Aboneaza-te la newsletter





Veritas odium paret

Septembrie 2021

Totul e politică. Nu există segment al vieţii în afara unei ideologii. Podiumul sportiv înseamnă arborarea drapelului şi intonarea imnului naţional al învingătorilor, adică expunerea a două din elementele identitare. Dacă drapelul se schimbă mai greu, căci este, până la urmă, o combinaţie cromatică şi doar heraldica suferă modificări, unele ţări au cunoscut schimbări dese de imn, aşa cum e cazul nostru. De la 1862 până azi, nu mai puţin de şapte imnuri am avut: Marș triumfal și primirea steagului și a Măriei Sale Prințul Domnitor (1862-1884), Trăiască Regele (1884-1948), Zdrobite cătușe (1948-1953), Te slăvim, Românie! (1953-1975), E scris pe tricolor Unire (1975-1977), Trei culori (1977-1989), Deșteaptă-te, române! (1989-prezent). Vecinii maghiari au acelaşi imn de la 1844, cu textul scris în România, în Săuca (jud. Satu Mare), iar bulgarii îl au din 1964. Se vede treaba că noi românii avem o sensibilitate aparte când vine vorba despre imn şi puterea sa ideologică. Mă întreb, însă, ce se va arbora şi ce se va intona la următoarele Jocuri Olimpice?
Iluzia unei societăţi democratice, în care domnea libertatea de expresie, libertatea opţiunilor personale, nici n-a durat, nici nu s-a manifestat decât sporadic şi cu nuanţe. O societate în care ateii îşi puteau afirma şi trăi ateismul, iar religioşii credinţa în bună măsură, chiar dacă doar în afara zonelor de conflict militar, nu a fost pe placul unui grup influent şi bine reprezentat ca factor de putere. În lumea noastră, a sărmanilor acestei lumi, se ştie bine cine fuge de tămâie. Dacă în cazul unei crime, în romanele poliţiste, detectivul se întreabă cine trage foloase din dispariţia unui om, în cazul culturii întrebarea e, mai degrabă, pe cine deranjează cultura, aici incluzând totalitatea manifestărilor, inclusiv cele religioase, spirituale. 
De-a lungul istoriei, cultura a cunoscut opere teziste, reprezentări pe placul ideologiilor vremii sau chiar instrumente de propagandă, percepute ca atare la momentul primei receptări şi care, în timp, au rămas în memoria culturală doar atunci când şi în măsura în care valoarea în sine a depăşit vremelnica situaţie politică. Creatorii făceau compromisuri, cenzura tăia în carne vie ceea ce era vizibil, se căutau eufemisme, subterfugii, subtilităţi, şopârle. 
Epocile culturale s-au succedat, aluviunile s-au şters în mare parte, surplusul ideologic s-a risipit. Ceea ce se întâmplă de câţiva ani încoace, cu persuasiunea picăturii ce scobeşte calcarul, e imixtiunea ideologică în spaţiul cultural, cu aer de condiment la început, în favoarea minorităţilor mai apoi, pentru ca în numele diversităţii să se impună nu doar integrarea forţată, ci şi cote de premiere. Când excelenţa nu mai e o categorie în sine, ci un nume, un slogan, o cauză, când minoritatea devine agresor şi se impune cu forţa asupra majorităţii avem de-a face cu ticăloşia, ori cu naivitatea în formă continuată, căreia i se spune simplu prostie.
Ideologia agresivă în cultură duce la macularea tuturor artelor, iar partea otrăvită a mărului are efect îndelung, căci se perverteşte chiar autenticitatea gustului pentru cultura adevărată, menită să înalţe. I se impune culturii o condiţie de marginalitate, deşi instrumentalizarea ideologică se face tot prin elemente din sfera culturii, a artelor. 
Creaţia angajată, ideologică nu a dat niciodată vârfuri, opere notabile în sine. Ceea ce nu se doreşte a fi înţeles este că, atunci când cultura vrea să facă lumea mai bună, eşuează lamentabil, devenind unealta ipocrită a extremismului, ameninţând libertatea de exprimare, de creaţie, de receptare, până la a suprima libertatea individuală şi comună. Cultura angajată ideologic devine instrument al statului şi prin transformarea ei devine chiar un element punitiv. I se conferă o autoritate hegemonică excesivă, prin care se extrag din fenomenul universal fragmente valoroase în sine, dar care nu slujesc curentului ideologic. Mecanismul e pe cât de simplu, pe atât de diabolic: examinarea trecutului prin prisma prezentului, aplicarea unei site care nu doar că anulează opere valoroase (arderea bibliotecilor nu e un lucru original, din nefericire) dar impune noi grile, reduce la tăcere vocile conştiinţelor individuale şi barează coeziunea conştiinţei colective prin ameninţarea cu forţa, fie ea fizică ori doar a oprobriului public manipulat, multiplicat şi amplificat din partea agenţilor vocali. 
Procesul de creaţie e unul profund subiectiv şi totuşi, devine tot mai periculoasă conjugarea la persoana I singular, iar opinia personală e pusă la stâlpul infamiei în mod explicit. Asemenea valuri au mai trecut. De fiecare dată, justificarea acestor inadmisibile ingerinţe nu a fost niciodată de ordin estetic, obiectiv, valoric şi raţional, ci strict subiectiv, emoţional, în numele diversităţii, ceea ce nu are nimic de-a face cu valoarea implicită, fără de care un act cultural nu poate să conteze. 
O operă trebuie să provoace o mişcare, o tulburare în inerţia anterioară receptării. Câteva sunt atributele identificabile, dincolo de acel ceva special: unicitatea, ingeniozitatea, forţa ori sensibilitatea, trăirea autentică, destinul, vulnerabilitatea convertită în operă, expresivitatea, excesul, lecţia, ecoul. Pot ele exista în paralel cu linia politică, cu transpunerea fidelă ideologic a subiectului? Dacă sunt folosite cu măsură, în doze care să slujească caracterizării personajului, poate că da, deşi mi-a fost dat să văd în manuscris un text necunoscut al unui autor celebru, iar apologia făcută de unul din personaje regimului totalitar (îmbrăţişat, în cele din urmă, deşi tacit de scriitor, acceptând un titlu) era infinit mai puternică şi mai nuanţată decât tot ceea ce utilizase propaganda. Va veni şi momentul dezvăluirilor. Deocamdată privesc cu stupoare malformaţiile realităţii contemporane: extremism politic sub masca diversităţii, atacul asupra creştinismului, cultura revanşardă, resentimentară a interzicerii, acută faţă de climatul creativ actual şi periculoasă pentru valorile istorice.
Două pericole flanchează cultura contemporană şi ameninţă legitimitatea experienţelor umane: lipsa de autenticitate a actului creator, constrâns să se manifeste în limitările unui format ideologic prestabilit şi anularea, eliminarea din cultura universală a unor creatori. Să elimini din manuale autorii pe care s-a clădit limba română e un atac la fiinţa naţională. Să anulezi studierea lui Shakespeare, Beethoven, Mozart, Brahms sau Bach e un atac asupra structurii intime a umanităţii. O ştim şi de la Antonio, personajul din Neguţătorul din Veneţia: „Diavolul poate cita şi din Scriptură ca să-şi atingă ţelul”. Vor găsi, oare, creatorii de azi şi de mâine resursele de rezistenţă pentru a nu se lăsa corupţi de avantajele subordonării propagandistice? Cei mai mulţi eroi ai culturii române au făcut pasul otrăvit şi pactul cu autorităţile. După închisorile comuniste şi alte măsuri represive i-am regăsit scriind şi publicând, la catedre, la reviste, în Academie... Au acceptat aureola eroismului, deşi trădaseră. Noi continuăm să ignorăm dovezile trădării, căci avem nevoie de modele, avem nevoie de eroi, până la un punct şi doar atâta vreme cât nu contravin comodităţii conformismului. Până la urmă, vor deranja monumentele dedicate eroilor, căci eroii au murit pentru un contur fluid, căruia îi spuneau patrie. Vor fi dărâmate. În picioare vor sta doar cele ce pot fi convertite şi subordonate noilor averse ideologice. Dacă Arcul de Triumf a scăpat deocamdată, manifestările multicolore ţin să defileze pe Calea Victoriei, căci au nevoie să se legitimeze, agăţându-se parazitar de simbolurile unei lumi pe care o detestă. Să patrulezi zgomotos şi în dispreţul moralei în ajunul praznicului Adormirii Maicii Domnului, oficial, în numele diversităţii, neoficial în speranţa că vor anula efectul devoţiunilor, al pelerinajelor, e o acţiune de o agresivitate bolnăvicioasă. Ceea ce nu ştiu ei este că nicio scălâmbăială despuiată nu va putea întina sacrificiul credincioşilor. Cum cred ei că pot concura cu înconjurarea în coate şi-n genunchi a unei mănăstiri, jertfă simbolică pentru răscumpărarea erorilor. Imitatio Christi nu va fi umbrită de jalnice exhibiţionisme. 
Chiar dacă interzicerea culturii va şterge definitiv impulsul individual, zvâcnirea, trezirea verticalităţii, cultura interzicerii actului creator autentic şi manifestării religioase ne va bântui ca un mort neodihnit, căci pasivitatea înseamnă acceptare. 

Autor: Alice Valeria Micu