Aboneaza-te la newsletter





Călător printre amintiri

Noiembrie 2021

Uneori, Poeții cutreieră lumea, nu doar pentru Festivalurile Naționale sau Internaționale de Poezie (neîndoielnic, importante și ele), ci – mai ales! – pentru a cunoaște alte zări și alți oameni, pentru a stabili legături sub semnul miraculoasei Întâlniri; o Întâlnire la capătul căreia străinul din preajmă devine prietenul de neprețuit întru arta cuvântului...
Poetul Horia Bădescu revine în peisajul editorial cu memorialul de călătorie intitulat, metaforic, Poduri și vămi (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020). Metaforic, fiindcă substantivele din titlu se referă nu atât la țările pe care scriitorul le-a vizitat (Armenia, Belgia, Bulgaria, China, Franța, Macedonia, Rusia, Spania), cât mai cu seamă la oamenii acestor locuri: „Peste tot pe unde am umblat, mai înainte de orice m-au interesat oamenii. Poate fiindcă am învățat că lumea e lumea oamenilor și că în spatele tuturor lucrurilor se află omul. Poate fiindcă mi s-a părut totdeauna că nu există nimic mai extraordinar și mai insolit decât omul. Nicio piramidă, niciun ocean, niciun amurg exotic nu poate fi mai frumos, mai măreț decât chipul unui om pe care viața a săpat o istorie unică și irepetabilă”.
Primul popas al călătorului este în Armenia unde pot fi admirate, printre altele, crestele biblicului Munte Ararat, Matenadaranul (palatul ce adăpostește treisprezece mii de vechi manuscrise și pergamente), străvechea catedrală Ecimiadzin ori lacul Sevan. Pe de o parte remarcăm diversitatea și bogăția informațiilor, trecute prin filtrul unei erudiții rarisime, pe de altă parte redescoperim harul și eleganța literatului care transfigurează cele mai neînsemnate fapte diverse în veritabile pagini literare. De pildă, serile petrecute la Țahkadzor sunt asemănătoare prin festinurile și atmosfera lor familiară cu acelea de la Hanul Ancuței. Avem și aici un comis Ioniță ce poartă, e drept, un nume puțin cam întortocheat (Mkrtchyan), dar care este la fel de poznaș. Fascinantul armean povestește, ceremonios, cum a călătorit în India pentru a afla de la un „lord englez” (sic!) soluția la toate problemele: „Karma! Karma care înseamnă ca fiecare să-și vadă de treburile sale. Așa cum a făcut totdeauna Anglia!” Transformat din străin în prieten și, mai apoi, din persoană în narator-regizor, pitorescul Levon Mkrtchyan e povestitorul înnăscut, care „face parte din specia rară a sadovenienilor orali”, fiindcă „povestește nu numai cu gura, ci și cu fața, cu ochii, cu mâinile”.
În Rusia, la Moscova, autorul celebrului vers „e toamnă nebun de frumoasă la Cluj” caută nu obiective turistice, precum Piața Roșie, Galeria Tretiakov sau Muzeul Armelor, ci urmele pașilor unor oameni dragi sufletului său: Mihail Bulgakov și Serghei Esenin. Din păcate, e nedrept de târziu... Maestrul și Margareta sunt, acum, doar „trupuri de aburi”, iar Moscova cârciumărească a pierit în decorul excesiv de urbanizat... Farmecul narațiunii se datorează faptului că simpla consemnare a itinerarului parcurs este repede abandonată, în favoarea unei divagații profund interiorizate, de natură elegiacă. Poate, cea mai emoționantă confesiune și totodată cele mai frumoase imagini artistice le găsim, aici, în acest scurt capitol dedicat Moscovei imaginare: „Nu pierise lumina aceea aurie ca părul poetului, care cade asupra lumii de nu se știe unde, nu pieriseră cețurile fumegânde care îți îmbolnăvesc inima de nostalgie, nu pieriseră ei, mestecenii de aur, care se strâng la sfat în fiecare toamnă deasupra mormântului lui Esenin (...). Ploua mărunt și un abur leneș se ridica din pământul cimitirului Vaganski, și din pământul acelui mormânt modest în care își mutase lăcașul el, neastâmpăratul și blondul hoinar. Și eram sigur că aburul acela era răsuflarea lui (...). Am luat un pumn de țărână umezită de ploaie și mi-am lipit fața de el, un pumn de țărână care e cea mai dragă amintire a popasului meu moscovit și nu mai știu dacă urmele rămase pe obraz erau urmele degetelor țărânei, ale ploii sau ale lacrimilor”. 
Numeroase capitole sunt consacrate grandorii Chinei, cu tot ce are ea reprezentativ:  Marele Zid Chinezesc („un colosal șarpe de piatră”), piața Tianamen (loc al protestelor studențești și al masacrului din 4 iunie 1989), Templul Norului Azuriu și cele 508 de statui („un osuar al stărilor sufletești”), fluviul Yangtze numit și Fluviul Albastru (cu o lungime de 6000 kilometri), Templul și mormântul lui Confucius din Qufu ș.a. Dincolo de pagode și parcuri (adevărate oaze de liniște și de reculegere), de grațioasele porțelanuri, inconfundabila floare de lotus se numără și ea printre simbolurile Chinei: „Nicăieri ca aici lotusul nu spune mai mult despre gingășia lumii, nicăieri ca aici arhipelagurile sale plutitoare nu sunt mai stăpâne asupra apelor calme”. Despre „împărăția chitailor” (descrisă odinioară și de spătarul Nicolae Milescu) se poate spune că este un model de umanitate, pentru că „se clădește pe temelia celor cinci virtuți capitale: omenia, simțul datoriei, măsura, înțelepciunea, credința”.
În capitala Franței, „peregrinul transilvan” poposește mai curând pentru a-și reîmprospăta memoria culturală. Parisul este iubit „pentru fabuloasa caligrafie a podurilor sale”, pentru  vestitele cartiere Montmartre (cândva, asediat de scriitori, inclusiv de avangardistul Tristan Tzara) și Montparnasse (în cafenelele căruia au gravitat marii pictori din secolele XIX-XX). Într-o notă de o nostalgie pe cât de duioasă, pe atât de lucidă, poetul Horia Bădescu regretă dulcea boemă de altădată, risipită de trecerea și petrecerea acelor ani nebuni (les années folles): „Parisul nu mai e centrul lumii artistice, creierul lumii. Spiritul acela nu mai există, cafeneaua, acest spațiu de efervescență ideatică și de socializare artistică, și-a pierdut acel rol (...). Parisul pictorilor a dispărut, deși e plin de galerii și de artiști”.
O panoramă impresionantă a culturii, respectiv a civilizației asiatice și europene se desfășoară sub ochii noștri grație unui memorialist permanent conectat la istoria antică și medievală a țărilor vizitate. Călătorind, scriitorul confruntă lumea din cărți cu lumea cea aievea, face analogii între epoci și personalități diferite, cunoaște poeții, istoricii, filozofii ținuturilor pe care le străbate și se dovedește un fin analist al psihologiei umane grație acuității privirii sale interioare. Nu zgârie-norii îl interesează, nu plicticoasele date statistice, nu mărunțișurile din bazarele pestrițe, ci universul moral și spiritual al oamenilor care îi ies în cale, estetica unor deprinderi arhaice, taina armoniei și a echilibrului vieții de tip tradițional.
Poet al melancoliilor difuze, Horia Bădescu rămâne, în esență, un călător printre amintiri privilegiate, ce luminează trecutul cu intensa lor aură umanistă, căci, așa cum o spune el însuși, amintirea este „adevărata realitate, cea în care ființa lucrurilor se păstrează și viețuiește în și dincolo de timp”. 
Călătoria, Întâlnirea, Prietenia sunt punctele strategice ale acestei cărți-mozaic; un mozaic de culori, de trăiri, de reflecții, de versuri laconice și subtile cronici de artă plastică, toate probând o atentă rafinare a limbajului, demnă de un stilist desăvârșit.

Autor: Marcel Lucaciu