Aboneaza-te la newsletter





Trenul, luna şi o fată

Noiembrie 2021

În noaptea de 28 spre 29 august 1957, la ora 23 am pornit cu prea domolul tren de persoane Cluj – Dej – Baia Mare, cu care puteam ajunge la destinaţie, la centrul raionului Cehu Silvaniei, a doua zi către ora 11, fiindcă pe parcurs erau îndelungate aşteptări la Dej, Jibou şi Ulmeni Sălaj. Nu eram obişnuit cu astfel de drumuri, deoarece cam stătusem pe acasă şi, în afară de călătoriile mele făcute cu „bou-vagonul” – când am plecat în armată, în iulie 1954, la Ineu, lângă Arad, unde am căutat semnele locurilor descrise de Ioan Slavici în „Moara cu Noroc”, şi în august 1956, la Beiuş – nu mai prinsesem un drum atât de lung cu trenul. De acasă din Boj până la Cluj, câtă vreme am fost elev şi student, cei 20 de kilometri îi făceam pe jos, mergând pe-o cărare care tăia drept câmpul, dealurile şi pădurea până la marele oraş în care intram: ori pe la Gunoaie şi ajungeam în Piaţa Mărăşti, ori pe strada Pata, de ajungeam în mica piaţă Pişki, numită mai târziu Piaţa Cipariu.
Aceasta a fost pentru mine o călătorie unică şi mi-a marcat tot restul vieţii. Întreaga noapte m-am legănat blând în trenul acela de demult, a cărui locomotivă – o bătrână Malaxa, care făcuse războiul – pufăia greu ca un bălaur ostenit, iar zecile de roţi cântau pe şine: ti-ca, ta-ca, ti-ca, ta-ca, aducându-l pe Moş Ene sub fruntea mea cea invadată de gânduri şi imagini, luminate de visele romantice ale tinereţii, când omul crede că chiar tot ce zboară se şi mănâncă, şi umbrite de undele cenuşii ale îndoielii şi nesiguranţei, ale posibilelor mari greutăţi şi eşecuri care ar putea interveni în viaţa unui tânăr ca mine, nepregătit să intre în vârtejurile unei lumi, ale cărei cerinţe dure şi viclene ascunzişuri nu le cunoştea nici teoretic cel puţin.
Bucuria cea mare a momentului care a împins părţile negre ale existenţei în depărtatele vremi ale unui viitor ascuns mi-a fost dată de lumina blândă a unei luni de toamnă ardelenească şi de prezenţa nevisată a unei fete care „locuia” în acelaşi compartiment fără bec, unde nimerisem şi eu, trăgând după mine un enorm cufăr cătănesc, burduşit de cărţi, caiete de notiţe şi fişe cu conspecte din vremea studenţiei, la facerea cărora ostenisem cu mare sârguinţă, pentru că de truda respectivă depindea direct existenţa mea ca student legat de societate, prin cordonul ombilical numit bursă de stat (nu de mers, ar completa un flecăreţ), buric flexibil care, însă, putea să se rupă sau să fie tăiat, dacă o încurcam cu calificativele obţinute la examene. Peste măsură mă temeam de probele la marxism-leninism, materie pe care n-o prea înţelegeam şi de aceea mă obişnuisem să pun mereu întrebări. Uneori, Dracul din ureche mă sfătuia cu multă stăruinţă să întreb lucruri idioate precum: „Ce fotograf a obţinut aprobarea specială să-l pozeze pe popa Stalin în puşcărie?” sau „Cum ne explicăm faptul că URSS, bastionul lagărului păcii şi socialismului, în urma celui de al Doilea Război Mondial a ocupat şi stăpâneşte tocmai acele teritorii care şi le dorea cu poftă de mare putere imperialistă Rusia ţarilor, în timpul Primului Război Mondial?” Unii colegi râdeau, alţii tremurau, asistenta nu ştia cum s-o scalde... şi apoi treceam victorioşi la discutarea altei probleme din planul de seminar.
Într-o clipă, cât timp trenul a fost îmbrăţișat de razele lunii, am descoperit profilul fetei aceleia, a cărei prezenţă până atunci nici măcar n-o bănuisem. Numai nasul ei mic şi butucos, un obraz neted, neclar desenat şi un ochi semideschis mi-a fost dat să percep în acel moment.
Fața aceea, văzută-nevăzută, după cum, în mersul trenului, jucau razele lunii de toamnă, luna albă ca omătul, atotstăpânitoare, întreagă cum n-am mai văzut niciodată, trenul acela bleg, lunecând ca un şerpe leşinat printre dealuri, satele dormind prin văgăuni, turmele de oi şi gulele de vite zăcând pe burţile dealurilor, aromele livezilor de pruni şi ale viilor, putorile emanate de putreziciunile dospite prin cotloanele Someşului, cântecele line ale apelor curgând către nicăieri... toate aceste lucruri, părând mai degrabă arătări, m-au împins într-un somn adânc...
După ce s-a scurs o vreme scurtă-lungă, năluca aceea de fată sau, poate, chiar luna mi-a atins puţin umărul stâng şi mi-a şoptit:
- La revedere! Eu cobor. Nu mai dormi, că te poţi trezi tocmai la Baia Mare. 
A dispărut fata? A alunecat luna departe peste pădurile Ţării Codrului? Nu-mi dădeam seama.
- Pere! Pere roşii! Pere albe! Pere! Cine ia pere cu doi lei ulceaua? Pere! Pere! suna glasul de capră răguşită al unei sărmane bătrâne care, ziua şi noaptea, se chinuia să-şi vândă marfa călătorilor. 
Cu timpul m-am obişnuit cu vocea ei, căci, vreme de vreo 20 de ani, când treceam pe acolo în susul sau în josul Someşului, ea era o prezenţă tot aşa de sigură precum cea a vechii clădiri a gării.
- Pere! Pere cu doi lei ulceaua! Pere!
- Da’ c-un leu nu le dai?
- Pere! Pere! Şi c-on leu ulcica! Pere! Pere!
Se făcuse ziuă. Cu mănunchiurile lui de raze, soarele cuprindea întinderi tot mai largi, pe care, mângâindu-le cu dulceaţă, le stropea şi le învelea într-o sumedenie de culori, mai ales nuanţe ale verdelui: un verde-albăstrui pe culmile dealurilor împădurite, un verde gras şi compact pe dosurile dealurilor şi în văgăuni, unul fraged, deschis şi blând pe marginile pădurilor şi livezilor, prin zăvoaie şi pe lângă bălţi, altul gălbui tinzând către roşcat, pe mirişti şi pășuni, un galben-portocaliu stropit cu picuri mari de roşu intens ca semn sigur al toamnei... acoperişuri sure şi roşii, de şuri şi de case, ţuguiatele turnuri cenuşii, argintii şi roşii ale bisericilor strălucesc în razele proaspete ale soarelui, străpungând verdele atotcuprinzător al întinsului peisaj rural caracteristic regiunilor deluroase ale jumătăţii de nord a Transilvaniei.
După ce, prin aburii dimineţii, trenul a cotit brusc la stânga şi apoi s-a înscris pe o linie dreaptă, care atingea marginile satelor coborâte dintre dealuri şi păduri până în larga, acuma, luncă a Someşului, dintr-odată am simţit că intrăm într-un tunel, dar n-a fost aşa, ci, de fapt, trenul pătrunsese în micul defileu cunoscut în zonă cu numele de Strâmtorile de la Benesat – Ţicău, ultima sugrumare a Someşului înainte de a se domoli definitiv şi a se simţi în largul lui în zona mult-visatei câmpii. Despre acele strâmtori atunci eu nu ştiam mai nimic şi se pare că nici astăzi geografii Sălajului nu le acordă atenţia meritată. (…)
Pe când am ajuns la Ulmeni-Sălaj, am băgat de seamă că am rămas şi fără lună şi fără fată: prima asfinţise la vremea ei, iar a doua coborâse undeva şi-mi lăsase în închipuire numai conturul vag al fiinţei sale viclene, prin însăşi menirea ei în lume, de a-i ademeni pe cei care se cred puternici.
Am coborât trăgând după mine istoricul meu cufăr cătănesc şi m-am aşezat pe o bancă unde stăteau ca nişte sfincşi de piatră doi codreni înţoliţi în flocoase gube albe, mâncând pită cu prune, „că azi îi sărbătoare de post, domnule”, îmi zise femeia întrebată.
De la ei am aflat că merg tăt cu „găinariu” de Ceu, da’ numa’ până la Ardihat şi de acolo pe jos acasă în satu’ Urmeniş din comuna Băiţa de subt Codru.
- Noa! Hai domnule, şi merem că-i aci şi trenu’ nost, zise cam răstit bărbatul care, vreme lungă, tăcuse ca pământul. 
Mă ridic repede să văd şi eu mijlocul de transport aşteptat. În loc de tren de persoane sau de cursă locală, de care văzusem destule pe linia Războieni – Câmpia Turzii – Apahida – Cluj, vine o arătare de toată minunea, căreia nici nu ştiai cum să-i zici. O locomotivă Reşiţa, din cele vechi şi mici, împingea din coadă trei vagoane-platformă încărcate cu deşeuri de carieră, cu baloţi de fân şi paie. Chiar în faţă erau patru vagoane de călători, dintre care unul mai curăţel, de clasa a II-a. Să nu uităm că în acea vreme trenurile de călători aveau trei clase, ca miliţienii şi majoritatea activiştilor de UTM, PMR şi sindicat. Pornim, şi zdranga-zdranga, zdranga-zdranga, ajungem la Ardihat (Ariniş), unde zăbovim mult, căci se dezleagă vagoanele cu piatră şi se leagă altele încărcate cu lemne de foc. Tovarăşii mei de drum, codrenii din Urmeniş, dau bineţe, coboară şi pleacă mai departe.
De la Ariniş la Cehu Silvaniei, nemaiavând cu cine să povestesc, m-am aşezat la fereastră să privesc peisajul, care, pentru mine, crescut printre dealurile golaşe, seci şi arse de soare ale Câmpiei Transilvaniei, arăta ca un adevărat Rai al vegetalului, impresionând prin bogăţia culorilor, mai ales a nuanţelor de verde, care urcau în trepte de la picioarele mele, din Lunca Sălajului, până departe la orizontul desenat pe cer de vârfurile pădurilor de fag de pe Culmea Codrului.
Ajuns în gara din Cehu Silvaniei, am coborât încet-încet cu bagajul meu cel incomod. Trenul mă lăsase undeva departe de peron, chiar lângă o baltă înverzită de mătasea broaştei şi înconjurată de papură şi de un soi de trestie neînchipuit de înaltă, care se legăna şi cu vânt şi fără vânt, dar nu dădea de pământ. Am luat-o de-a lungul liniei, călcând în ritm soldăţesc de pe o traversă pe alta: hopa-tropa, hopa-tropa, căci traversele bătrâne erau la distanţe inegale, putrede, mâncate de vreme şi îmbrăţişate cu dragoste de o lume întreagă de buruieni celebre: susai cu vârfurile galbene şi uscate, urzici bătrâne încărcate de sămânţă, brusturi stufoşi înarmaţi cu gheme de flori cu minuscule ghiare ca de lilieci, troscoţel şi volbură ţeseau pe jos un înveliş des şi gros ca pănura, ce constituia guba vegetală a gării de aici. 
Peronul şi tot spaţiul din jur erau pustii. Cei câţiva localnici care sosiseră cu acelaşi tren, cunoscând rânduiala locului, au coborât repede şi şi-au văzut de drum, numai eu am rămas pe loc dezorientat. Priveam cu nedumerire şi tristeţe şinele ruginite de neumblare şi mult încovoiate la capăt, voind, parcă, să arate că aici se află sfârșitul, fundătura lumii, de aici înainte nimeni nu mai poate merge! Dar înapoi? La această întrebare nu este cine să-mi răspundă. Bine că nu mi-a venit în minte celebra inscripţie dantescă de pe poarta Iadului: Lăsaţi orice speranţe voi, care intraţi! şi apoi s-o iau la fugă, unde voi vedea cu ochii, părăsindu-mi acolo „proprietatea intelectuală” înghesuită amarnic într-un cufăr cătănesc, bun de tot dispreţul, pentru dobândirea căruia am prestat o zi de muncă la zidirea unui grajd ţărănesc în ogradă, la Liuca lui Hoadel, poiată în a cărei fundaţie gospodarul a îngropat o legăturică cu câţiva bani umblători, capul şi inima unui pui de găină, asigurând astfel trăinicia acelei construcţii, prin respectarea obiceiurilor locului.
Chiar în faţa gării din Cehu Silvaniei, unde mă aflu acum – o clădire sură şi scundă, în stil austriac de pe la 1900 – dau cu ochii de un ceferist. Era unul Chişu sau Chişuţu, un om mărunţel şi slăbănog ca mine, din satul Motiş, după câte îmi amintesc acuma. El mi-a arătat o cărare printre grădini, „apoi dai dumneata în drumuţu’ ala îngust şi ajungi lângă Jozsa, casa aia cu brazi în faţă. De acolo o iei la stânga şi tot meri şi meri; treci prin piaţ, acolo unde-s două biserici şi o fântână unde cură apă la vite, şi iară meri şi meri tot în sus, treci de sinagoga aia urâtă cu fereştile sparte de pe vremea lui Horthy Miklos şi mai sui un pic până la comisariat. Acolo păstă drum îi secţia drumurilor şi a învăţământului”. I-am ascultat sfaturile lui Chişuţu şi, cărând cufărul cu cărţi mai mult pe umăr decât la mână, am ajuns la destinaţie. M-a primit o tovarăşă inspectoare, Marcsa parcă i se zicea, o femeie între două vârste, bine clădită şi autoritară, poate cu statut de membru de partid de prin 1945, care, am aflat mai târziu, se lăuda că ar fi putut să fie ilegalistă ca Hoffkoos, dar nu s-a băgat la timp şi i-au luat-o alţii înainte.
Având în mână repartiţia de la Sfatul Popular al Regiunii Baia Mare, repede m-a dat pe mâna contabilului secţiei, unul Ot. D. Koos, care mi-a pus în palmă salariul de instalare egal cu 725 lei neimpozabili şi m-a trimis la şcoală în Piaţa 23 August nr. 34, clădirea aceea care impresionează pe oricine cu impunătorul ei zid de cetate medievală. Am intrat pe poarta tăiată în zid şi am urcat cu greu ca şi cum aş fi mers în Iad, am trecut de clădirea cu etaj şi am ajuns dincolo, între şcoală şi internat. Acolo, pe troscoţel subt un păr mare la capătul internatului, nana Mărie Moldovan curăţa, măturându-le, nişte preşuri urâte şi destrămate pe margini. Întrebată, mi-a spus că tistu’, adică administratorul, badea Văsălică nu era acolo, da’ vine el mintenaş. L-am aşteptat stând blegit pe o bancă lungă, scoasă din sala de mese. Eram asudat, plin de praf, flămând şi ostenit ca şi cum m-ar fi fugărit toţi dulăii din cartea cu acelaşi titlu a lui Zaharia Stancu.
Spre seară a apărut şi tistu’. Când a auzit despre ce este vorba, a rămas puţin încurcat, dând impresia că nu ştie ce are de făcut, apoi şi-a scuturat buzunarele de la nădragi, de unde a scos o enormă legătură de chei şi m-a invitat sus, în biroul tovarăşului director, unde, mi-a zis că mă poate caza o noapte. Mi-a apucat cufărul din mână, a luat-o înainte pe scări şi eu după el. A deschis, m-a poftit în încăpere, a pus cufărul jos lângă impunătorul birou directorial, mi-a arătat cu mâna întinsă o canapea, a zâmbit puţin privind cu stăruinţă vicleană acel obiect, a potrivit canceul cu apă şi două pahare pe tava de lemn, apoi a ieşit fără să spună ceva, apropiind uşa în urma lui.
M-am dezbrăcat, rămânând numai în chiloţi şi maieu, şi m-am întins cu plăcere pe istoricul loc de dormit. Acolo am stat ca mort până a doua zi pe la ora nouă, când viitorii mei colegi, băieţi şi fete, au sosit la slujbă şi au bătut în uşă să mă scol. De la ei am aflat că la ora 11,00 trebuie să fim prezenţi în sala Cinematografului „Steagul Roşu” la şedinţa de deschidere a Consfătuirilor cadrelor didactice din tot raionul, că după masă vor avea loc activităţi pe specialităţi, iar seara, după cina care se serveşte la internat, urmează balul cu dans în sala de gimnastică.
Uite, cam aşa am ajuns eu profesor la Şcoala Medie Mixtă din Cehu Silvaniei, unitate care a luat fiinţă în iunie 1956 şi la sosirea mea avea vârsta de un an şi două luni.

Autor: Augustin Mocanu