ele. Când apăru în cadrul ușii, se ridică, își lăsă lucrul pe masă și veni să-l întâmpine. Aceeași mișcare o făcu și Maria, după care se întoarse către cele două tinere așezate lângă fereastra din mijloc. Se cunoștea, prin felul cum sunt îmbrăcate și dichisite, că nu erau de-ale locului. Li se adresă:
- Annie, Nicole, c’est le monsieur Slavu, notre professeur de français.*
Se ridicară. El se apropie, zâmbind stânjenit de formularea prezentării, își duse palma la piept, își înclină pe jumătate capul: 
- Bon jour, mesdemoiselles, ou, peut être, mesdames! C’est vrai, bon gré mal gré, je suis leur professeur de français. 
Cu o mină șugubeață, cele două avansară o jumătate de pas și întinseră pe rând mâna dreaptă:
- Enchantées de vous connaître, monsieur. Je m’apelle Annie, et, oui, je suis épousée. Mon amie, mademoiselle Nicole. Marie a désiré que nous connaissions ses copines, ses collėgues. 
Conversația, timidă la început, deveni destul de animată, ba prin translare, ba nemijlocit. Aflară astfel că domiciliul îl aveau în Grenoble, că Annie era învățătoare, iar prietena ei – secretara directorului unei întreprinderi industriale. Colegele Mariei începură să pună întrebări privind sistemul de învățământ din Franța, viața tinerilor, clima, mijloacele de transport, relațiile părinți – copii, cum se distrează adolescenții, preparate culinare... câte și mai câte. Intervenea doar atunci când privirile se îndreptau nedumerite spre el, ba dintr-o parte, ba din alta. Raul le rugă pe tinerele franțuzoaice să vorbească puțin mai lent, pentru a reuși să fie înțelese („S’il vous plaît, parlez un peu plus lentement”). 


* - Ani, Nicole, acesta este domnul Slavu, profesorul nostru de limbă franceză.
- Bună ziua, domnișoarelor sau, poate, doamnelor! Așa e, de bine de rău, eu sunt profesorul lor de franceză.
- Încântate să vă cunoaștem, domnule. Eu mă numesc Ani, și sunt căsătorită. Ea este prietena mea, domnișoara Nicole. Maria a dorit să-i cunoaștem prietenele, colegele.
Cu toată această agitație, timpul trecu oarecum prea repede. Era bucuros că avea ocazia să-și verifice priceperile de comunicare orală în compania unor vorbitoare native, cu toate că și Diana vorbea cursiv și corect, în ceea ce privește accentul și „melodia”.
Sunase de ieșire în pauza mare.

Autor: Viorel Tăutan