Aboneaza-te la newsletter





Imponderabila iubire

Noiembrie 2021

Vara în care mama a avut ochii verzi,
Tatiana Țîbuleac

Romanul Vara în care mama a avut ochii verzi i-a adus autoarei, deloc întâmplător, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Premiul Observator cultural 2018 și Premiul Observator Lyceum 2018. Traducerea în franceză și spaniolă, precum și publicarea celei de-a opta ediții, în 2020, la Editura Cartier, în colecția Cartier popular, la doar trei ani de la apariție, confirmă calitatea scriiturii și interesul publicului pentru cartea scrisă în Franța, în aproximativ două luni, fără corecturi majore, după cum mărturisea autoarea într-un interviu acordat Ioanei Cîrlig. De dimensiunile unei nuvele, dar cu o țesătură de roman, cartea e – după Kinderland și Buburuza, semnate de Liliana Corobca și Cenușă rece, de Mihaela Perciun, care mi-au dezvăluit o lume fascinantă, autentică – încă o dovadă că prozatoarele de dincolo de Prut scriu o literatură incitantă, originală. 
O vară cât o viață, o vară ce devine un anotimp al recuperării timpului pierdut și al redresării unei relații problematice, eșuate, mamă-fiu pare să prezinte autoarea, dacă am avea în vedere doar firul roșu al cărții. În fapt, ingenioasa strategie narativă se dezvăluie treptat, când cititorul constată, inițial contrariat, apoi incitat, melanjul de timpuri ale narațiunii. După primele minicapitole ale cărții, alternate cu secțiuni-simbol în care inserează metafore asociate ochilor mamei, metafore ce formează, până în final, un poem-decalog, asistăm la o elegantă baleiere între experiența-nucleu, cu adevărat definitorie, care lasă inițial impresia unei narațiuni liniare, cronologice și episoadele anterioare sau ulterioare, trăite și retrăite la fel de intens, de același personaj-narator Alexys, aflat în diferite etape ale existenței sale tumultuoase. Deloc întâmplătoare, aceste retrospective fie justifică dureroasa consemnare a evenimentelor din ultima vară trăită alături de mamă, printr-o convenție narativo-terapeutică, fie explică apariția, prezența sau dispariția unor personaje din viața protagonistului, fie completează, cu evenimente surprinzătoare, șocante, biografia acestuia. Modul în care alege să construiască biografia personajului creează, în acest fel, un suspans bine orchestrat, accentuat de excentricitatea atitudinală și comportamentală a personajului, de imprevizibilitatea vieții, surprinsă magistral, de evenimentele excepționale, tragice pe care le punctează în trecere, ca pe un fapt firesc.
O serie de pariuri ar pierde cititorul care ar încerca să stabilească, sigur pe instinct sau pe experiența de lector avizat, competent, profilul acestei cărți, de la tematică, la tipologia personajului, de la conflictele dominante, la evoluția acestora, căci dinamica tuturor componentelor specifice narațiunii e uimitoare. Debutând ca un roman despre criza adolescenței, declanșată, accentuată și menținută, alături de factorii cunoscuți, de simpla prezență a mamei, surprinzând personajele centrale într-un moment simbolic, semnificativ pentru fiecare, dar aparent lipsit de semnificație pentru celălalt – absolvirea școlii și aniversarea mamei, cartea creează un orizont de așteptare care nu se confirmă. Ura care capătă consistența unei lave într-un moment culminant al erupției transpare din fiecare frază și crește exponențial, dublată de greața existențială: „În acea dimineață, în care o uram mai mult decât oricând, mama împlinise treizeci și nouă de ani. Era mică și grasă, proastă și urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată. O priveam cum stă la poarta școlii ca o cerșetoare. Aș fi ucis-o cu jumătate de gând. Pe lângă mine, tăcuți și speriați, treceau părinții. O adunătură tristă de perle false și cravate ieftine, venită să-și colecteze copiii nereușiți, ascunși de ochii lumii”. 
Lumea în care viețuiește proaspătul absolvent e un furnicar diform, lipsit de ambiții sau reușite, cu o viață clădită pe compromisuri și promiscuitate: părinții lui Jim și-ar fi vândut fiul pentru organe, dacă n-ar fi fost „gura lumii”, diriginta e psihotică, profesorii „mai puțin norocoși”, dacă se întorceau toamna la școala unde educau „elevi diabolici de care se temeau și pe care îi detestau”, Kalo, „retardat, dar bun”, urma să stea la o mătușă, căci mama lui îi făcea „masaj unui oligarh rus-varianta lui, desigur”. În acest context dezolant, suprarealist, iminenta îndelung planificată călătorie a celor trei amici, Alexys, Jim și Kalo în orașul tuturor posibilităților la fel de îndelung dumicate, pentru care strânseseră toți banii disponibili și încă unii subtilizați din familie părea unica șansă de a evada dintr-o existență sub semnul neîmplinirii, al dezamăgirilor și al frustrărilor. 
Propunerea neașteptată a mamei, la o masă ce se dorea festivă, dar care nu face decât să-i accentueze vulcanul sentimentelor negative va declanșa o schimbare totală a situației inițiale. Plecării la Amsterdam, paradisul visat și pierdut, i se contrapune o plecare în Franța, alături de mama care cunoaște bine mecanismele psihologice și materiale care îi animă fiul. O promisiune ce are ceva din „tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte” promise de împăratul din cunoscutul basm îl determină pe fiul până atunci „strângător” să aleagă destinația propusă de mamă și să pornească în călătoria care-i va schimba dramatic întreaga existență. Fiecare zi petrecută alături de mamă îi dezvăluie o ființă total necunoscută până atunci. Nimic din taciturna care evitase orice contact uman vreme de șapte luni, după moartea mezinei familiei, nu mai e vizibil în noua mamă pe care Alexys o descoperă ca pe o Atlantidă, zi de zi. Balansul și contrabalansul domină, odată cu așezarea lor într-un mic sat francez, fiecare zi. Pe măsură ce mama pare să înflorească, animată de existența bucolică, de prezența fiului, de oamenii și locurile ce conturează un fundal monografic încărcat de autenticitate, în contrast cu mediul auster de care se rupseseră, fiul pare să se echilibreze mental, sentimental, întâi cu adjuvanți farmaceutici, puși la dispoziție, cu generozitate, de mamă, mai apoi natural, ca o firească renaștere, deși cu spaima recidivei în suflet.
Mărturisirea făcută într-un lan de floarea-soarelui, într-un moment de maximă exuberanță explică, tardiv, decizia petrecerii acestei veri, ultima, în fapt, mamă alături de fiu, într-un spațiu străin, dar atât de propice cunoașterii reciproce, interacțiunii. Această ultimă vară, deși percepută de adolescent ca un timp al recluziunii, va deveni timpul libertății depline de exprimare, de conectare la familie, lume, univers, de înțelegere a complexității relațiilor umane și, mai cu seamă, timpul iertării. Fiecare pagină scrisă devine, din momentul înțelegerii depline și superioare a întregii situații, un laudatio discret, sensibil, la adresa mamei. Fiecare pagină pare să fie scrisă pentru a contrazice, aparent în stilul nestatornic adolescentin, fiecare aspect negativ pe care-l inserase inițial în portretul mamei. Metamorfoza nu e una lipsită de autenticitate, forțată, ci e extrem de inteligent și firesc introdusă, căci boala subțiază trupul femeii grase și, în mod evident, trăsăturile fizice sunt mai bine accentuate, dialogurile prelungi, fără concurență din partea prietenilor sau a vieții personale, luminează inteligența, cultura mamei, iar vitalitatea ei, frumoasa nebunie care o stăpânește devin surse de energie, de euforie, care creează dependență. Nici extravaganțele vestimentare nu îl lasă indiferent pe cel care decretase în trecut că n-a întâlnit „nici o femeie mai prost îmbrăcată” decât mama sa. Mai presus de toate, marea schimbare devine vizibilă după o seară petrecută în același hamac, cu amintiri depănate cu o vervă extraordinară: „Devenisem, în fine, copilul ei, iar ea-mamă”. Interogația din finalul capitolului prinde în cuvinte o dramă copleșitoare, cutremurătoare: „De ce nu începuse mama să moară mai devreme?”. Și despre astfel de întrebări și neliniști va fi vorba în tot restul cărții.
Momentul e semnificativ și în economia cărții, căci brusc naratorul ne transferă într-un viitor care ne prinde total nepregătiți pentru o altă viață, alt anturaj, alte activități cotidiene. Adolescentului îi ia locul un infirm care și-a pierdut iubita, pe Moira, personaj episodic în povestea-nucleu, cu un nume simbolic, ce trimite la zeița destinului, idee devoalată și de interogațiile din text: „Ar fi fost lipsa Moirei din acea vară un lucru mai simplu sau mai complicat? Ar fi încetat mama să moară?”. Ambiguitatea domină capitolele care prezintă aspecte ulterioare verii atent descrise, iar logica acestei eterogenități a calităților stilului vine din scopul diferit al confesiunilor. Nimic nu mai are consistența și coerența din povestea ultimelor zile petrecute alături de mama, așa că cititorul e provocat să asocieze, să deducă, să presupună cauze, consecințe, temporizări ale acțiunilor. Contextul și durata crizelor care au necesitat internare și consult psihiatric, contextul și totalitatea efectelor accidentului în care s-a aflat alături de Moira, cauza celebrității de care s-a bucurat pictorul Alexys, după imobilizarea fizică și declinul psihic rămân departe de ochii cititorului. Doar tablourile sunt, prin tematică, titlu și cromatică, forme supreme, artistice, de sublimare a memoriei mamei. Voluntar și involuntar, introspectiv și revelator.
O constantă, un laitmotiv ce anticipează, la o lectură atentă, alături de discursul puternic cromatizat, cariera de pictor e culoarea ochilor mamei, element a cărui iterație e determinată de valoarea pe care aceasta o va avea după momentul dureros al despărțirii, după cum mărturisește fiul, provocat de mamă. De aceeași intensitate sunt scenele în care cei doi merg să vadă marea, într-o mașină roșie, condusă ilegal, cu viteză la fel de ilegală de fiu, momentele de îmbăiere, în care fiul începe să aibă deopotrivă conștiința morții și sentimentul că rolurile s-au schimbat, că mama e acum copilul său. Scena în care sunt surprinse telegrafic pregătirile pentru plimbarea cu barca e extrem de ilustrativă: „I-am dat morfină și am luat și de rezervă”. 
I-am tras turbanul pe urechi ca să nu o bată vântul. Am îmbrăcat-o cu trei rânduri de haine și i-am pus ciorapii mei flaușați. Am dus-o la veceu ca să facă totul, pentru a nu umbla după. Am luat ceai în termos pentru sete și dovleac pisat într-un pahar pentru foame. I-am umplut sticla. Am prins-o de gâtul meu ca pe un pui de koala și ne-am urcat pe bicicletă.”
Succint portretizate, personaje precum Karim, Sasha, John, Ra, Jude sau sora moartă la șase ani, Mika, animă o lume dominată de cuplul mamă-fiu. Reali prin conglomeratul de calități de defecte tipic umane, toți au alura, semnificația unor borne kilometrice narative surprinse într-un drum dus-întors, căci finalul îl plasează pe Alexys în spațiul recluziunii și al libertății, a cărui voce a contat mai mult decât toate celelalte voci ale lumii.

Autor: Carmen Ardelean