Aboneaza-te la newsletter





Pledoarie pentru amnezie

Septembrie 2021

Tot înainte
Ioana Nicolaie

Completând deopotrivă ciclul personal de romane cu asumată impregnare autobiografică, din care mai fac parte Pelinul negru și Cartea Reghinei, și pleiada actuală de volume ce ilustrează efervescent ultimii ani ai comunismului, romanul Tot înainte, apărut la Editura Humanitas, în 2021, e, înainte de toate, un amplu răspuns literar la o curiozitate familială, după cum confirmă dedicația prezentă pe chiar prima pagină a cărții: „Fiului meu, care m-a întrebat cum a fost comunismul”. Un filon autobiografic consistent, după cum mărturisea autoarea în momentul lansării romanului, constituie osatura cărții ce dezvăluie, prin episoade adesea zguduitoare, imaginea deceniului opt al secolului anterior, prin ochii Arseniei Bulța, copilul care traversează, cu entuziasmul și inocența specifice vârstei, perioada de la 5 la 15 ani, în cele treizeci de capitole. 
Pe alocuri adevărat poem în proză, trădând experiențele literare lirice anterioare, Tot înainte e, prin excelență, romanul generațiilor de șoimi, pionieri și uteciști care au trăit acut intruziunea hidrei comunismului în toate segmentele existenței lor. Ceea ce susține însă autenticitatea deplină e fidela reproducere a vocii, a conștiinței copilului care traversează, rând pe rând, etapa lui „nu știu ce înseamnă”, a castelelor de nisip clădite și năruite, a speranțelor ucise, cu premeditare, de etern crudele dezamăgiri ale vieții. În plus, modul ingenios în care strecoară evenimentul inedit în nucleul unor situații firești, deloc neobișnuite, dă romanului ritm și creează atmosferă. Mediilor specifice vârstei – casa părintească sau a bunicilor, școala –, autoarea le contrapune spitalul în care trăiește o întâmplare ce amintește de realismul magic sau ferma în care, la nici doisprezece ani, muncește în vacanța de primăvară, departe de casă și de vreun părinte, pentru a câștiga primii bani care vor acoperi nevoi primare, pentru acea vârstă. Nimic din idilismul „vârstei de aur” nu e vizibil în experiențele rememorate cu vizibilă nostalgie, dar, în ciuda dramatismului dat de inechitatea resimțită acut în nenumărate situații, completată cu nepăsare, cu violență, ceea ce transpare e plăcerea reconectării la fericirea pură, declanșată de simpla supraviețuire. 
Spațiu al contrastelor, orășelul din nordul țării, al cărui prototip e Sângeorzul bistrițean natal are un interesant geamăn în stațiunea cu același nume. De altfel, citit cu atenție, romanul propune o lume a gemenilor antitetici, fie că e vorba de spații, indivizi, atitudini sau experiențe. Devin vizibile, cu fiecare pagină, atribute ale vremurilor marcate de ideologia comunistă, adânc înrădăcinate, ce dirijează comportamentele celor mici sau mari, ce asigură ascensiunea partizanilor săi și declinul opozanților, ce conturează un climat în care opresiunea și absurdul sunt reduse sau, mai degrabă, nuanțate de filtrul inocenței pe care admirabil reușește să-l păstreze și să-l dozeze naratoarea. 
Nimic din copilul lipsit de griji, pattern în mai toate romanele autobiografice clasice, nu regăsim aici, căci Arsenia e un copil a cărui fragilitate e mereu încercată de pumnul mare și greu al lumii. Modul acut în care trăiește loviturile întâmplătoare sau premeditate ale vieții, reverberațiile acestora sunt parte din procesul de cristalizare a unei conștiințe vii, flamboaiante. Cu simțurile în alertă, copilul sensibil din familia în care era „a patra din cei doisprezece copii ai unei mame eroine”, înregistrează, cu seriozitatea și abnegația pe care le-a exersat în toată copilăria, fie că a fost vorba de școală sau de munca fizică, fața văzută și nevăzută a lumii prin care s-a zbătut cu maximă îndârjire, ca să răzbată. O nelămurește inechitatea, dar o acceptă resemnată, ca pe un simbol ce corespunde unei litere pentru că așa a fost convenția, îi displace sărăcia în care trăiește, dar compensează universul lipsurilor, reacționând augmentat în fața celor mai mici daruri pe care soarta pare să i le facă. De aici, scene încărcate de o emoție ce pornește deopotrivă din compasiunea extraordinară pe care cititorul o resimte și din scrupulozitatea exemplară cu care pictează puternic cromatizat fiecare experiență. Spitalizată din cauza unui exces (alimentar) de flori de acăț, argumentat perfect logic și gustativ, alături de sora ei Saveta, a doua figură familială introdusă în carte după cea a mamei, fetița găsește în acest spațiu dezagreat de orice copil, un univers compensatoriu, care îi permite să cunoască primii „donalzi”, grație pijamalei pe care o primește. E un prilej perfect pentru a insera discret detalii ilustrative ale situației familiei: „Noi n-avem televizor, că nici curent nu s-a adus unde-i casa noastră. (...) Copiii de la oraș trăiesc în blocuri, nu în case. (...) Nu se udă la picioare. Nu le îngheață tălpile, au ghete cu blană. Copiii aceștia au părinți care găsesc destulă mâncare. (...) Ei nu spală podele, nu duc miei la păscut, nici nu știu că există animale”, dar și ale relațiilor familiale atât de intens zugrăvite, când teama că sora ei, bolnavă de hepatită, ar putea fi externată înaintea ei: „Nu, nu vreau, nici nu mă pot gândi la asta, că donaldul cel mai apropiat începe să plângă. Îi curg lacrimile, îmi umplu mie bluza. Dacă noaptea stau lipită de sora mea, că noi două dormim în același pat, nu mai e perete vopsit, nu mai e nici dungă maro ce ține-n brațe salonul, ci numai gândul la mama, cum m-am făcut eu una cu ea și cu păretarul plin de flori roșii pe o lume întunecată. Lângă trandafirii aceia, la spatele ei, poți sta oricât, nu-s rădăcini care să te sfâșie brusc și să te tragă-n pământ, tot mai adânc, tot mai departe.”
Mai degrabă absenți decât prezenți în viața copilei, membrii familiei par ființe de eter: mamă iubită, dar mai mereu absentă din cauza nașterilor numeroase și a problemelor de sănătate din familie; un tată apăsat de povara susținerii unei familii într-o dinamică halucinantă și de drama al cărei autor era să fie, într-o zi de iarnă; o bunică-model, un adevărat formator de abilități, aptitudini și atitudini, patroană a unui adevărat rai terestru; o mătușă care îi oferă prima și singura felie de portocală din copilăria ei; frați mai mari și mai mici, mai cu seamă nume cărora le asociază, în puține cazuri, trăsături sau experiențe – Alexandru care „învață, e printre primii din clasă, e înalt (...)”, Viorel care „termină a-ntâia, cu cine să mai facă năzbâtii dacă eu nu mai sunt acasă?”, Iacob sau Lucreția, mezinii, la momentul spitalizării. Excepție face Saveta alături de care va trăi și experiența marcantă a zilierului minor, lipsit de apărare și de minime condiții de trai, o imagine ce amintește de lagărele de concentrare, asemenea celei în care participă la practica agricolă. Imaginea e completată cu o alta, declanșată în mintea copilei cu o imaginație exacerbată, de cuvântul pe care învățătoarea, la începutul școlii, îl asociază mamei sale ca pe o svastică a sărăciei: Casnică. Un adevărat poem realizează aici prozatoarea, surprinzând cu metafore extraordinare complexul mecanism numit familie: „Nu știu cuvântul casnică, e ca un fel de casă mică, pe care poate mi-am și făcut-o singură, din nuiele de răchită. Am împletit zidul dinspre coastă, pe cel dinspre oraș, pe cel dinspre tata l-am ridicat numai pe jumătate, iar nefăcut l-am lăsat pe cel dinspre noi, frații. (...) Ne facem cât de mici vrem, pătrundem înăuntru după ce ne-am spălat în lighean și ne gândim că acolo nu coboară seara niciodată, nu e bătrânețe, boală sau foame.” 
Un loc major, în economia cărții, îl au experiențele școlare. Un potpuriu de stări declanșează clasicele momente, semnificative sau banale, din primii ani de școală, toate strâns legate de subconștientele sau conștientele complexe de inferioritate, sistematic alimentate de societate. O lume a contrastelor, a discrepanțelor flagrante dintre esență și aparență, dintre potențial și rezultate e cea în care își încearcă puterile Arsenia. Apăsată de urâțenia numelui, dublată de cea fizică și completată de cea a caracterelor oamenilor, dezamăgită de prima fotografie cu clasa, un preambul pentru dezamăgirea provocată de responsabila cercului de fotografie, deprimată de inconsecvența și superficialitatea oamenilor, fie că avem în vedere episodul în care buna ei prietenă îi fură o prețioasă batistă, fie că ne referim la mult pregătita și așteptata Expediție Cutezătorii, în care ar fi fost responsabilă cu realizarea jurnalului, protagonista reușește să avanseze, la propriu și la figurat, din ultima bancă, să ajungă, chiar dacă nu din prima serie, destinată celor cu nume mai sonore decât al ei, pionieră, mai apoi șefă de grupă. Nu la parcursul acesta, aparent carieristic, trebuie să ne oprim. Nu la nevoia de a confirma prin participarea la concursuri de creație tipice perioadei comuniste sau la activitățile artistice ale Casei Pionierilor, ci la fervoarea extraordinară sugrumată sistematic de cei din jur, la candoarea supusă atât de des unui adevărat viol spiritual, atunci când el nu se întâmplă chiar în realitate. E o lume în care par multiplicate la nesfârșit Voichițe cu păpuși adevărate și Carmine cu pedigri, dar fără caracter. 
Extrem de puternice sunt prospețimea și naturalețea din scenele ce zugrăvesc finalul clasei întâi, atât de asemănătoare și, în același timp, de diferite de cele din cunoscutul roman al lui Marin Preda, năzbâtiile ce contraveneau flagrant indicațiilor mamei, într-o manieră ce ne confirmă că toate-s vechi și nouă toate de la Creangă încoace, încercarea de a înțelege comunismul, organic legat, în mintea fetei, de vaca galbenă îngropată, într-o primăvară, în grădina casei, spre disperarea tatălui care ar fi putut asigura o masă bună copiilor, fiorii provocați de prima măsea scoasă, de prima iubire sau de banii câștigați pe zmeura culeasă de pe munte, împreună cu tatăl său. Contrabalansează prin tragismul lor scena în care Sever, fratele, e în fața unei morți iminente, din cauza neatenției celor din jur sau cele în care Arsenia e ținta unor abuzuri sau agresiuni din partea unor cadre didactice sau adulți responsabili.
Pe fundal, secvențe tipice perioadei respective se întrevăd treptat: comercializarea sticlelor și a fructelor din curte, activitățile de manufactură, ce implicau, în vederea pregătirii pentru căsnicie, fetele, sau cele pentru apărarea patriei, analizele medicale ce precedau examenele – deseori, soldate cu eșec –, întâlnirea întâmplătoare cu mari nume ale sportului sau, de ce nu, savurarea primei alune învelite în ciocolată. 
Tot înainte e un titlu cu multiple valențe. E, pentru cunoscători, salutul de odinioară al pionierilor, sintetică formulă ce sugera progresul trâmbițat de comuniști. E, în același timp, un îndemn la perseverență, la acceptarea stoică a provocărilor vieții sau o elocventă alternativă la parabola existenței sisifice a omului. Aș vrea să cred însă că titlul e și o replică sinceră, necesară, adresată celor care rostesc, deloc firesc, „tot înainte era mai bine”. Și mă ajută, în acest sens, unul dintre enunțurile grele de semnificații, așa cum sunt nenumărate altele, care ne arată că suntem în fața unui admirabil exercițiu de rememorare întru uitare: „Trebuia să uit și asta, ca pe toate celelalte, căci nu e om să poată trăi fără uitare”.

Autor: Carmen Ardelean