Aboneaza-te la newsletter





Poemul de 15 metri

Noiembrie 2021

Pentru redactarea prezentei cronici la volumul lui Robert Șerban, Poemul curcubeu (un experiment), Editura Casa de pariuri literare, București, 2021, am simțit nevoia să consult Dicționar(ul) de idei literare de Adrian Marino. Doar o astfel de sursă biobibliografică ne poate dezlega înțelesurile parantezei de după titlu. Cartea lui Robert Șerban îmbină mai multe tipuri de experiment, de la geneză, la mecanismul de creație propriu-zis și apoi la formula tipografică, așa cum vedem dintr-un text preliminar al autorului, intitulat Pariu pe un experiment: „Poemul curcubeu e un experiment și a fost un pariu. Pariu, fiindcă am vrut să aflu dacă sunt în stare să scriu poezie timp de opt ore, continuu // … // Am ales o zi de week-end, sâmbătă (12 octombrie 2019), fiindcă 99% dintre scriitorii români scriu când apucă: noaptea, în concediu, la sfârșituri de săptămână, în zilele libere. Toți au servicii care nu prea sunt în relație apropiată cu literatura. În nici un caz cu scrisul de ficțiune” (p. 5). Descrierea contextului și a modului de redactare risipește misterul magicianului prodigios, cum era văzut poetul, punând sub lumina rece a reflectorului fiecare mișcare a unui artist sincretic, mai aproape de regizor decât de bardul inspirat: „Am început «Ziua de lucru a poetului» – cum s-a chemat evenimentul care a avut loc în cadrul festivalului Baroque II Urban, organizat de Galeria Meta Spațiu la Timișoara – la ora 10. Am scris pe o bobină de hârtie, dintre cele pe care se tipăresc ziarele – am primit-o de la colegii mei de la «Renașterea bănățeană», ziar unde am lucrat patru ani, în tinerețe. Am folosit pentru fiecare vers câte o cariocă de altă culoare tocmai pentru că poezia nu e monocromă, ci e [și] un joc ce are nuanțe și culori diferite. În timp ce scriam, hârtia înainta centimetru cu centimetru, prin sala lungă” (p. 6).
Paratextul ne dezvăluie în Robert Șerban și un veritabil eseist și estet al creației. La el, teoria artistică se dezvoltă din practica scrisului și nu invers: „Fiindcă poezia mea e autoreferențială, ea devine și un instrument de cercetare a celui care sunt și a lumii în care trăiesc..” (p. 6). Circumstanțele experimentului impregnează, într-un fel, caracterul ocazional al poemului: „Da, am scris, da, mi-am demonstrat că, intrând în al 50-lea an de viață, pot avea anduranță, pot arăta cât de simplu, de colorat, de intens e scrisul de poezie” (p. 7). Ultimele rânduri ale eseului au tonalitatea unui jurnal de creație care îmbină ideea de experiment literar cu cea de experiență a vieții de scriitor: „Sunt unul dintre cei care crede în inspirație. Să fi fost inspirat în acea zi de octombrie, când, după cele opt ore, aș mai fi stat și aș mai fi scris? Cu cât poemul înainta, cu atât intram mai adânc în inima lui și eram furat de mișcările ei. La ora 6 seara m-am oprit, m-am ridicat de pe scaun, mi-am tras sufletul și am rulat înapoi poemul de 15 metri. Aproape un an nu m-am atins de sulul de hârtie, deși i-am dat târcoale. Însă la un moment dat, când curiozitatea m-a răzbit, l-am derulat, l-am citit și l-am transcris. Iar după încă un an e chiar aici” (pp. 7-8). În format de buzunar, volumul e o carte-obiect, în care textul tipărit e încadrat de pagini de facsimil, redate color și urmate de un album cu fotografii ce aduc instantanee din timpul redactării.
Poemul curcubeu are o densă componentă de frescă și alta de confesiune. De la început, poetul se instalează ca spirit cunoscător în centrul unui univers social care înaintează cu elicea ruptă și, de aceea, tensionat emoțional: „eram fericit când se lua lumina/ când totul se stingea în jurul meu/ nu mai trebuia să-mi fac lecțiile/ temele/ nu mai aveam grija școlară/ a zilei de mâine/ și puteam să citesc” (p. 13). În sânul unei „colectivități ne-iubite a istoriei”, întunericul generează frică, iar căutarea disperată a unui remediu îi dă prilejul poetului să ne zgândărească memoria: cum se procura un felinar, cu ce umilințe se putea ajunge la o sticlă de petrol lampant: „problema părinților mei nu mai era/ decât gazul/ care nu se găsea decât cu pile și relații” (p. 14). Personificarea unor agenți ai stării de asediu augmentează, în mintea copilului, nebuloasa psihică, generatoare la rându-i de „story”: „iarna întunericul nu venea singur/ probabil că îi era cam frică/ și de asta îl însoțea îndeaproape/ frigul/ amândoi soseau cam pe la orele 6 seara/ și uneori întunericul nu pleca nici la 11” (p. 15). Alteori, același referent dă expresie unor peisaje și stări onirice iraționale: „te-ai gândit de vreo câteva ori să convertești/ tremuratul acela în dans/ dar nici baterii pentru tranzistor/ nu se găseau”, sau: „viața era mai lungă pe-atunci/ pentru că întunericul mișcă fără putere timpul/ greu se făcea 8 seara și mai greu 9/ 10 părea că n-o să mai ajungă la mine-n cameră…” (p. 16). Dispariția celor uciși de gloanțele grănicerilor, ori apariția altora care au scăpat în libertate dau fiori metafizici, făcând ca textul să devină pe alocuri convulsiv și abrupt: „pe întuneric/ aburul era fantoma fiecăruia dintre noi/ și ne prefăceam că n-o vedem/ eu aflasem că toți cei care își băgaseră fantomele-n seamă/ au sfârșit sufocați de ele/ sau au dispărut pur și simplu din oraș/ și au apărut după zile săptămâni sau ani/ în Germania în Franța S.U.A. Italia/ ori pe un mal al Dunării/ cu ochii larg deschiși” (p. 17).
Dacă delimităm, pentru uzul nostru, poemul în câteva secvențe, întâlnim la un moment dat tema copilului dezvoltată la un alt palier decât în partea de început. Marcată de întuneric, atmosfera de acolo genera frică, o stare a celor din jurul copilului, care până la el ajungea întrucâtva diminuată de acțiuni prin care descoperea lumea. La nivel strict individual, pe acesta pune stăpânire angoasa, alimentată într-o primă fază, de condiția sa de școlar: „mie-mi era mai frică de Treapta I/ decât de orice/ fiindcă ea te ridica mai departe-n viață/ sau îți frângea picioarele” (pp. 17-18). Evenimentele copilăriei sunt rânduite pe două coloane potrivnice: una vine dinspre lumea cărții și-a școlii, cealaltă, direct de la bunicii țărani, truditori ai pământului la un C.A.P. și crescători de vite. Bătălia se dă în starea psihică clarobscură a copilului, care era pândit și de alte tentații, fără să poată scăpa de obsedantul gând: „toată lumea fuma și toată lumea-l înjura pe Ceaușescu/ sau aproape toată lumea/ oricum cu toții spuneam bancuri cu nea Nicu și cu Leana/ eu mai mult alor mei/ care erau speriați de turnători/ cum eram eu de Treapta I” (p. 19). Desele amenințări ale tatălui cu liceul agricol de la Halânga, la care se adaugă grozăviile povestite de tata-mare Mărin, ce stătuse vreo șapte ani prizonier la ruși, potențează și adâncesc angoasa celui care – cum altfel? – va avea izbânda de partea sa: „îl bănuiam și pe el că vrea să păstreze spaima în mine/ să nu cumva să mă părăsească/ să nu mă țin de carte/ și să ajung un neisprăvit” (p. 23).
Prin ironii lingvistice care nu mai sunt ale copilului și jocuri asociative spontane sugerează poetul o schimbare de statut a emițătorului liric și luarea în posesie a unei expresii proaspete, crude, adesea umoristice: „inima nu știe carte/ mi-a spus un prieten ce nu terminase liceul/ și nici măcar opt clase/ și ca să fiu sincer/ în loc de inimă mi-a spus altceva/ doar că eu deja scriam poezii și eram pudic/ i-am răspuns printr-un gest cum că știam” (pp. 23-24). Pentru protagonistul narator timpul se mișcă, chiar dacă foarte lent și în pofida întețirii beznei din jur. Aspirațiile lui încep să capete miros de revoltă și, ca în miturile primitive, uneori, simbolul trezește presimțiri: „cu cât creșteam cu atât se lua curentul mai mult/ iar imaginația mea n-aducea în cameră/ doar fete de clasa a XII-a/ ci și arme sofisticate cu infraroșu cu care îl ținteam pe nea Nicu în căciula lui de astrahan/ frigul te face neînfricat/ iar întunericul invizibil/ și grozăvia era că îl omoram pe Ceaușescu/ chiar cu armele lui/ doar că eu scriam poezie/ iar crima rămânea în mintea mea lucidă și rece/ n-o puteam coborî-n inimă” (pp. 24-25). Pentru secvența în care poetul ajunge soldat e aplicabilă formula „poezie de notație”, cu care E. Lovinescu aborda versurile de pe front ale lui Camil Petrescu. Tot aici trebuie invocată și tehnica autenticității, în al cărei context expresia e mai directă, aproape în întregime denotativă. Ca la același poet interbelic, poezia erotică poate sta în aceeași pagină cu poezia cazonă. Și tot ca acolo, se produce saltul de la o simplă vedere a lumii la viziune. Doar că, în Poemul curcubeu, întunericul ca substanță a vieții generează și întâmplări povestite hazliu: „bezna era de la an la an tot mai prietenoasă/ și nu se lăsa dusă/ dar eu mă transformam într-un soldat de elită/ ce se descurcă și cu ochii închiși/ darămite la flacăra despicată ca limba de șarpe/ a felinarului/ ce-mi sâsâia de fiecare dată:/ pe întuneric vezi cel mai bine/ hai privește/ moartea a apărut și ea de câteva ori/ în carnea și oasele unor oameni/ pe care-i iubeam sau îi cunoșteam/ ba chiar i-a plăcut de Nero/ câinele pe care îl furasem de pui/ de la niște vecini de la țară/ care îl furaseră de la oraș/ și mi l-a furat” (pp. 25-26).
Tema morții, insinuant cuibărită în ultima secvență, este redată vizual, aproape palpabil, printr-un climax ascendent: „hai privește-o/ va veni tot mai des trebuie să te obișnuiești/ iar eu făceam ochii mici ca s-o văd mai bine/ să o dibui și să o țin la distanță/ n-avea treabă cu mine/ deși la vârsta aia/ eram convins că nu știe să mă vrăjească/ cum să mă fenteze/ să-mi ia fața” (p. 26). Importanța acestui topos o deducem din așezarea lui la final, astfel încât să poată avea rolul de fundament pentru întreg. Poate că și de aceea, punând în mișcare o celulă poetică primară, care apoi se transformă în unitate lirică de sine stătătoare, poetul îi construiește, nu fără empatie, un portret. Combinând fragmente din realitate cu altele scoase din memorie într-un montaj ce seamănă cu recviemul magic, el scrie un text tensionat, vibrând între epic și liric: „moartea e un artist pe care nu-l interesează/ decât lucrările lui/ n-ar arunca o privire la ce fac alții/ nu de moarte mă temeam eu atunci nu nu nu/ ci de Treapta a II-a/ și de matematica ei/ de construcțiile auxiliare/ pe care le presupun problemele de geometrie/ de reducerea la absurd/ de greșelile de enunț despre care aflai după o săptămână/ în care plângeam de ciudă că nu mă prind/ că nu văd în spațiu/ că nu mă duce capul să rezolv un trunchi de piramidă/ căruia i se cere nu faraonul ci suprafața” (pp. 26-27). Eroismul evenimentelor din decembrie 1989 se scurge parcă printre degete într-un tablou cu apăsate tușe de spectacol burlesc. Poemul curcubeu al lui Robert Șerban este o remarcabilă dovadă a îngemănării vieții și istoriei, sub semnul imaginației și al ironiei, cu poezia, în forme artistice contemporane.

Autor: Viorel Mureșan