Aboneaza-te la newsletter





Părintele Simion

Octombrie 2021

Sigur că atunci când vorbim despre preoți, despre înmormântări, despre ceea ce ni se pare că atentează la libertatea și buna noastră dispoziție, ne retragem și ne vedem de-ale noastre. Nu mai avem nevoie de lecțiile nimănui, nici de tristețea celorlalți, că doar, vorba lui Emerson: „Fiecare fierbem la temperaturi diferite!” 
Și totuși, voi relata aici o experiență, pe care am trăit-o recent și care m-a marcat foarte tare. Am mers la o înmormântare, deși am oroare față de asemenea stări. Am asistat la ritualul săvârșit și am încercat să mă detașez, întorcându-mă spre gândurile mele. Când a sosit momentul în care preotul predică despre limita dintre viață și moarte, făcând referire la cel plecat, am vrut să ridic un zid antifonic între mine și el. M-a surprins însă o expresie: „Nu, dragii mei, acesta nu este un final, ci este o trecere printr-o poartă spre o dimineață veșnică. Nu este un sfârșit, ci un început!” Ultima expresie o mai auzisem de multe ori, am acceptat-o, dar niciodată nu mi-am pus problema să trec dincolo de forma cuvântului în sine. Acum îmi imaginam poarta aceea enormă și dimineața fără de sfârșit, o dimineață înmiresmată și înrourată. Imaginea aceasta mi-a apărut vie în minte. Cred că era una dintre diminețile frumoase ale copilăriei mele, fiindcă era gata pregătită, nu trebuia să atașez acolo nimic, pentru că tabloul era complet. Dovada faptului că era depozitată acolo, în memoria mea involuntară, era că imaginea a apărut instantaneu. Sufletul meu era secătuit de lacrimi deoarece nu de mult timp pierdusem pe cineva drag. Îl vedeam trecând poarta împodobită cu flori spre un câmp minunat, de un verde intens, învăluit în albul strălucitor al unui soare pe care nu-l vedeam, ci îl bănuiam doar. Preotul a făcut o incursiune în Biblie, a evocat promisiunile Mântuitorului nostru, a demonstrat cu argumente logice că sufletul omului se întoarce la „sursă”, că nu moare, și că fiecare om este chemat și așteptat de Dumnezeu. „Mântuitorul nostru s-a jertfit pentru toată lumea! El nu a spus atunci că va suporta supliciul doar pentru o categorie de oameni, ci pentru mântuirea tuturor! A iertat tâlhari, prostituate, ucigași, care s-au întors la credință, deci la fapte bune, creștinești: „Iertate-ți sunt păcatele, dar să nu mai faci!”, spunea El! Atunci, oare, cum nu ne va ierta pe noi, dacă ne căim pentru faptele noastre rele și nu le mai repetăm? El este Dumnezeul tuturor acelora care cred în El! Dar, vorba unui filosof: „Este un adevărat Domn, deoarece nu merge decât acolo unde este chemat!” „În marea Lui dragoste față de oameni, le curmă suferințele! Cuvântul psalmistului spune că viața unui om este de 70 de ani, iar pentru cei mai puternici este de 80 de ani, dar aceștia nu sunt decât chin și durere. Dacă cei plecați ar putea fi întrebați ce preferință au, să rămână acolo unde nu este durere și suspinare, ori să se întoarcă aici, în locul din care au plecat, cu siguranță că nu ar vrea să părăsească fericirea abia dobândită. Noi însă îi plângem și am dori să mai rămână. Oare nu este vorba despre egoismul nostru? Am dori să mai persiste în suferință, doar pentru a ține lângă noi trupul acela din lut, de care ne simțim atât de legați.”
Am urmărit fiecare cuvânt rostit de acest preot și, deoarece eram într-un colț al curții din care nu vedeam amvonul, l-am întrebat pe tânărul ce stătea alături, cine este preotul care vorbește. Tânărul mi-a răspuns cu o bună doză de mândrie: „Părintele Simion! Preotul nostru de suflet! Nu-i așa că este minunat?” Nu i-am răspuns, dar am făcut un gest cu capul, pentru că vorbind simțeam că nu aud toate cuvintele lui și asta mi se părea o mare pierdere. Aș fi vrut să nu se mai oprească, aș fi vrut să-l aud mereu. Aveam nevoie de cuvintele lui. Dar vraja s-a rupt când un alt preot a început cu iertăciunile. Gândul meu se revolta pentru că nu le văd rostul, în afara faptului că mai storc niște lacrimi! Cum poate preotul să-și ceară iertare în numele mortului? Nu înțeleg și nici nu vreau să înțeleg asta. Cu această umbră de revoltă m-am detașat de ceea ce se mai întâmpla acolo și m-am întors la gândurile mele. 
După ce totul s-a încheiat, văzându-l în stradă, gata de plecare, m-am apropiat de părintele Simion, acest preot cu har. Nu știu dacă am vrut să-i spun ceva sau doar am simțit nevoia să fiu aproape de el, să-l văd de aproape. Mi s-a mai întâmplat o dată aceasta, cu un călugăr român, de prin părțile noastre, venit de la Vatican. Acesta m-a binecuvântat și tot trupul meu l-am simțit străbătut de un fior, cum nu mai simțisem niciodată. O fericire inexplicabilă m-a copleșit atunci. Cred că asta doream din nou. Doream o binecuvântare din partea acestui preot. Nu am putut să-i cer asta. Ceva m-a oprit, fără să am un motiv anume. Preotul însă a simțit tristețea mea. I-am spus că în urmă cu câteva luni am pierdut pe cineva drag! M-a privit cu un zâmbet ce-i lumina ochii: „Nu, nu este pierdut! Nu l-ați pierdut! El este câștigat! Nimic nu este întâmplător în viața aceasta! Oamenii spun: Am făcut asta! Am făcut asta! Dar nu-L pomenesc pe Dumnezeu, deși totul este făcut prin voia Lui!” 
Viața noastră nu are un final ci un nou început. Spuneți-mi dacă știți pe cineva care s-a născut și nu a trecut niciodată prin «poarta aceea» despre care vorbeam? Nu-i așa că și cei care credeau că stăpânesc lumea, la un moment dat, au lăsat totul în seama altora și… ei au plecat pe drumul fără întoarcere? Este un dat firesc! Nimeni nu moare sănătos! Toți cei care se duc suferă de vreo boală, ori Creatorul nostru, care ne iubește atât de mult cât noi nu putem pricepe, curmă suferința și în locul ei pune pacea, liniștea și fericirea. Dumneavoastră plângeți câțiva litri de apă și elementele din Tabelul lui Mendeleev, pentru că, în realitate, partea materială din noi asta este! Sufletul lui, acea energie despre care vorbesc oamenii de știință, s-a întors la Sursă, pentru eternitate, în timp ce apa și elementele chimice s-au reintegrat în leagănul lor originar”.
Eram în stradă. Preotul se pregătea de plecare, dar eu stăteam încremenită și-l ascultam cu o bucurie interioară care-mi alina suferința. M-au trezit din starea aceasta strigătele unora din microbuzul care trebuia să ne ducă la un local. Cuvintele lor repezite, reproșul că întârziam la mâncare, au fost pentru mine un duș rece. Liniștea mea interioară, abia restabilită, era spulberată acum de câteva cuvinte care-mi zgâriau sufletul. Durerea aceea interioară s-a revărsat într-un potop de lacrimi. Nu eram supărată pe nimeni! Regretam doar! Regret dureros pentru că nu întârziasem pentru a-mi satisface capriciile, ci pentru a primi balsam de vindecare, iar ei știau asta! 

 

 

Autor: Silvia Bodea Sălăjan