Aboneaza-te la newsletter





Cultura, în perfuzii

Octombrie 2021

Doar cine-l cunoaşte pe Daniel Săuca în toate ipostazele lui, de la scriitor la director de instituţie culturală, de la editorialist şi publicist la redactor-şef al revistei „Caiete Silvane” şi preşedinte al Asociaţiei Jurnaliştilor din Sălaj, dar şi al Asociaţiei Scriitorilor din acelaşi judeţ, poate descifra înţelesurile noii lui cărţi „Leprozar – gânduri de zi şi de moarte”, Editura Şcoala Ardeleană. Căci, pornind de la motto-ul „Dumnezeu creează lumea încet, foarte încet”, Daniel Săuca aşază într-un puzzle formele continue de transformare prin care trece omenirea.
„Sunt atât de departe de mine: nu-mi aud vocea, nu-mi văd ochii, nu-mi simt sufletul”, spune omul care nu poate da sens lumii decât prin cuvânt. Într-o societate a izolărilor, în care scriitorul parcă şi-a tras obloanele geamurilor atelierului de creaţie, resemnându-se cu faptul că vocea lui nu mai este ascultată, Daniel Săuca trage un semnal de alarmă: „Nu mai scriem aproape nimic de prea multă vreme. Nu mai scriem, nu mai facem nimic. Nu avem un comportament adecvat scriitorilor. Înseamnă clar că nu suntem scriitori. Și apoi: de ce am fi, dacă nu mai simțim bucuria? Scrisul se poate naște din suferință, dar nu poate exista fără bucurie. Lângă noi se întinde oceanul bucuriei. Nu e, firește, niciun ocean fizic, nicio depărtare acvatică. Cuvintele sunt vii fără să existe fizic. Fără să aibă masă. Călătoresc. De‑a lungul și de‑a latul. Înăuntru și în afară”.
Trăim într-o continuă luptă în care viaţa devine un şablon, ca şi cum de fiecare dată am fi obligaţi s-o luăm de la capăt, învăţând despre cum a fost, dar mai ales cum va fi. Suntem înconjuraţi de „sânge, apă, soare, pământ, iubire, moarte, viaţă... paradis, rai, iad, cântec”, liberul arbitru fiind cel care trebuie să se impună, la fel ca într-un meci de fotbal cu prea multe faulturi.
Dreptul la cuvânt este câştigat în urma unor sacrificii pe care Daniel Săuca ni le reaminteşte, observându-se aici şi spiritul jurnalistului care de fiecare dată spune lucrurilor pe nume întru apărarea adevărului: „Nici scrisul nu mai are sens în absenţa libertăţii. Nu eşti liber în suferinţă. Nici în fericire. Poate în contemplare. Şi nici aceasta nu are sens în absenţa credinţei. Şi da, Daniel Săuca vorbeşte despre faptul că suntem „parte a sufletului dumnezeiesc” şi că mântuirea, deşi „pare o reţetă de pilaf” în care trebuie să respecţi ingredientele, nu se face după anumite ingrediente ci după slujirea adevărului. 
Trăim vremuri în care, se pare că, scriitorii ajung încet să depăşească numărul cititorilor interesaţi de literatura contemporană, astfel încât ne trezim uneori ca autori de cărţi suntem şi singurii interesaţi de noile volume intrate în patrimoniul unei biblioteci: „Se naşte în mine un soi de plăcere perversă? Când văd că sunt printre puţinii cititori, dacă nu cumva singurul, al unei cărţi împrumutate de la Biblioteca Publică din Zalău”, spune Daniel, căruia trebuie să-i dăm dreptate că nici măcar în Anul Cărţii nu au fost proiecte viabile pentru apropierea românilor de lectură, rămânând pe ultimul loc în Europa în privinţa achiziţiei de carte. La fel se întâmplă şi în presă, când cititorii aleargă după senzaţionalul imediat, informaţiile false apărând precum ciupercile după ploaie.
Aici, Daniel Săuca încearcă să lămurească un subiect ce se află pe buzele tuturor, acela de ştiri false: „Fake news – un fals concept. Logica e implacabilă: o ştire nu poate fi falsă. O ştire nu poate fi decât adevărată. Zvonurile nu sunt ştiri pentru că nu respectă regulile de construcţie ale unei ştiri”. Trăim însă vremuri în care pentru noţiunea de „trafic” ce a intrat şi în viaţa aşa-zişilor jurnalişti nu ne mai interesează documentarea, informarea din trei surse pentru un subiect fiind deja de domeniul trecutului. Apoi, fiecare îşi poate construi un „ziar” pe internet, nefiind nevoie de nicio confirmare din partea nimănui, nici măcar de un aviz de specialitate din partea unei instituţii avizate, la fel cum televiziunile au CNA-ul.
Resetarea presei şi salubrizarea breslei jurnaliştilor sunt subiecte ce ne preocupă de mult timp, la fel ca susţinerea presei print de către stat pentru tipar, la fel cum se întâmplă în alte ţări europene. De altfel, cultura, mai ales în ultimii ani, a fost izolată cu totul, conducătorii noştri negândind că civilizaţia vine din educaţie, iar şcoala este parte a culturii. 
Nu ai cum să fii un popor educat dacă nu subvenţionezi cultura, pe lângă drumuri asfaltate avem nevoie şi de oameni care să ştie păşi pe ele, nu de roboţi care au mintea goală.
Despre neputinţa actului cultural care uneori are nevoie de perfuzii, despre credinţă şi vicii, despre acel măr din grădina cunoaşterii care ne poate face rău, despre urcuşuri şi coborâri prin anotimpuri ce ard fără lumină, despre limba română şi schingiuirea acesteia de la tribunele celor mai înalte instituţii este vorba în cartea lui Daniel Săuca, care concluzionează: „Doar cultura ne poate salva... Cultura înseamnă înţelegere, educaţie, descoperiri, idei, creaţie. Tot ceea ce poate sluji intelectual demersurile concrete de salvare a fiinţei umane. Poate şi salvarea de la moarte”.
Ca să facem o analogie, cartea lui Daniel Săuca este ca un aprozar în care găsim de toate, şi lucruri care întreţin sănătatea mintală, dar şi produse frumos ambalate, asupra cărora autorul ne atrage atenţia că sunt toxice. Depinde de noi cum dorim să trecem prin această lume, puntea culturală fiind o salvare pentru sufletul aflat în ape învolburate.

 

Autor: Menuţ Maximinian