Aboneaza-te la newsletter





Solilocvii inutile

Octombrie 2021

Poate că e de înţeles şi de acceptat, în anumite limite, psihologia comportamentală a medicilor, aceea de a demantela omul, reducîndu-l la generalitatea denominativă de „pacient”, la neutralitatea distantă a unor boli, la contopirea temporară cu propria patologie. Omul este identificat cu durerea pe care o reclamă, cu suferinţa care îl macină. Medicii lucrează mai bine cu elementele constituente ale fiinţei, ajunse în impas, decît cu atributele sale esenţiale neimplicate direct. O privesc pe aceasta ca particularitate maladivă pînă o pot reda, însănătoşită, generalităţii sale indistincte. O privesc ca parte valetudinară pînă o pot reconfigura ca întreg refăcut. Numai că afecţiunile unor organe nu pot fi tratate în afara întregului numit om, a iatrogeniilor sale. Există medici care tratează doar boli, după cum există medici care tratează doar oameni.
  *
Mi-am încropit un fel de a fi din propedeutica unor eşecuri, din sapienţialitatea unor ratări, din fenomenalitatea unor derapaje. Am încercat să-mi înving cîteva tendinţe de a eşua în reuşite facile. M-am găsit cît de cît cu datele cu care alţii s-ar fi pierdut definitiv. Am valorificat plenar inutilitatea, plictisul, non-sensul, generozitatea capcanelor care mi-au stat în drum. M-am lăsat acaparat de cărările care nu duceau nicăieri. Mă tot caut într-o propoziţie care nu poate fi rostită. Aştept melancolic într-o tăcere care mă devorează, fastidios, cuvînt cu cuvînt. 
 *
Nu trebuie făcute mari şi subtile exerciţii hermeneutice pentru a observa imensa risipă de existenţă, abundenţa de materialitate care nu-şi găseşte un rost. Noroc cu golul care mai atenuează avîntul expansiv al existenţialităţii, cu moartea şi nefiinţa care mai ponderează unele excese. Doar non-existenţa mai poate reclama, prin ea însăşi, normalitatea. Tot ceea ce există este un exces, un abuz pe seama nimicului. Căci nimicul există doar ca posibilitate de a nu fi. Orice existent se ridică fraudulos pe ruinele sale, pe impulsul gol care deturnează totul în posibil. Între nimic şi ceva se interpune o biată posibilitate. Golul dă ordinea plinătăţii lumii. Între a fi şi a nu fi stă veşnic incertitudinea nimicului. 
*
Poezia este alegere a ceea ce ne-a ales deja – exprimarea perifrastică a inexprimabilului. Un poem este suma nedesăvîrşirilor lui duse miraculos la final. Perfecţiunea acestuia constă în idealitatea pe care poate să o sugereze, nu să o cucerească, să o atingă. Cu adevărat, pot fi scrise doar acele poeme care, în mod paradoxal, nu pot fi scrise în intenţionalitatea lor maximală. Poemul este stranietatea reuşită din propria sa imposibilitate. Limbajul estompează orice încercare de puritate poetică, domolindu-i valenţele exhaustivităţii. Poezia îşi construieşte un mesaj autotelic din propria sa gratuitate, din absenţa oricărei intenţionalităţi. Ea valorifică toate posibilităţile ne-spusului, tot ceea ce cuvîntul poate scoate din propria sa autoscopie. Poemul poate atinge absolutul doar în tăcerile sale contrapunctice, în tentaţiile lui hemografice. Poemul duce limbajul în absurditatea sa, îl face una cu nerostirea dintîi. Doar ne-scrisul mai poate contura umbra unui eu. Pot fi scrise doar… Poemele poemului nescriS…  
*
Există un timp fără durată, unul în care ticăie doar golul, absenţa. El nu măsoară ceva, ci îngînă doar vuietul psihedelic al inexistenţei. Timpul este ambasadorul nimicului trimis în spaţiu. În bună măsură, neînţelegerea conceptului de timp îi asigură acestuia substanţa. Durata trăită datează un timp care nu conţine nimic, decît iluzia lui proiectată în spaţiu. De fapt, timpul pare a fi consecinţa spaţialităţii. Căci întinderea se poate derula doar prin paşii săi temporali. Spaţiul este umbra timpului, timpul este iluzia spaţiului.

Autor: Ioan F. Pop