Aboneaza-te la newsletter





„E-un car cu pleavă soarele pe cer”

Septembrie 2021

Despre poezia lui Soril Miavoe s-a scris nedrept de puțin. Unul dintre contextele notabile în care ea a fost supusă examenului critic rămâne Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă (1993) a lui Radu G. Țeposu. Criticul îl așază cu destulă exactitate la capitolul Criticismul teatral și histrionic. Comedia literaturii, alături de, printre alții, Petru Romoșan, Octavian Soviany, Mircea Petean, sau Daniel Corbu. Descrierea volumului de debut Cum să nu (1985) se desfășoară în termeni a căror valabilitate n-a făcut decât să se cimenteze în timp: „Scenariul liric e construit cu detașare și un soi de emfază ironică, gesticulația poetului are mereu o mișcare fals-reverențioasă, în ciuda retoricii modestiei pe care o exhibă. În marea lor majoritate, poeziile sunt niște demonstrații pe teme date, precedate ori urmate de narațiuni concentrate, adaptări moderne ale moralismului clasic, din procedeele căruia autorul a și preluat, de altfel, parabola, analogia malițioasă, sofismul, fabula lirică. /…/ Amestecul de tandrețe și sarcasm, de candoare și extravaganță ar putea fi nota cea mai originală a poetului, din păcate ignorată …”. Am cunoscut poezia acestui autor numai sporadic, din reviste, cucerit, mai cu seamă, de muzica de noapte și câmpie, dată în surdină, a numelui care o semnează. Dar și dintr-o importantă antologie, Dirijabilul de hârtie (2011), întocmită de Kocsis Francisko. După încă un volum, la distanță de peste trei decenii de la debut, Pliant tipărit pe ambele fețe (2019), apare acum Dopuri de plută, Grupul Editorial Rocart, 2021. Cine nu sesizează ironia acestui titlu, dar și a celor care-l precedă, nu poate ajunge la miezul aromat al poeziilor.
Poemele sunt distribuite în două secțiuni, prea puțin asemănătoare între ele: una (Dopuri de plută) cuprinzătoare tematic, pe o gamă stilistică amestecată, și alta (Zaț), redusă la o pătrime a cărții, ceva mai apăsat marcată cromatic de istoria și geografia locale. Am observat că timpul este una dintre temele predilecte ale poeziei actuale. De parcă n-ar fi fost și până acum! Impresia, însă, e că toate celelalte au pălit, asta rămânând, poate pentru că e însăși ființa noastră, singura peste care nu se așterne praful. Încă de pe prima pagină a cărții, timpul lui Soril Miavoe are o concretețe aparte. În mâinile sale, el pare o stofă scumpă, care, la orice mișcare neatentă a croitorului, s-ar putea aprinde: „Altădată timpul meu părea de piatră,/ n-aș fi putut crede că se va fărâma vreodată./ Puteam clădi imperii pe el, babiloane, piramide,/ coloși, grădini suspendate și alte minuni chiar mai grele/ care nu s-ar fi putut niciodată transforma în/ oale și ulcele.// Altădată timpul se diviza în zile, ore și minute doar/ pentru a ști eu când să merg undeva,/ să nu pierd o întâlnire, de exemplu, sau altceva.// Margini nici vorbă să poată avea/ decât doar în mintea bolnavă a unora./ Structură casantă sub nici un chip,/ sau e făcut din nisip mărunt, din nisip…// Credeam că e undeva departe inima lui,/ că e puternică și fierbinte,/ dincolo de ceruri, de furtunile cosmice/ nici într-un caz că lucrează de zor/ sub nobilele mele veșminte”. (Altădată timpul, p. 7). Subsecvente toposului deja invocat, apar și poeme în care îmbătrânirea și moartea se răsucesc printre rânduri. Iar expresia pe care ele o capătă aici are ceva din raportarea disperată a eului la absolut: „(Vai, cât de convingător e plânsul urât,/ cel care face din orice melodie frumoasă/ zdrențe furate de vânt.)” (Mărturisiri, p. 8). Dintr-o îndelungă exersare a poeziei gnomice, a jocului de-a aforismele, s-a putut ivi și acest memorabil vers: „E-un car cu pleavă soarele pe cer” (Carul, p. 11). Propoziția poetică este tot din câmpul semantic al timpului și tot o materializare a lui, dar cât de inedită artistic! 
Nu toată poezia lui Soril Miavoe e încordată. Parodiind, spre pildă, un scenariu apocaliptic, dres și cu niscaiva ingrediente din umorul folcloric, montate ca un joc de măști, pot fi exprimate felurite ghidușii: „Citesc din ziare că vine/ spre noi/ înfricoșătoarea cifră 7/ șocantă, incendiară,/ temută/ și cu atât mai misterioasă/ cu cât la noi în țară/ nu e de nimeni cunoscută.// Și parcă n-ar fi fost destul, iată/ mai cade o cifră/ una mai mică/ dar deosebit de fierbinte/ care va distruge fața acestei lumi/ și așa va rămâne în veci, desfigurată/ cum nu a mai fost înainte,// iar dacă mai pui că în zare/ se profilează umbra unui ghețar/ ținut de un vultur în gheare/ chiar că îți vine să pleci undeva/ cât mai departe de drobul de sare”. (Înfricoșătoarea cifră 7, p. 20). Asimilând ritmuri și pasaje ale unor cântece de mahala, care, prin cruzimea și savoarea expresiei, amintesc de începuturile lui Mircea Dinescu, autorul creionează un portret de boem incurabil și beteag de poezie. Ca într-o fascinație morbidă, el se lasă ispitit de o alegorică mesageră a morții. Prozodia de baladă cultă face versurile să tânjească după acorduri de chitară: „Va fi cândva și pentru tine o gară/ și o batistă ce va flutura/ doar pentru tine biet băiat de țară/ sorbit de lumea largă ce te va devora.// Vei străluci prin întâmplări neroade/ și fără fericiri livrate vrac/ cu zâmbete servite-n caserolă/ și degustări din pântece de drac.// Ea te va duce noaptea târziu ca să-ți deschidă/ vagoanele de aur ce-s trase la peron/ în gara-n care ceata lascivă și lividă/ acoperă suavă vagon după vagon… // Băieții de la țară scriu poezii cu rimă/ și tu vei rima sigur și singur cu alcool/ când lângă tine galeș o să vină/ locuitoarea din paharul gol.” (Locuitoarea din paharul gol, p. 22).
Prin lecturile care transpar din scrisul său, Soril Miavoe nu poate fi rupt de cercul optzeciștilor ardeleni. Astfel, Despre orfelină este o poezie compusă numai din gesturi tandru-pa-tetice, înscrise într-un subțire cearcăn rilke-an: „Atât de tare s-a bucurat că am privit-o/ de parcă i-aș fi dăruit o vioară/ la care ea putea să cânte/ pentru prima oară.// Atât de tare s-a bucurat când am luat-o de mână/ de parcă i-aș fi spus: trenul acesta este al tău/ și poți călători cu el o săptămână/ pe orice traseu.// Atât de tare s-a bucurat apoi când am sărutat-o/ de parcă i-aș fi luat de pe umeri o piatră de moară/ și i-aș fi spus: de aici mai departe o duc eu/ tu du-te și zboară.” (p. 28). În carte există și câteva notabile tentative de-a defini poezia. Una, însă, îi relevă o sumă de trăsături esențiale: ivirea pe neașteptate, caracterul ocult, frumusețea, dar mai ales, prin asimilarea cu figura umană, puterea ei de-a reda misterul existenței. Efuziunea narativă conferă micului text și capcanele în care să-l  ademenească pe cititor, ca într-un eveniment al cunoașterii de tip intuitiv: „Când veneam aseară spre casă/ m-am întâlnit cu o poezie,/ se luase de mine/ așa pe întuneric,/ era foarte, foarte frumoasă,/ dar când ne-am văzut în lumină/ ne-am speriat așa de tare// încât am rupt-o la fugă/ care încotro.”  (Când veneam aseară spre casă, p. 49). Oarecum, în siajul aceleiași idei, un poem precum Melodia subțire, puntea arată că lumea poate germina și dintr-un arhetip sonor (muzical). Tot așa cum, într-un text cu titlul Nici măcar, teritoriile rezervate erosului pot pune în valoare învelișurile mitice ale androginului.
Când vine vorba despre eros, poetul proiectează utopii, cu predilecție, din obiecte din zona acvaticului: „Acolo unde râul împletește umbrele/ și le face mai tari ca piatra/ era ieslea în care iubirea noastră se născu/ sub aburii calzi ai copacilor de pe lună.// Nu-mi aduc aminte să fi văzut magi,/ eram orb și mut de uimire/ căci aerul era plin de ofrande/ și valuri de miresme necunoscute,// inima mi se topi și curse,/ albia pe care o făcu era atât de adâncă/ și de lată/ încât se făcea plutărit pe ea// și uneori se mai face încă.” (Plutărit, p. 65). Dacă ne aplecăm urechea la câte ceva din ceea ce spune Bachelard despre apă, vom înțelege cel puțin două dintre direcțiile în care vrea să ne conducă această poezie. Mai întâi, poetul presimte vidul existenței: „…în profunzimea sa, ființa umană are destinul apei care curge”. Și, după cum  traduce același filosof al atitudinii poetice raportarea noastră la moarte, omul, întors cu fața spre lucruri, moare câte puțin în fiecare clipă, odată cu ele: „Moartea cotidiană nu este moartea exuberantă a focului, care străpunge cu săgețile sale cerul; moartea cotidiană este moartea apei.” Chiar trăirea mistică prin poezie e orientată în aceeași direcție: „Scoate, doamne, pământul din mine,/ nu-l mai pot duce,/ e mult prea înaltă/ această neverosimilă cruce,/ pare că mai am de urcat/ și îmi e/ să nu întârzii/ prea mult în păcat.” (Rugăciune, p. 66). 
Zaț se intitulează cea de-a doua secțiune a volumului, unde, într-adevăr, întâlnești la tot pasul urmele unor orientări literare eterogene. Ar fi mai întâi suprarealismul cel care lasă amprente vizibile în text, precum apropierea de artele plastice, comunicarea unui flux primar al emoției, apelul la tehnici ale colajului, ori schițarea de gesturi insolite: „Brusturele se scutură de brusture și devine ceea ce este:/ o plantă fără de nici un fel de poveste.// Proletariatul coboară/ urcă piscuri și crește./ Porumbelul se scutură de picasso ca de ploaie/ și devine o pasăre cu ciomege și fierăstraie.// Sub ce greutăți trunchiul ideologic se îndoaie!// Iar noi, ce liberi suntem să zburăm/ bob lângă bob prin păstaie!” (Bob lângă bob, p. 75). La polul opus se situează acele poeme în care autorul manifestă atașament față de valorile tradiției. Avându-și rădăcinile adânc înfipte în romantism, o atare orientare nu putea ocoli nici un portret apocrif al lui Eminescu: „L-am zărit pe Eminescu într-o seară,/ trăgea din pipă sau mi se părea,/ cu niște poezii la subțioară/ pe vârfuri de ascet parcă plutea.// Era bătrân, abia de mai pășea/ călcând pe dealul de odinioară,/ un șir de generali îl urmărea,/ hipnotizați de dulcea lui povară.// Era total absent, vântul stătea/ să poată el urca în turn diseară,/ s-adaste înainte de a întreba/ unde-i poporul din această țară.// Ori e aici,/ dar nu-l pot eu vedea!” (Eminescu, p. 82). După cum se poate vedea, poezia are și accente politice. Ele se întețesc în alte poeme, cum ar fi Papură Vodă, o „scrisoare din cetatea de azot”, sau intră într-un amestec răscolitor cu elemente de istorie locală, precum în Oarba. Dar cel mai mult are de câștigat poezia, când autorul își adaptează mijloacele la un alean ce adie dinspre Șt. O. Iosif și Goga, chiar dacă se întâmplă cu tot mai stinse ecouri: „Pe ulițe nu mai e nimeni/ din cei pe care i-am lăsat,/ cu toții s-au făcut pădure/ și-acum se-ntorc copaci în sat.” (Acasă, p. 93). Am văzut mai rar o astfel de răsucire, cu toată candoarea, a unui poet optzecist, spre sat. Și asta nu e rău, câtă vreme rămâne doar un exercițiu de virtuozitate.

Autor: Viorel Mureșan