Aboneaza-te la newsletter





Autoportret al artistului

Octombrie 2021

Cu toată aparenta pasivitate a discursivității, cu emanația unui calm disimulat, poemele canibale, cuprinse în volumul omonim apărut la Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021, sub condeiul lui Ion Cristofor, surprind, într-o tematică variată, lumea interioară a poetului a cărei substanță devine tot mai cinică, mai nefamiliară. Conceput ca un spectacol imaginativ anticipat chiar din titlul metaforic, poeme canibale, creația devoră ființa, îi tulbură liniștea până la disoluția totală. Ion Cristofor este vizionarul de pe insula Patmos al cărui ochi pătrunde dincolo de cotidian, surprinde agonia individului într-o lume ce se află „La capătul zilei/ cineva poartă istoria de mână/ în pijamaua cu dungi/ prin curtea ospiciului”. Destinul implacabil este un șir nesfârșit de provocări, de cotituri pe care poetul nu le ocolește, nu se izolează de întregul scenariu al evoluției, ci îl acceptă, îl înfruntă, îl asumă: „Steaua sub care m-am născut e stinsă de câteva veacuri/ Iar fariseii și magii sunt încă pe drum/ Rătăciți pe la hanuri./ Prin târgurile năpădite de smog și de fum”. Devenirea stă sub semnul dezmembrării, este o mișcare browniană care dezintegrează valorile, destramă umanitatea, videază trăirile interioare ale poetului. Poemul devine, din această perspectivă o revendicare a muțeniei poetului și se hrănește din amintirea trecutului: „Singur, cufundat în muțenie,/ Scribul scuipă în propria-i călimară.// Amintindu-ți o oră de dragoste/ Ce a trecut cândva peste tine ca o herghelie de cai în galop,/ Ca un tulbure val de ocean”. Scrisul permite transgresiunea spre lumi distincte, dominate de antinomie într-un volum conceput ca un tratat despre devenire, despre tristețe, despre iubirea evanescentă, despre vise: „Nimeni n-a scris o istorie a lacrimilor tale/ Dar fără ele mările ar fi doar niște băltoace împuțite./(...)/ Nimeni n-a scris un tratat despre visele tale erotice/ De bărbat cu o biografie incertă/ Iremediabil îndrăgostit de o femeie/ Ce încă nu s-a născut”. 
Ion Cristofor nu este preocupat de detaliu, particularul interesează într-o mai mică măsură și doar atât cât poate constitui un element revelator pentru general. Ceea ce particularizează scrisul lui Ion Cristofor este viziunea spațială, reală, decupată dintr-un trecut evocat, dublat de un vizionarism imaginar, pe alocuri oniric. Versul este calm, domol, așezat și maturat, bine articulat, aproape nimic nu trădează neliniștea, frământarea interioară. Din această perspectivă, Poeme canibale se constituie ca un volum al măștilor ce permite o multiplicare a realității, a trăirii. Versurile curg, se deplasează asemenea unui personal în mersul domol prin gări necunoscute, poemul este un popas retras, o vecernie într-o mănăstire: „Era o vreme de ploaie/ Bătrânii călugări cântau vecernia/ sub arborii fulgerați/ din spatele mănăstirii”. 
Poetul nu mizează pe criptic, pe încifrarea deliberată a mesajului poetic asemenea colegilor de generație; versul lui este expresia metaforică a existenței: „«Nimeni nu știe ce ascund domnii poeți/ în poemele lor neînțelese»”. 
Volumul reprezintă un holos, este un op complex, volum-sumă, o sinteză a simțirii și gândirii poetice. Avem de-a face cu un poet scoptofilic, ce își interoghează trăirile, le reeditează din negura trecutului, constituindu-se într-o veritabilă arhitectură a imaginarului. Toate textele marșează atât pe impactul vizual extrem de puternic, cât și pe dimensiunea livresco-filosofico-religioasă. „Însă, vai, mie, nu frumusețea am așezat-o pe genunchi/ Asemenea lui Rimbaud, negustorul de arme,/ Ci doar o piele de câine bine tăbăcită/ Pe care am scris toate faptele negre din viața mea”; „Dansam cu norii pe un vârf de deal în copilărie/ dănțuiam ca bezmetici în ploaie/ sub turme de nori”. Creația devine un cal troian, din interiorul căruia poetul observă prezentul, trecutul și poate chiar viitorul pentru a le reconstitui. Arhitectura poemelor este atent studiată, un compozit asimetric, cu finaluri voit tăiate pentru un mai mare impact vizual și ideatic. Intuim un modus operandi dihotomic, în mișcarea căruia se poate remarca alunecarea imperceptibilă dinspre poem spre proză. 
„Se petrecea în inima unui anotimp/ în care tatăl întors din Siberia avea fața ca o coajă de arbore bătrân/ iar mătușile îmbrăcate în negru abia își mai aminteau/ de soții neîntorși din război/ viermii lacrimilor de văduve tinere deveniseră fluturi”, „Duhovnicul meu m-a convins că e bine să fii sărac/ Să nu aduni averi aici pe pământ/ Că aurul și banii nu te lasă noaptea să dormi”. 
Volumul, în întregul lui, este o epopee umană, pigmentată cu discrete elemente autobiografice, inserate în desenul mai amplu al biografiei umanității. Viziunea este, pe alocuri, apăsătoare, sumbră, întunecată: „Asta și multe altele îți trec prin câmpul pustiit al creierului/ convins că la marginea fiecărei nopți/ agonizează vise, oameni și câini deopotrivă”. Notele și aromele se malaxează: speranța și deznădejdea, întunericul și lumina, liniștea și zgomotul, începutul și sfârșitul, fiind rostite într-o tonalitate ușor melancolică. „Între mine și femeia visată/ vuiește o pădure de brazi, vuiește o mare,/ foșnește un nesfârșit lan de lavandă”; „La această oră târzie/ Lanul de mentă sălbatică/ Te invită la dans.// Dintr-o grădină părăsită/ Vântul cântă în arborii uscați/ Un blues plin de melancolie,/ Un jazz sălbatic,/ Barbare cântece/ Într-o stranie, neînțeleasă limbă”. 
Liricul, epicul, confesivul sunt prinse într-o hartă a trăirilor, a profunzimilor, a sentimentelor de adâncime. Ion Cristofor este și htonian și selenar, poet al mineralului, dar și al lunii, un orfevrier al imaginii ale cărui sondări scot la iveală condiția ființei clădită pe un construct paradoxal: devenirea într-un univers al incertitudinii ce se estompează într-o dimensiune estetică: „Auzeam cuvintele rostite/ De Dumnezeu/ Mult după moartea noastră/ Și luna răsărea peste mlaștini/ Strălucitoare ca o mireasă”; „Tristețea a plecat la vânătoare pe câmpul pustiu/ Stelele ne inundă cu singurătatea lor.// Acum suntem vecini cu nimicul, cu golul/ Și nicio femeie nu se mai gândește la noi./(...)/ E anotimpul pietrelor, e veacul din urmă al Iudei”. Volumul Poeme canibale se distinge prin sensibilitatea frazării, prin robustețea trăirii manifestată liric, prin ironia discretă secondată de discursul problematizant, reflexiv, toate descompuse de luciditatea poetului: „La urma urmei, psalmistul are dreptate/ Adevăratul poet e doar cel ce mai poate să-și laude capul tăiat/ De pe tava de argint a frumoasei”.
Spirit ordonator, Ion Cristofor își construiește, prin acest volum, un soi de autoportret al artistului la toate vârstele și în toate etapele.

Autor: Imelda Chința