Aboneaza-te la newsletter





Reverberații lirice

Septembrie 2021

Adevărata Poezie constă în plasticizarea unor imagini decupate din lumea reală, în tensiunea din interiorul cuvintelor și – nu în ultimul rând! – în simplitatea dătătoare de mari profunzimi. Singur în cetate, Poetul e într-o permanentă stare de asediu; încercuit și hărțuit de prozaismul cotidian, el caută să recupereze acei stropi de frumusețe nebănuită a vieții, pierduți în negura unui timp revolut.
În volumul Poeme canibale (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021), Ion Cristofor se dovedește adeptul unei astfel de Poezii; o Poezie care, pornind de la un decor minimal, pare mai degrabă una de notație și rezidă în transfigurarea imaginilor (aparent banale) dintr-o perspectivă interiorizată: „O ceață densă s-a lăsat peste marele oraș/ cenușiu ca toate viețile noastre./ Doar vulturul plutește peste clădiri/ Impasibil/ Cu hălci din hoitul zilei de ieri” (Vulturul). 
Versurile sunt înfiorate de amintiri, periplul poetic desfășurându-se, cu predilecție, între nostalgia copilăriei din comuna natală Geaca („petrecută în tovărășia albinelor” ori „dansând cu norii pe un vârf de deal”) și aceea a tinereții din Clujul de odinioară, cu „dascălii de înțelepciune” din vremea când „... eram un student sărac/ fericit doar privind/ la capătul străzii/ cum se ivește părul tău/ strălucitor/ ca o mină de aur/ deschisă în lumina amiezii” (Surâsul tău). E multă delicatețe sufletească, în majoritatea acestor poeme confesive, impregnate de biografism. Mizând pe aliterație („plopul mătură praful aurifer al lunii”) sau pe memorabila personificare („noaptea cucerește cartierele pas cu pas”), poemele scot la iveală o sensibilitate prin excelență romantică („îmi închipui că surâsul tău/ capricios ca marea/ e acum doar o scară pe care urcă luna”). De altfel, cerul, noaptea, stelele, lumina de lună sau luna plină sunt tot atâtea argumente pentru o vremelnică resuscitare a romantismului, căci – pe alocuri – Ion Cristofor este un postmodernist echilibrat și taciturn.
Fostul echinoxist poate fi afiliat, oarecum, generației optzeciste datorită recuzitei pe care o împrumută, fără convingeri neapărat intense. Ne referim, mai ales, la alura narativă a poemului, la spiritul ludic, la intertextualitate, la prezența mass-mediei ori la (auto)ironia detașată: „La televizor timpul probabil are rochie scurtă și silicoane/ Zâmbetul său te asigură că ploaia va fi curată/ Fără căderi de grindină sau de îngeri” (O seară fără furtună) sau: „mi-am cumpărat ieri de la second hand un costum englezesc/ de lână/ Cred că voi face furori printre moliile din dormitor” (Costumul englezesc).
Laitmotivul recentului volum îl reprezintă actul de creație, respectiv obsesia căutării acelor cuvinte grație cărora Poemul și, implicit, Poetul vor supraviețui, într-o lume ostilă bunilor visători. De aici și frecvența unor sintagme, precum „negre cuvinte”, „un pumn de cuvinte”, „pleava de aur a cuvintelor”, menite să sugereze tristețea, neputința și fragilitatea iluzoriului joc demiurgic la capătul căruia Poemul, văzut ca o altă plută a Meduzei, poate să-și devoreze autorul. Altfel spus, scrisul presupune deopotrivă autoreferențialitate și autoflagelare: „Soțul doamnei Ersilia e poet./ Câteva săptămâni la rând/ i-a povestit devotatei femei despre intenția de a scrie o carte/ numită Poemele canibale.// Retras în camera lui de lucru/ A tot scris și scris câteva zile la rând./ Când într-o zi, în vremea amiezii/ Doamna Ersilia a auzit un răcnet animalic/ Înspăimântat, soțul ei, delicatul poet,/ A ieșit din camera sa fără mâini.// Bietul om a constatat cu uimire/ tocmai pe când se pregătea să pună punctul final/ că ambele brațe până la umeri/ i-au fost devorate de cuvintele canibale” (Poemele canibale).
Uneori, din noianul trăirilor complexe, pot fi desprinse stihuri sentențioase, de un scepticism dezabuzat: „Adevărul se îmbracă adeseori în cojocul minciunii”; „Fericirea dă lăstari doar în grădinile altora”; „Ura se ascunde în umbra iubirii”. Alteori, pe cât de concis este poemul, pe atât de prelungi sunt reverberațiile sale: „Îndoielile stau ascunse în mine/ Ca într-un cal troian// Cerul de iarnă foșnește/ Ca poalele rochiilor unor femei bătrâne” (Calendar). Prinse în vârtejul vremii care a spulberat „zăpezile de altădată”, substanțialele și eterogenele versuri stau, deseori, sub semnul diafanei melancolii considerate, probabil, drept unica formă de revoltă împotriva unui veac abrutizant și anost: „De obicei tac sau urlu neauzit/ printre imensele roți mecanice ale singurătății/ în văgăuna în care m-am retras/ să-mi număr rănile, să-mi cântăresc înfrângerile/ ca și cum aș număra silabele unui vers./ Număr și plâng pe umărul vecinului meu Homer/ tocmai acum când despre înaltele virtuți ale simplității/ mai vorbesc doar tâmplarii și cioplitorii în piatră” (Marele, îngrozitorul poem).
Dincolo de efemerele mode poetice, este absolut remarcabil faptul că, după aproape patru decenii de la debutul editorial (În odăile fulgerului, Dacia, 1982), Ion Cristofor reușește să-și păstreze, intacte, confesiunea cu iz de litanie, solemnitatea limbajului și prospețimea imaginilor de o mare finețe, de un farmec aparte.
Plăsmuite în inima provinciei transilvane, tulburătoarele Poeme canibale sunt, rând pe rând, o retrospectivă fulgurantă a vârstelor poetului; o radiografie a neliniștilor sale metafizice; o colecție de blajine aduceri-aminte și amare instantanee ale prezentului decadent.

Autor: Marcel Lucaciu