Aboneaza-te la newsletter





Poeme de Mariana Codrean

Noiembrie 2021

Gâtul ploii

Pământul se oglindește în izvoarele lunii,
scuturându-și mantia albastră,
în suflete de ceară, în glezne de cristal.
Curge tăcerea peste umerii mei goi
și trupul îmi tresare când pașii tăi îl trec
ca pe un pod cu struguri de plumb.
Cu frunze de lacrimi îmi înfășurai sânii.
Sărutând gâtul ploii, tresar pentru întâia oară.
Îmi crește printre degete un înger
cu pleoapele albastre și brațe de lemn,
îmi cuprinde mijlocul, întrebându-mă:
„Care este distanța dintre suflet și trup?”

Dumnezeu își lasă lacrimile peste flori

În fiecare noapte mă întorceam,
până când m-am convins că nu este acolo.
Pământul nu poate îngropa un înger.
Cu unghiile inimii am zgâriat cerul atât de adânc
încât a început să sângereze...
Noaptea, în rochie de sticlă,
își ridică brațele agățându-le de lună.
Dumnezeu își lasă lacrimile peste flori,
umbra rezemându-și-o de cruce.
Când eu mă duc, umbra Lui pleacă,
când plec, ea vine înapoi.
Dumnezeu își lasă lacrimile peste flori,
umbra rezemându-și-o de cruce.

Din lacrimi ți-am făcut o cruce

Am plâns atât de mult încât
pământul s-a făcut o nucă.
O simt, rostogolindu-mi-se pe trup
și în mii de stele mi-l despică.
Atunci când ating cerul,
se face iar lumină.
Pe firele-mi de păr cobor,
mă întorc iar la tine.

Autor: Mariana Codrean