Aboneaza-te la newsletter





Non omnis moriar… „Nu voi muri de tot”…

Noiembrie 2021

Opera lui Horațiu (Ode, Epode, Satire, Epistole, Arta poetică) s-a dovedit o sursă consistentă pentru cei care au adunat în dicționare „cuvintele înaripate”, cum a numit Homer expresiile și cugetările celebre care, în ciuda trecerii timpului, au rămas vii în conștiința și vocabularul vorbitorilor de pretutindeni. Consultând ediția integrală și bilingvă a operei lui Horațiu, ediție îngrijită de Mihai Nichita, două volume apărute la Editura Univers în 1980, am aflat cum a fost receptată, tradusă/prelucrată creația lui Horațiu în literatura română.
Dintre Odele lui Horațiu, cea cu care se încheie liber tertius a cunoscut numeroase traduceri. Asupra versurilor de început ale odei: Exegi monumentum aere perennius/ regalique situ pyramidum altius,/ quod non imber edax non Aquilo impotens/ possit diruere aut innumerabilis/ annorum series et fuga temporum s-a aplecat și Mihai Eminescu: Mi-am zidit monument decât acel de fier/ Mult mai trainic și nalt ca piramizi cerești;/ Ploaia nu-l va mânca, nici acvilonul slab,/ Nici al anilor șir, vremile cari fug. Traducerile din Horațiu, mulțimea de locuțiuni și zicători latine notate în manuscrise, studiile harnice de versificație latină, exercițiile de gramatică latină presărate prin caiete, asupra cărora se oprește G. Călinescu în volumul al doilea (Cultura. Eminescu în timp și spațiu) din Opera lui Eminescu ilustrează, după spusele acestuia, „marea râvnă lingvistică” a lui Eminescu în epoca studenției. În ediția critică de care am amintit este selectată traducerea lui N. I. Herescu:
Un monument nălțat-am, care mai veșnic e decât arama
și atât de nalt cum nu-s înalte nici piramidele regești
pe el nici ploaia rozătoare, nici vânt năprasnic nu-l dărâmă
și nu îl vor clinti nici anii ce nu poți să îi socotești
cum trec în șiruri nesfârșite cu clipele ce fug mereu.
Începutul versului al șaselea al odei din care am citat Non omnis moriar… (care dă titlul rândurilor noastre) este folosit ori de câte ori se ivește prilejul de a vorbi despre posteritatea operei unui creator. Frântura aceasta de vers o socotim potrivită și acum, când marcăm, cu o mică întârziere, trecerea a 60 de ani de la moartea lui Sadoveanu; potrivită pentru că acesta avea conștiința valorii creației sale literare. Într-un text intitulat Sfaturi cu mine însumi, ce urma să fie prefață pentru un volum de articole pregătit să apară în 1940, putem citi aceste rânduri: „…am scris vreo șaptezeci-optzeci de cărți, dintre care câteva îmi vor supraviețui” (s.n.). 
Cele „câteva” cărți, ale căror titluri pot fi diferite de la cititor la cititor, alcătuiesc doar o „parte”, a creației sale, întocmai ca în versurile lui Horațiu:
Nu voi muri întreg: din mine o parte, partea cea mai mare, 
Va-nfrânge Moartea și, prin slava ce-mi vor înălța urmașii, eu
în orice veac la fel de tânăr voi crește fără încetare,… 
Criticii și eseiștii din perioada interbelică au fost cei care au apreciat primii cărțile lui Sadoveanu, iar George Călinescu îi fixează locul în Istoria… sa din 1941 (cap. Tendința națională). Dar și după 1941, Sadoveanu publică volume (Ostrovul lupilor, Poveștile de la Bradu Strâmb) care vor reține atenția lui Nicolae Manolescu, fiindcă acestea ilustrează proza „pronunțat livrescă, filosofică ori pedagogică în maniera parabolei”. N. Manolescu afirmă că „Ostrovul lupilor e cartea educației prin cuvânt”, iar Poveștile de la Bradu Strâmb sunt „un mic Decameron sadovenian”. În ambele se învederează „o utopie a literaturii și a cărții” (Istoria critică a literaturii române, p. 595).
Revenim la Călinescu căruia opera lui Horațiu îi era familiară. O dovedește și prezența la un eveniment din 1950, când Sadoveanu este sărbătorit, la Academie, cu prilejul împlinirii a 70 de ani de viață. Unul dintre participanții la festivitate își amintește: „În timpul cuvântării, George Călinescu se plimba pe estradă, consultând, chipurile, o fițuică, pe care își notase ideile; o apropia sau o îndepărta de ochi, iar la răstimpuri o retrăgea, cu gesturi nervoase, într-unul dintre receptaculele vestei. Atunci mi-a fost dat să aud, pentru prima dată, această parodie a lui Horatius, pusă pe seama cântărețului Țării-de-Sus a Moldovei:
Bătând o viață-ntreagă ciocanul pe ilău,
Un turn durai mai’nalt ca muntele Ceahlău.
Vifornița zadarnic icnind îl va izbi.
Prelinsătura ploii prin zid nu-l va răzbi.
Prin negurile vremii îi va răzbate turla.
Și va suna prin codri, puternic precum surla.
După această extraordinară «laudatio», bogată în observații surprinzător de originale, unele derutante chiar pentru ceea ce ne place să denumim «bunul simț», s-a ridicat din jilț, mai mult masiv decât greoi, sărbătoritul care a rostit aceste memorabile cuvinte: «Mulțămesc colegului și prietenului meu George Călinescu pentru multele noutăți pe care le-am aflat de la domnia sa despre mine».” Concluzia pe care o trage G. I. Tohăneanu evocând acest moment, din amintirile sale bucureștene, este aceea că „exegeza operei unui scriitor autentic nu se epuizează nicicând”. 
Însoțim rândurile noastre cu o fotografie din 1973, care îi înfățișează pe câțiva elevi din Jibou ajunși în preajma casei de la Bradu Strâmb, ascultându-l pe Rudi Cernota, paznicul de vânătoare de la Oașa Mică și… personaj al Poveștilor de la Bradu Strâmb.

Autor: Gheorghe Moga