Aboneaza-te la newsletter





„Suge mai încet, tata scrie”

Octombrie 2021

La data de 27 septembrie 2021 s-au rotunjit două decenii de la moartea, într-un terifiant accident de automobil, a lui Iustin Panța, care încă nu împlinise 37 de ani. Răpuși la vârste asemănătoare, am avut mulți poeți de remarcabil talent, dintre care cei mai apropiați, numai prin ceea ce-au scris, i-am simțit pe Aurel Dumitrașcu și pe Cristian Popescu. Urmează să comentăm un volum postum al lui Iustin Panța, Despre călătoriile (sau însingurările) mele, Editura Charmides, Bistrița, 2019. După un debut editorial de răsunet (Obiecte mișcate, 1991), poetul a mai publicat patru volume de versuri, unul fiind în colaborare cu Mircea Ivănescu, lângă care a avut privilegiul să-și rafineze marile-i calități native. Volumul de-acum apare prin grija prozatorului Alexandru Uiuiu, care scrie și o cuprinzătoare prefață, axată atât pe date de istorie literară, cât și pe hermeneutica textului poetic. Aflăm din această sursă că Despre călătoriile… e a doua apariție postumă, după Intențiile tăcerii, carte publicată în 2012, la unsprezece ani de la moartea poetului. Manuscrisul a putut fi recuperat prin bunăvoința unor membri ai familiei, care au dat primele semnale despre existența lui pe pagini de socializare: „La deschiderea plicului Prioripost am avut în mîini un dosar de carton din cele multe pe care Iustin le avea prin casă și în care aduna foile dactilografiate la mașină – pe fața căruia scria «Despre călătoriile (sau însingurările) mele». Nu mică mi-a fost uimirea însă cînd am văzut că pe coperta IV a dosarului se afla scrisă, chiar de mine, adresa mea din Bistrița. Cum s-au potrivit așa lucrurile? La 18 ani de la dispariția fizică. Iustin să îmi trimită prin Sorin Nițu un dosar pe spatele căruia, eu însumi, îmi scrisesem adresa” (p. 6). Despre circumstanțele elaborării mai adaugă Alexandru Uiuiu: „…putem crede că poemele din prezentul volum au fost scrise în perioada 1986-1990, așadar cînd Iustin Panța avea 24-28 de ani, vîrstă prielnică viziunilor poematice asupra lumii” (p. 7).
Structura cărții nu e deloc una obișnuită pentru felul cum ni se prezintă volumele de poezie, în mod curent. Prima și ultima piesă sunt poeme, cunoscute și din alte traduceri, din opera Sylviei Plath, în versiunea românească a lui Iustin Panța. Între ele stau 59 de poezii originale, iar încheierea o fac alte câteva zeci de pagini cu fragmente din romanul Iustin de Alexandru Uiuiu. Tălmăcirile din poetesa americană indică adeziunea poetului la o școală confesivă de poezie, în al cărei context, elementul biografic poate fi transfigurat artistic. Primul poem propriu-zis are un titlu maiorescian, fără semn de întrebare la sfârșit, Contraziceri, și iscodește firea pe o latură livrescă, etalând instrumentele teatrului, mai întâi jocul de măști, apoi dialogul imaginar, monologul liric, joaca oglinzilor, la care se adaugă în următorul, Teama și speranța, giumbușlucurile clovnului. Deodată, se iscă un poem antologic, unde, din haloul semantic al pietrei, poetul prelucrează doar o arie simbolică, anume cea care poate fi împodobită și cu atribute umane: „Tu ești o piatră în mijlocul camerei mele./ Mă izbesc de tine în drumul meu spre ușă,/ spre fereastră, spre oglindă, -/ teama de tine mă ține mult timp în pat,/ asemenea unui paralizat./ Noaptea din forma imuabilă se întrupează stafiile,/ îmi pun degete albe și reci pe frunte/ reci, totuși incendiindu-mi somnul -/ Atunci mă trezesc,/ te ridic și te așez sub capul obosit/ în loc de pernă;/ dimineața mă scol/cu fruntea însîngerată de muchiile tale ascuțite/ și te așez din nou în locul tău din mijlocul încăperii./ Cu mîinile mele te așez./ Oricum, la întoarcere, te voi găsi acolo” (Piatra [filosofală?], p. 35). Tărâmurile vieții frecventate de poet au o anume stranietate care fascinează. Adesea apar mozaicuri lirice în care se amestecă noaptea și sacrul. Misterul  e imbricat cu parodicul: „Toți dorm. Lucrurile sînt liniștite,/ nici o mișcare sau sunet -/chiar și în tabloul atîrnat de perete/ cu sfinți întrupîndu-se la marea Cină -/ cu sfinții aceia, mîncînd, fără să se fi spălat înainte pe mîini” (Noaptea pe stradă, apoi în camera [iluzorie]cu tabloul, p. 36). Oricum, un om înconjurat din toate părțile de ferestre, nu poate fi preocupat decât de exprimarea neantului existențial: „peretele din dreapta este o fereastră/ peretele din stînga este o fereastră/ peretele din față este o fereastră/ peretele din spate este o fereastră/ sînt, adică, singur în drum” (Puterea închipuirii, p. 41).
Se vede că dinamica temelor literare nu se poate sustrage unui anumit angrenaj social. La mai mulți dintre poeții ultimelor promoții am remarcat un topos al vieții așa-zis domestice, însă la niciunul atât de omenește nuanțat, atât de focalizat pe detaliul care arată cenușiul existențial: „Ați adormit: tu cu mîna pe căpșorul lui,/ iar pruncul sugând la pieptul tău./ Stau în celălalt capăt al camerei și vă privesc./ Vă zîmbesc, să surîdem tristeților noastre -/ cît de straniu m-am simțit cînd tu i-ai spus/ Suge mai încet, tata scrie,/ Doar că el e prea mic, și nu înțelege, doarme,/ cînd se va trezi altcineva o să doarmă lîngă el/ sau poate nimeni, așa cum mi s-a întîmplat mie,/ cînd m-am trezit singur – te băusem peste noapte./ E frig, am să aprind focul./ În drum spre sobă mă gîndesc/ la focul din iernile noastre geroase:/ o lumînare de cununie ardea în sobă” (Scenă casnică, p. 46). Tabloul de mai sus nu e singular, și în toate se simte un ceva care surpă liniștea căminului. Cel mai bine e exprimat acest fenomen într-un vers din Se aude un fir subțire de apă curgînd în chiuvetă: „Dar vine o vreme cînd nici măcar liniștea nu ne mai liniștește” (p. 55). Ar fi momentul aici să dăm curs unei remarci esențiale a prefațatorului ediției, privind mecanismul de creație al lui Iustin Panța: „Scenariul din majoritatea poemelor este unul care avea să se consacre în opera lui de mai tîrziu: observații elementare, obiecte similare, sentimente, întîmplări comune, gesturi apropiate, prin expansiune sau prin întrepătrunderea lor, construite poetic, nasc stări și expresii care au conotații sapiențiale” (p. 8).
Strada misterios-melancolică, mai întotdeauna în trepte, devine o prezență tot mai consistentă în poezia lui Iustin Panța. Simbol labirintic, ea se interiorizează, se retrage într-un plan sufletesc, de unde declanșează un dramatic story al eului poetizant: „De ce tocmai acum cînd urc o stradă cu trotuarul în trepte/ (și urcînd trotuarul scriu cuvintele astea incredibil, nu-i așa?)/ îmi amintesc de plapuma de cînd eram copil la cîteva luni,/ o plapumă albastră cu desene reprezentînd umbreluțe, căprioare,/ ursuleți…” (Urcînd o stradă, p. 52). Ascensiunea sau coborârea își imprimă sensul și geometria în stările care umplu timpul interior al poetului. Sentimentul neantului e însoțit de năzuința amânării căderii: „Pentru a nu cădea în neant mai construiesc o treaptă/ sub picioarele mele. O cobor și pe aceea, și/ pentru a nu cădea în neant mai construiesc o treaptă sub picioarele mele…” (Izbînda zmeului, p. 65). Dezvoltat în cercuri concentrice, tabloul dobândește o ramă istorică, cu reflexii vizionare: „Un om bătrîn se odihnește pe ultima treaptă/ și un copil coboară scara -/ asta să fie tot ceea ce în lume se întîmplă…” (Ora exactă, p. 67). În tot contextul acestei geografii imaginare, un spațiu privilegiat îl reprezintă trotuarul, desigur, pentru a sugera marginalitatea sau, poate, și o iluzie de siguranță. Iar parcul, cu elementul burlesc-teatral introdus de Iustin Panța, e o frescă puternic alegorizată a societății umane, având aer de distopie: „Noaptea el vopsea în verde băncile din parcuri/ apoi atîrna de ele un carton pe care scria:/ «Proaspăt vopsit»./ Dimineața oamenii veneau citeau cuvintele acelea,/ Despătureau un ziar și-l așezau pe bancă/ apoi se așezau și ei./ Cînd plecau, o foaie a ziarului nu o mai puteau dezlipi/ de pe banca proaspăt vopsită./ Noaptea el venea și vedea toate băncile pătate cu ziare/ și se întrista./ Le vopsea încă o dată, dar nu mai agăța de ele tăblița cu/ «Proaspăt vopsit»// Dimineața a venit în parc și a văzut toți oamenii vărgați/ de vopseaua lui verde și s-a întristat./ A adus un topor și a zdrobit cu dușmănie toate băncile. Oamenii își aduceau acum scăunele de-acasă/ sau se plimbau în parc discutînd” (Parcul, p. 61).
Apelând însușiri remarcabile, sesizate de critică, cum ar fi împletirea narativului cu liricul, ori secvențe aforistice alternate cu altele colocviale, ultimele pagini din volum adună poeme din ce în ce mai frumoase. Sub titluri simple, formate în general dintr-un singur cuvânt, de preferință substantiv comun, stau texte imposibil de uitat: Copil, Izbăvirea, O dimineață. Coroborarea poemelor cu fragmentele din romanul Iustin, puse sub aceleași coperte, aproape că se impune. Chiar limbajul de un intens lirism al romanului devine instrumentul prin care cititorul poate ajunge la esența poeziei. Să ne limităm numai la rândurile romancierului care evocă desele coborâri în infern ale poetului, în căutarea dragostei: „Iubirea înseamnă acele scurte și rare perioade de pace din războiul care se dă între bărbat și femeie, o luptă care este însăși istoria omenirii” (Fragmente din romanul IUSTIN, p. 132). Sau, poate chiar mai aproape de natura crepusculară a poeziei erotice a protagonistului din roman: „Iubirea este atunci cînd o femeie și un bărbat fug unul spre altul cu viteză maximă, existînd chiar pericolul ca în travaliul lor să treacă unul prin altul” (id.). Enunțul din urmă pare să observe sublimarea de către poet a liniilor mișcării și resuscitarea unui vechi simbol dintr-un poem cu titlul Dans: „Am aruncat după tine toate pietrele drumului/ și nu te-am nimerit./ Te retrăgeai abilă într-o parte și nici un fir de păr/ din capul tău nu se clintea./ Nu a mai rămas nici o piatră în jurul meu./ Atunci ai început să înaintezi tu înspre mine./ Ai făcut cîțiva pași./ «Nu te apropia!» - îți strigam, strîngînd pumnii./ Ai făcut alți pași înspre mine, apoi alții,/ unghiile-mi intrau tot mai adînc în pumnii strînși./ Cînd au mai fost cîțiva pași de făcut între noi/ și eram sigur că te voi lovi/ mi-am smuls inima și am aruncat-o, ca pe o piatră,/ în tine./ Și te-am nimerit./ «Ah, inima ta de piatră!», ai spus./ «Inima ta  de piatră…»” (p. 98).
La sfârșitul cronicii, pentru că Iustin Panța face parte dintr-o promoție marcată de tehnici intertextualiste, s-ar cuveni și o specificare în acest sens. Hipotextul său arată mereu spre doi dintre poeții momentului istoric ce i-a fost dat: Mircea Ivănescu și Nichita Stănescu. Că ar fi ajuns el însuși un poet de același calibru cu ei, o arată din plin și volumul Despre călătoriile (sau însingurările mele).

Autor: Viorel Mureșan