Aboneaza-te la newsletter





Filmografiile Simonei: Maléna (2000)

Octombrie 2021

Ennio Morricone este unul dintre cei mai longevivi, mai prolifici (a compus muzica a peste 500 de filme și seriale), dar și mai apreciați compozitori din industria muzicală. Admirat de Stanley Kubrick, colaborator frecvent al lui Sergio Leone și Giuseppe Tornatore, Morricone a trăit toată viața sa în țara natală, refuzând chemările de sirenă ale Hollywoodului. A fost nominalizat de șase ori la premiile Oscar pentru Cea mai bună coloană sonoră, dar l-a câștigat abia în 2015 cu The Hateful Eight. 
Ceea ce îl face cu adevărat inconfundabil este linia melodică simplă, deseori melancolică pe care o întâlnim și-n filmul Maléna din 2000. Bucățile muzicale care compun coloana sonoră a mai sus amintitei pelicule au titluri sugestive (Ipocrizia, Plimbări prin oraș, Șoaptele/bârfele oamenilor, Linșajul, Orgia, Întoarcerea, Momente dificile) și urmăresc parcursul personajului principal (eponim). Se aud armonii de chitară acustică și nostalgice coarde într-un dans de pași care se răzgândesc asemenea unor valuri, punctate pe alocuri de trompetă și saxofon atunci când tonurile devin savuroase și comice.
Maléna este o femeie privită de grupuri de adolescenți plini de hormoni care tropăie, de curiozități nelămurite, orgolioase, de privirile oblice și invidioase ale femeilor care se tem de frumusețea ei, de jilave pofte și necuviincioase ocheade ale bărbaților pe lângă care trece în drumul ei zilnic, cu ochii în praful peste care calcă grațioasă ca o regină din alte timpuri, peste străduțele pietruite, peste care pășește împăcată cu sine și netulburată, dar senzuală și proaspătă. Dintre toate aceste priviri indiscrete, cea care ne ghidează prin lumea Malénei e privirea stăruitoare a lui Renato Amoroso, un puști de 12 ani, care primește o bicicletă nouă și care se alătură, în sfârșit, găștii de băieți mai mari în ziua în care o vede pentru prima dată pe această femeie atipică pentru lumea mică și tradițională a târgului sicilian. Sunt nenumărate close-up-uri ale ochilor lui căprui și mari, din ce în ce mai triști, care punctează destinul femeii. Atunci când soțul acesteia este declarat mort (lupta pe front în cel de-al Doilea Război Mondial), băiatul transformă fascinația vizuală în fantezii pe care și le hrănește, devenindu-i femeii o umbră și spionând-o constant. Totuși, în drumul său de voyeur, el descoperă amănunte din viața acesteia care îl fac nu numai s-o îndrăgească, ci și să-și dorească s-o protejeze cumva de toate acuzele nedrepte care i se aduc. Pășind în urma muzei, Renato (Giuseppe Sulfaro) se maturizează și înțelege că frumusețea poate fi, în cazuri extreme, o condamnare la moarte. Femeia e validată social prin căsătorie în societatea obtuză și tradițională și, atunci când e lipsită de protector, ea devine victimă, în egală măsură a bărbaților, cât și a consoartelor acestora. Femeile nu-i vând lucruri în piață, o desconsideră, iar bărbații îi cer pentru cele mai mici servicii aluzive favoruri sociale. În propria casă, femeia plânge și dansează cu poza soțului, dar dincolo de pragul ușii, destinul ei este scris de răutatea și invidia concitadinilor. Părul ei lung, întunecat și buclat e scurtat întâi, pentru ca mai apoi să fie vopsit în roșu și, în cele din urmă, când decăderea e asumată, în nuanțele unui blond artificial. Maléna (Monica Bellucci) nu vorbește aproape deloc în film și foarte rar – o dată sau de două – ori schițează un zâmbet. Cu toate acestea, interpretarea ei e plină de tragism și delicatețe. De o senzualitate sălbatică, actrița reușește să proiecteze un ideal feminin pe care băiatul și-l întipărește în suflet pentru totdeauna (Time has passed and I have loved many women. And as they held me close and asked if I will remember them, I said yes, I will remember you. But the only one I’ve never forgotten is the one that never asked… Maléna).
Filmul oferă multiple variante interpretative. Pentru unii, femeia e imaginea metaforică a unei Italii naive care e împinsă în brațele fascismului. Dar e, în egală măsură și o colecție de teme recurente în cinematografia lui Tornatore (procesul de maturizare afectivă, destinul dictat de dorințele altora, lumea care merge mai departe indiferent de obstacolele și dramele prin care a trecut), iar Tornatore e un regizor genial. Din filmografia lui mai amintesc inegalabilul Cinema Paradiso (1988), O pură formalitate (1994), Legenda lui 1900 (1998), Baaria (2009), Cea mai bună ofertă (2013). Indiferent de interpretările care i se dau, filmul convinge publicul și atinge o coardă sensibilă, a vulnerabilității ființei umane, necesar socială, dar și victimă a preconcepțiilor societății în mijlocul căreia viețuiește uneori tăcut, alteori ostentativ. 

Autor: Simona Ardelean