Aboneaza-te la newsletter




Ioan F. Pop


Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Iunie 2021

Pentru inteligenţă, prostia este un aliat inocent, pentru prostie, inteligenţa este un inamic periculos. Inteligenţa se poate folosi bine şi de prostie, prostia se foloseşte rău chiar şi de cea mai strălucită inteligenţă. Paradoxul prostiei constă în faptul că ea rămîne constantă chiar dacă scade vertiginos numărul proştilor. Indiferent de număr, ea funcţionează la maximalitatea posibilităţilor ei. Pe cînd înţelepciunea evoluează doar în relativul posibilităţii, în marja de eroare a prostiei.  Înţelepciunea este prostie învinsă. Grea e prostia care se crede inteligentă, insuportabilă cea care delirează în savanterii. Prin definiţie, prostia e ostentativă sau nu e deloc. Prostia este tautologia absolută a vieţii, fundătura e citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Mai 2021

S-ar putea ca la naştere – pornind de la un text al lui G. Liiceanu, care porneşte de la o vorbă a lui Pascal – creierul să nu fie nici „reglat”, nici „dereglat”. Poate că actul gîndirii nu reglează creierul, ci doar îi întreţine funcţionarea. Aşa cum inima pompează sînge, creierul procesează gînduri, idei. Gîndind, gîndirea îşi descoperă propria posibilitate. Creierul poate fi dereglat doar de boală, dar nu de pozitivitatea sau negativitatea gîndirii. Doar printr-o confruntare cu o altă gîndire contrară, indiferent dacă este corectă sau nu, ea poate fi, în termeni total subiectivi, rezonabilă sau nerezonabilă, conform afirmaţiei lui Pascal: „Cele mai nerezonabile lucruri devin cele mai rezonabile din pricina dereglării oamenilor citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Aprilie 2021

Despărţirea de cîinele cu care m-am jucat toată copilăria, Leghi, a fost de o tristeţe greu de descris. Mare şi fioros, acesta era tot timpul legat, spaţiul lui de manevră era între coteţul găinilor şi gardul de la dumbravă, spaţiu de care nu se putea apropia nimeni, în afară de membrii familiei. Acesta mă întîmpina cu scîncete prieteneşti ori de cîte ori mă întorceam de la şcoală. După cum adormeam şi mă trezeam pe lătratul lui grav şi înfundat, simţindu-ne cu toţii în siguranţă auzindu-l. E vorba de cîinele care m-a primit cu prietenia lui aproape umană la venirea în satul bunicii paterne, pe la trei ani şi jumătate, şi care a ajuns, din cauza bătrîneţii şi a cataractei, să nu mai vadă nimic, r citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Martie 2021

Orice referire la temeiul unei particularităţi trebuie să aibă caracterul proiectiv al generalităţii, după cum, vorbind în termeni universali, trebuie vizată pretextual o individualitate. Altfel se ajunge cu maximă comprehensiune într-o seducătoare imponderabilitate conceptuală. Fiecare individ poate privi (şi accepta) lumea doar din poziţia de hecceitate absolută. Nimeni nu poate privi lumea de pe margine, dintr-o anexă periferică, disparentă, ci numai din tumultul ei centralizat. Toţi sîntem centrul unei lumi marginale, apogiatura unei limite. Chiar şi Dumnezeu e doar marginea centrului nostru absolut cu care ne mai de-provincializăm neputinţele. * Doar căzuţi în animalitatea ultimă putem întrezări posibilităţile umanităţii noast citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Februarie 2021

Nu vreau, cu orice preţ, să devin moralist de serviciu, sau etician cîrcotaş, să caut metehne şi neajunsuri umane acolo unde nu sînt. (Din păcate, pentru a le găsi nu e nevoie de nici o căutare. Se revelează, abundent, singure). Şi nici să întreţin un maniheism de paradă, o şaradă existenţială clădită din cuvinte sterpe, din expurgaţii. Dar nici nu mă pot preface, cauţionînd tacit anormalitatea, că nu le văd. Prefer inconfortul normalităţii, şi nu confortul schizoidiei comportamentale. Prefer adevărul dureros, şi nu comoditatea eludării lui. Prefer autenticitatea solitudinii, şi nu carnavalul falsei comuniuni. Propun în locul netrebniciilor umane, de care mă ocup tot mai sastisit, nu un om perfect, pentru că ar fi insuportabil, ci doar unu citeste tot [...]

Citește și fă ce vrei

Citește și fă ce vrei

Februarie 2021

Scrisul şi cititul sînt ca inspiraţia şi expiraţia, ele neputînd evolua decît sinergic, într-o simbioză explicativ-implicativă absolută. Citim prin intermediul scrisului şi scriem prin intermediul a ceea ce am citit. Deşi scrisul te va găsi cînd vei şti să îl cauţi dincolo de tot ceea ce ai citit. Cititul nu e decît un mod de a dialoga cu cărţile. Cei care nu pot duce acest dialog citesc degeaba. Din cărţi trebuie reţinută mai mult gîndirea care le mobilizează. A citi înseamnă a-ţi învecina ideile, gîndurile, proiecţiile ideatice. A împrumuta un destin preţ de cîteva pagini. Dacă cititul şi scrisul nu prea contează la mîntuire, nu mă văd bine la judecata finală. Singura profesie pe care o practic riguros este cea de cititor. Î citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Ianuarie 2021

Cît cer putem duce în adînc, cîtă lumină putem purta în întuneric, cîte stele putem ademeni în priviri, cîte vise putem amăgi în amurg, cîte amintiri putem trece pragul opalescent al uitării – paşi care se risipesc care încotro, mici ecouri în urma a ceea ce am fost. Neputînd împinge viaţa în nici o extremă, ci doar în trăiri indecise, mă limitez să amăgesc cîte un gînd în extremităţile lui, în paroxisme ludice. Scrisul detensionează orice extremism cogitativ, domolindu-l în neutralitatea paginii. Extremitatea oricărei idei este viaţa. * Prima reacţie, atunci cînd eşti refuzat de misterul unui fenomen, e să-l declari pe acesta inexistent, să-i cînţi detaşat prohodul. Tot mai mulţi refuzaţi ai poeziei o declară pe a citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Decembrie 2020

Rezervele nelimitate ale ignoranţei lucrează mult mai fecund decît procesul limitat al cunoaşterii, făcîndu-l, de multe ori, inutil pe acesta. Incultura se foloseşte, ca de o măciucă, chiar şi de cele mai strălucite realizări ale inteligenţei. Mulţi nu vor să părăsească „comuna primitivă” a comportamentului, preferînd să umple cu umbre pereţii propriilor caverne mentalitare. Unii se îmbată, subreptice, cu propria ignoranţă, cad în extazul propriului vid. Fac mătănii zilnice în găunoşenia sinelui, forţează în mod caraghios clipele eternităţii. Nesimţirea şi neruşinarea lor blochează, fac superfluă orice încercare de dialog, orice comunicare pe unde umane. Nu se poate interacţiona decît cu cei în care mai palpită o fărîmă de citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Noiembrie 2020

Cu cît te adînceşti mai mult într-o posibilă înţelegere a omului şi a lumii, cu atît îţi dai seama că nu ne rămîne decît calea variaţiunilor pe teme antropologice şi metafizice demult cercetate. Totul a fost gîndit, chiar şi de-ne-gînditul, ca atare nu ne rămîne decît să re-gîndim gîndirea dinaintea noastră. Singura noutate în acest ordaliţiu cognitiv pare a fi vechea înţelepciune a celor care au meditat illo tempore pe seama acestor teme. Prezentul gîndirii nu poate opera decît cu background-ul său. Chiar şi nepriceperile celor din trecut, erorile, aproximările lor naive ne sînt utile în actualizarea înţelegerii, în formularea unui point de vue. Căci sînt erori şi abateri logice care au desţelenit mari necunoscute. Gîndim noul pe citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Octombrie 2020

Nu există neajuns mai prăpăstios şi mai dezumanizant decît lipsa acută de curiozitate. Cînd crezi că nu mai ai nimic de aflat, că pentru tine nu mai există mistere, că lumea e o bagatelă pe care ai desluşit-o din prima, eşti mort chiar dacă mai abuzezi de poziţia humanoidă. Căci curiozitatea, mirarea sînt viaţa însăşi, dimensiunile care îi procură acesteia un sens, o perspectivă ontologică. În afara lor, stagnăm în vidul certitudinilor anancastice, în perimetrul exiguu al amăgirilor şi al falselor infailibilităţi.  * Tot vorbind profesional despre M. Eminescu şi I. Vulcan, despre întîlnirea rarisimă dintre genialitatea în potenţă şi generozitatea în act, am ajuns să o fac în mod destul de patetic, fiind dispus să pero citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Septembrie 2020

Ne citim sporadic eurile heteronimice, neglijîndu-le pagină cu pagină. Pactizăm cu tot felul de umbre fractalice care abolesc timpul, cu cele care îl lasă în urmă sau i-o iau înainte. Scriem cu speranţa că vom brăzda zarea cu slova noastră, că tăcerile se vor întoarce ca nişte fii risipitori din nou în cuvinte. Scriem ca şi cum toate acestea ar putea constitui un petec de realitate. Scriem cu o mînă din viaţă şi cu o alta din vis. * Dacă şi Cristos şi-a permis un mic puseu de revoltă, să ne fie îngăduit şi nouă un binecuvîntat moment de mînie împotriva cîte unui intrus a cărui raţiune de a fi este ura, abjecţia, răul făcut cu gîndul, cu vorba şi cu fapta. Să ne fie permis să nu (mai) întoarcem mereu şi celălalt obraz citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

August 2020

Dilema oricărui profesor autentic de filosofie constă în faptul de a se mărgini doar să transmită papagaliceşte filosofia sau să-şi creeze şi o concepţie filosofică proprie. Căci, cu o precizare kantiană: „Nu se învaţă Filosofia, se învaţă să filosofezi”. Cu toate că filosofia este – hegelian vorbind – chiar istoria filosofiei, farmecul ei cognitiv stă chiar în re-inventarea ei – aggiornamento. Dascălul de filosofie trebuie să se numere printre cei care pot povesti cu limpezime ceea ce au înţeles din filosofie, dar pot formula şi o idee personală în corelativitate cu aceasta. Pot duce povara unui gînd mai departe. Pot întîlni o clipă Ideea în marea amiază a cugetării filosofice, nu doar să peroreze tautologic în clarobscurul ei citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Iulie 2020

Condiţia umană normală rămîne decăderea. Decădem în posibilităţile nelimitate ale umanului, involuăm satisfăcuţi în noi înşine. Începem, dezinvolţi, ca îngeri şi terminăm, lamentabil, ca bestii. De fapt, animalitatea omului e primul pas spre umanitatea lui. Tot acest proces îl numim progres uman – progresăm încîntaţi în decăderi. Progresăm victorios de la om la ne-om. Ne-umanitatea a devenit stadiul normal al umanului. Efortul omului de a deveni om nu e doar nespectaculos, ci e şi total nerentabil. Comportamentul rezultat dintr-o etică restrictivă este înlocuit cu moralismul lax, cu o corectitudine pliată pe relativităţi.  Omul a ajuns să funcţioneze cu ultimele rezerve de umanism, cu un comportament total dismorfic, practicînd c citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Iunie 2020

Referitor la psihologia umană instantanee, bunica era necruţătoare. Avea un fler şi un instinct care nu puteau fi contrazise nici de un tratat în materie. „Citea” şi psihanaliza omul după cîteva cuvinte, după cîteva gesturi, dar, mai ales, după cum „păşeşte”. Felul cum mergea era suficient pentru a o lămuri pe bunica în legătură cu omul cu care avea de-a face. De multe ori, mă gîndesc că, şi în scris, înainte ca cineva să ne trîntească în faţă, ostentativ, hîrţoagele pe care le-a mîzgălit, ar trebui să vedem cum păşeşte literar. Căci prea mulţi păşesc apăsat în golul propriei grafomanii, în hiatul egocentricităţii. * Să întrevezi literatura, ideile, perspectivele metafizice cu obnubilările şi cecităţile a citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Mai 2020

Cînd cad în reveria trecerii irepresibile a timpului, gîndul mă duce instantaneu la modul în care bunica se raporta la el. Întrebată fiind cîţi ani are – ceea ce constituia, alături de chestionarea stării de sănătate, preambulul oricărei discuţii ocazionale –, ea întîrzia puţin cu răspunsul, plîngîndu-se de povara bătrîneţii, de faptul că oricum a trăit prea mult, că Dumnezeu a uitat să o ia la cele veşnice, după care răspundea inversînd nonşalant cifrele. De pildă, în loc de şaptezeci şi cinci de ani (a trăit optzeci şi şase), ea spunea: apăi, am cinci pă şeptizăci. Această mică strategie, utilizată de la o anumită vîrstă în sus, era menită nu doar să de-temporalizeze mulţimea anilor, ci, mai ales, era o sfială în fa citeste tot [...]

O lacrimă pentru Daniel Hoblea

O lacrimă pentru Daniel Hoblea

Aprilie 2020

În plină nebunie a acestei blestemate pandemii, o veste neașteptată vine să mă întristeze și mai mult, să-mi răvășească toate așteptările – ne-a părăsit în mod neașteptat și mult prea repede jurnalistul, scriitorul și eseistul Daniel Hoblea, unul dintre pilonii renașterii culturii sălăjene, un om de o afabilitate și de o politețe aparte. Moartea sa ne lasă mai săraci cu un autor atipic, cu un prieten devotat al cărții, cu un iubitor al tradițiilor ancestrale. Spirit rafinat și cosmopolit, cu o largă paletă a abordărilor literare, acesta s-a remarcat îndeosebi prin cărțile de poezie, prin cele de eseistică și prin cele traduse din limba franceză, fiind un împătimit de scrierile ezoterice ale filosofului René Guénon. După cum citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Aprilie 2020

Am pierdut iremediabil şansa unei concilieri etico-literare – cea cu Paul Goma. De fapt, prin intermediul lui, e vorba mai mult de o reconciliere cu noi înşine, cu laşităţile şi neputinţele noastre. Excepţionalitatea lui etică şi valoarea literară ne obosesc admiraţia şi ne paralizează entuziasmul. Radicalitatea lui morală, probată cu propria-i existenţă, ne inconfortează încă veşnicele acomodări şi preaomeneştile delăsări.  Paul Goma a fost excepţia de care se pare că nu am avut şi nu avem nevoie. Literatura română se descurcă şi fără o asemenea absolutizare scriptural moralizatoare, ea lucrînd confortabil cu relativităţile etice şi estetice. Faptul că pe lîngă curaj a avut şi talent, un stil persiflant, o memorie care nu citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Martie 2020

Cum lucrurile aparent simple spun foarte mult, merită reprodusă o veche fabulă a lui Hygin, numită Cura, reluată dintr-o carte a lui M. Heidegger (Prolegomene la istoria conceptului de timp), în care este analizată o structură fundamentală a Dasein-ului, şi anume grija: „Odată, cînd Grija trecea peste un rîu, văzu nişte lut: căzînd pe gînduri, luă o bucată din acel lut şi începu să-i dea chip. În timp ce se gîndea la ceea ce crease, Jupiter trecu pe acolo. Grija îl rugă să pună duh în bucata de lut care prinsese chip. Jupiter se învoi bucuros. Însă cînd ea voi să-i dea făpturii numele ei, Jupiter se împotrivi şi ceru ca aceleia să i se dea numele lui. Pe cînd Grija şi cu Jupiter se sfădeau în privinţa numelui, apăru şi Pămîntul citeste tot [...]

Odă pentru revistele  literare

Odă pentru revistele literare

Februarie 2020

Nefiind dependent de nicio revistă literară, îmi permit luxul (riscant al) unei priviri detaşate, lipsită de orice parti pris. Căci din interiorul unor redacţii e greu să fie formulate anumite judecăți auto-evaluative riguroase, pentru că nimeni nu prea crede că nu e întruchiparea perfecţiunii literare. Or, dintr-o atare poziţie nu poţi vedea decît imperfecţiunile, cecitatea şi incapacitatea de a admira ale celorlalţi, refuzul lor de a lua act de acest indimenticabil fapt. Aproape orice revistă este mai puțin decît ceea ce îşi închipuie redactorii ei că este, devenind imaginea hiperbolizată a propriei valori. Puține sînt dispuse să accepte, chiar și în forul lor interior, că apar mai mult pentru a promova anumite grupuri și relații inter-red citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Februarie 2020

„Nimicul” revelează în modul cel mai concret teama de in-existenţă. O devoalează în concretitudinea non-obiectualităţii sale. Pentru că el în-fiinţează şi des-fiinţează deopotrivă. Face şi des-face existenţa în nelinişte (neant) şi promisiune fiinţială. Dă sens existenţei prin chiar in-existenţa pe care i-o contrapune. Excesul de inexistenţă a dus la apariţia involuntară a existenţei. Inexistenţa s-a ratat în plinătatea propriei posibilităţi. Nimicul este „gradul zero al fiinţării”. „Nimicul” este umbra fiinţei încă dinainte de a fi. Umbra fiinţei care poate să fie. Fiinţa acoperă nimicul, îl dislocă prin umbra sa apotropaică. Transformă eterna sa posibilitate meontologică în realitate. De-limitează originar citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Ianuarie 2020

Timpul este nimicul său originar actualizat secundă de secundă. Nimicul mişcat temporal devine existenţă. Aceasta, tocmai pentru că el nu este încă ceva (temporal) care are de unde să de-vină. Timpul, ca şi moartea, rămâne o imposibilitate a gândirii. El dis-locă fiinţa, umplând-o cu ea însăşi. Timpul (ca şi spaţiul) e un mod temporal de a înţelege fiinţa. Devenirea a ceea ce rămâne constant în perisabila sa trecere. El se naşte la interferenţa eului cu eul abisal, la graniţa eului cu non-eul. Nu existenţa, în sine, măsoară durata timpului, ci realitatea ultimă a eului.  Temporalitatea creaţiei este singura formă de a accede, temporal, la timp. Cea care poate suspenda, pentru o clipă, timpul. Omul nu are acces la ne-temporalitatea citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Decembrie 2019

Fatalitatea face să ajungem la înţelegerea unor lucruri, situaţii şi fenomene doar cînd acest fapt nu mai foloseşte la nimic. Înţelegem mai ales atunci cînd înţelegerea devine inutilă. Înţelegerea prealabilă ar deforma chiar lucrurile, situaţiile şi fenomenele de înţeles. Înţelegerea anamorfozează lucrurile după impresia a ceea ce credem că ştim. Neştiutul lasă opţiunile înţelegerii mereu libere, deschise neîncetat spre alte posibilităţi. „Singurul lucru pe care îl ştiu este că nu ştiu nimic” – expresia primei şi ultimei forme de înţelegere. Pentru că această afirmaţie indică superioritatea faptului de a înţelege că nu ştii, precum şi iluzia împărtăşirii lui. „Înseamnă că nu-ţi mai preţuieşti îndeajuns cunoa citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Noiembrie 2019

Nu există o privire „generală” asupra lumii pentru simplul motiv că aceasta nu poate fi privită în generalitatea sa. Lumea poate fi examinată doar prin generalitatea individuală a unei priviri ambientale, una care deschide şi închide lumea în propriile limite. După cum nu există lume „în general”, ci numai în particularitatea însingurată a eului în care se reflectă. Lumea este suportul gratuit al căderii, marja de eroare a existenţialităţii. „Viaţa factică este trăită de un mare «nimeni», căruia fiecare viaţă în parte îi jertfeşte propria sa preocupare” (M. Heidegger). * Întunericul este condiţia de posibilitate a luminii, el fiind întotdeauna cu un pas înaintea ei. Lumina poate înainta doar în interiorul întuner citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Octombrie 2019

Lectura de tip poetic necesită, aparent, trei straturi de decriptare: primul este strict referenţial, în care cuvintele spun chiar ceea ce spun; al doilea este cel suprareferenţial, în care cuvintele spun altceva decît par că spun; al treilea este de factură simbolică, supratextuală – lógos semantikós – în care cuvintele spun mai mult prin ascundere, adică se lasă purtate de „norii” propriei idealităţi. În poezie, operăm mai mult cu frumuseţea ne-înţelesului imediat al cuvintelor. Descifrarea poemelor necesită aceeaşi doză de inefabilitate şi reverberaţie ca aceea a scrierii. Scriitori de poezie avem, decriptori poetici autentici – mai puţin. * Este paradoxal – cu trimitere la apoftegma lui L. Wittgenstein: „Despre ceea ce citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Septembrie 2019

Fapta protopărintelui Adam – care a dat startul căderii –, prin care a dorit să cunoască, să fie egal cu Creatorul său, este una care defineşte esenţa umană. Cu alte cuvinte, primul om a vrut să cunoască, să se ridice la nivelul celui care l-a creat, nu să coboare în hăul incertitudinilor lui pămînteşti. A aspirat la condiţia supremă, aceea de a-l imita pe cel care l-a făcut posibil. Decît cu o lume căzută şi diabolizată pentru apetitul adamic cognitiv, era mai bine cu una care, prin gestul primordial, admira îndrăzneala de a fi egală cu divinitatea. Spus fără ocolişuri şi ample pertractări teologice, era mai bine cu un Adam urcat în dumnezeire decît cu unul căzut în infernul propriei umanităţi. Cu toate acestea, căderea (adamică) citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

August 2019

În porunca de a nu păcătui, nu este încălcat actul libertăţii, ca posibilitate opţională. Nu este încălcat pentru că păcatul nu este o opţiune a libertăţii, ci un abuz al acesteia. Preţul abuzului de libertate este păcatul şi omul (prin Cădere) a plătit acest preţ. Căderea este actualizarea libertăţii ca voinţă de a nu voi binele. Căderea liber aleasă transformă răul („posibilitatea căderii”) din potenţă în act. Refuzînd constanţa binelui, oferim şansa instaurării posibilităţii răului. La Cădere nu a fost preferat direct răul, ci nu a mai fost ales şi înfăptuit binele. Numai omul poate transforma un bine transcendent într-un rău imanent. Doar el poate transforma binele în contrariul său. Iar a folosi binele ca pe un pretex citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Iunie 2019

Metafora oferă gîndirii o apertură privilegiată spre indicibilul transcendental. Trăirea de tip religios se întîlneşte, pe un anumit nivel, cu cea de tip poetic, amîndouă asumîndu-şi, de fapt, incidenţa revelaţiei. Articularea primordială a oricărui gînd se face în mod poetic. Orice epistemologie este precedată de poeticitatea ei funciară. Gîndirea, în structura sa intimă, are ceva poetic. Gîndirea gîndeşte poetic. Poeticul face în mod mai direct legătura dintre ne-spusul misterului şi spusul lui cît de cît comprehensibil. Gîndirea poetică şi poetica gîndirii nu sînt decît două moduri fundamentale de a întrezări fiinţa în răsăritul şi apusul ei. Adică în chiar inima devenirii a ceea ce poate ea de-veni. Filosofia străbate mai în citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Mai 2019

Moartea este singura i-realitate obligatorie, pentru care nimeni nu este pregătit. Căci nu te poţi pregăti temeinic pentru ceea ce urmează să nu fii. Pentru finita mea existenţă pot garanta cu infinitul inexistenţei. Moartea este contractul prin care mă voi ţine de cuvînt. Ca atare, pot trăi viaţa ca pe o premisă contractuală. * Un moment traumatizant al copilăriei mele a fost şi acela al despărţirii de Tulca, vaca noastră, care ne hrănise cu lapte mulţi ani, şi pe care am dus-o la păscut încă de foarte mic. Cea cu care am bătut toate coclaurile, păşunile, am colindat pădurile din preajmă, de multe ori ţinînd-o de ştreang pentru a se putea hrăni copios cu ierburile crescute printre culturile agricole. Bunica ne tot repeta faptul citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Aprilie 2019

Faptul că nu am devenit ceva anume mi-a dat posibilitatea să mă tot redescopăr, să nu mă consider încheiat. Am tot încercat să fiu eu însumi şi mereu altul, să mă specializez în acest fapt. Am încercat mai ales reuşitele în care nu trebuia să fac nimic. Pendulez aleatoriu între banalitatea vieţii şi aprehendarea sensului ei final, între ceea ce ştiu sigur că nu ştiu şi ceea ce încerc aproximativ să pricep. Din ceea ce ştiu, nu mai înţeleg nimic. Viaţa – un non-sens la care voi lucra conştiincios pînă în ultima clipă.  * Aspectul constatabil că nu lupţi deschis împotriva nedreptăţii şi a imoralităţii samavolnice se mai poate înţelege. Nu toţi au stofă de eroi morali, nu toţi vor să coboare martiric în bolgiile p citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Martie 2019

Premiile sînt doar palide consolări pentru munca neştiută şi insolită a scriitorului. Scriitorii adevăraţi nu scriu pentru premii. Ei scriu doar de amorul existenţei, pentru că nu-şi pot imagina viaţa în afara scrisului şi a cititului. De multe ori, scriu pentru că viaţa nu le oferă nimic. Numai că ei pot valorifica plenar pînă şi materia acestui nimic. În naivitatea lor, încep viaţa în fiecare zi. Scriitorul veritabil trăieşte mai mult din vise şi din dobînda pe iluzii. Pînă la urmă, să scrii nu e mare lucru: trebuie doar să sintetizezi ceea ce nu a mai scris nimeni, să seduci cu cîteva cuvinte insondabilul, să ademeneşti nonşalant limitele inexprimabilului, să plonjezi în abisul propriu, să faci o lume în care să te simţi un zeu s citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Februarie 2019

Strict creaţional, cel mai mare miracol e acela înfăptuit de o divinitate omniscientă, omnipotentă şi atemporală, care a creat o fiinţă imperfectă, neputincioasă, una căzută pradă incertitudinii, supusă implacabil temporalităţii şi finitudinii. Căci logic era ca o divinitate atotputernică şi nemuritoare să creeze o fiinţă cu aceleaşi atribute. De unde s-ar putea înţelege şi faptul că, iniţial, divinitatea şi-a anulat anumite posibilităţi, şi-a estompat anumite potenţe. După care, conform creştinismului, revine cu o moarte pe cruce pentru a restabili echilibrul. Omul poate visa la nemurire tocmai pentru faptul că poate să moară. Trupul muritor îşi deleagă sufletul nemuritor în periplul veşniciei. Miracolul vieţii dă mîna cu de-ne- citeste tot [...]

Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Ianuarie 2019

Pe timpul şcolii primare doar în două cazuri absenţele erau ca şi motivate: atunci cînd se tăia porcul şi cînd se făcea mierea de prune (magiunul). Simpla invocare a acestor sacre îndeletniciri îți garantau învoirea de la şcoală, nimeni neputînd ridica nici cea mai mică obiecţie. Dacă tăiatul porcului aducea unele sentimente amestecate – atunci cînd se întîmpla la noi, bunica, sora mea şi cu mine fugeam la casa vecină, unde ne ţineam de urechi pînă nu mai auzeam nici un zgomot – în schimb, făcutul magiunului era un adevărat spectacol, la care participam activ. Cu cîteva zile înainte, în faţa curţii noastre, în dumbravă, tata începea, cu o surprinzătoare precizie geometrică, să sape în pămînt locul pentru căldare, apoi cel din citeste tot [...]

de n-aş avea

de n-aş avea

Mai 2015

de n-aş avea   de n-aş avea decît zdrenţele acelor priviri de pe urmă. cu care să mai acopăr cicatricile lăsate de vînt.  oasele spălate de amintirile ploii.  toamnele care putrezesc după primele silabisiri.  de n-aş avea nici măcar o floare, cu tot dangătul ei nelumesc.  şoaptele stelelor care mă cheamă în străfunduri. în acele suburbii ale inimii în care pustiul bălteşte.  unde întunericul mă mai duce în braţe cîţiva paşi de lumină.  ca pe o lacrimă care tot urcă dintr-un plîns neauzit.  de n-aş avea nici un punct să-l sădesc între două tăceri nerostite.  citeste tot [...]

Peripatetisme

Peripatetisme

Iulie 2013

Stranie anomalie existenţială: lăsat liber, omul tinde iremediabil să devină maimuţă. Cuvintele aduc realitatea doar pînă la uşă. Nimic profund nu se poate naşte în fiinţa care nu are încorporată în structura sa dimensiunea tragicului. Nici chiar comicul. Şi, din păcate, nici ridicolul… Cu tot efortul şi cu toată zbaterea, proştii deştepţi nu ajung decît semidocţi. Ei se ştiu folosi cel mai bine de conjuncturile sociale, chiar şi de o brumă de cultură. Se agaţă ca un vîsc de cea mai înaltă creangă. Acolo unde eşuează un înţelept, sigur vor reuşi cîţiva sfertodocți. Mi-e un dor crunt de visele neîmplinite cu care mi-am umplut copilăria, de pădurea care mă strîngea la piept, de cerul care mărginea satul, de strigătul din alt citeste tot [...]

Peripatetisme

Peripatetisme

Iunie 2013

Scrisul este imperiul unde eu îmi dictez libertatea. Tot aici privesc o clipă în abisalitatea temporalităţii. Dar şi în zările inutilităţilor fertile. Viaţa este un miracol doar pentru că este mărginită de moarte. Prezentul morţii ne face să visăm eternitatea vieţii. Cu o promptitudine şi politeţe insuportabile, moartea este tot timpul la dispoziţia noastră. Dacă Dumnezeu s-ar fi folosit de oameni la facerea lumii, ea ar fi rămas în stadiul de proiect nefezabil. În afară de Dumnezeu, nimeni nu ştie să facă din nimic ceva concret. Cel mai discutabil lucru al credinţei rămîne rentabilitatea. Credinţa nu ar trebui să fie rentabilă. Ea ar trebui să fie doar pierdere înălţătoare. După cum vorbeşte majoritatea, limba română ar trebui dus citeste tot [...]

Peripatetisme

Peripatetisme

Mai 2013

Acum, în comparaţie cu lumea veche a grecilor, nu se mai poate obţine un corp frumos decît în defavoarea spiritului. Corpul frumos suportă doar mintea degenerată. La adagiul strămoşesc „să moară capra vecinului” l-am mai adăugat, din umanism, şi pe vecin. Am ajuns atît de jalnici, încît urîm vecinul chiar şi atunci cînd acesta nu mai are nici măcar o capră. De fapt, celălalt este eternul „ţap ispăşitor”. Lumea a ajuns într-un stadiu de dezvoltare tehnică în care doar involuţia ne mai poate salva. Trebuie să re-descoperim urgent primitivitatea. Ştiinţa este modalitatea de a-l ignora savant pe Dumnezeu. Fără spiritualitate, sîntem doar nişte maimuţe care progresează. Să fii ultimul om, iată un lucru cu adevărat de rîvnit. Să ai citeste tot [...]

Peripatetisme

Peripatetisme

Aprilie 2013

Frumosul este cel mai destoinic aliat al adevărului. Poate este chiar singurul. Pentru un pseudodestin de scriitor, mulţi îşi ratează destinul de oameni. Cu unii nici chiar moartea nu are nici un fel de satisfacţie. Pedalează doar în gol. Dacă hazardul ne-a adus, e firesc ca absurdul să ne pună cruce. Fără sonoritatea cuvintelor şi fără armonia muzicii nici noi, nici lumea şi nici credinţa nu ar fi ceea ce sînt. Chiar și cu Dumnezeu am dialoga altfel. Neputîndu-ne dedica total lui Dumnezeu, precum Sf. Augustin, dar nici rămîne total sceptici, precum F. Nietzsche, ne rămîne calea călduţă a intervalului. Credinţa devine cea mai înaltă formă de neputinţă de care sîntem în stare. De fapt, scrisul este cel care mă scrie pe mine. Eu nu fac dec citeste tot [...]

Scrisul - extazul  unei neputinţe

Scrisul - extazul unei neputinţe

Aprilie 2013

Spus fără prea multe ocoluri şi incursiuni hermeneutice, scrisul este forma celei mai înalte neputinţe de care este în stare fiinţa umană. „A scrie e o formă de rugăciune” (F. Kafka) doar din datele acestei neputinţe, căci doar din interiorul ei rugăciunea are cu adevărat un sens. Perspectivă în care acest act scriptural face şi re-face eul pînă ce acesta se topeşte total în orizontul posibilităţilor sale transcendentale. Scrisul este o rugăciune a singurătăţii în faţa unei divinităţi care este prezentă cu toate apăsătoarele sale absenţe. Rugăciunea scrisului este una a îndoielii şi interogaţiei cumulative, nu una a răspunsurilor definitive. Scriem cu o mînă care tot răstigneşte cuvinte şi tăceri în adîncul paginii, lăsînd în citeste tot [...]

Peripatetisme

Peripatetisme

Martie 2013

Dacă noi facem din Dumnezeu ceea ce nici el nu şi-a propus? La ce îi foloseşte lui Dumnezeu credinţa noastră? Ce nevoie avea ordinea supranaturală de dezordinea numită om? De ce nici un animal nu se revoltă că nu este om, nici chiar maimuţa? Îţi vine să deplîngi divinitatea care are nevoie de om. Prostia este falsa plasare între realitate şi vis. Ea doreşte pe măsura neînţelegerii cu care operează. Prostia este procesul în care omul decade ca spirit, dar se întăreşte ca natură. Paradoxul absolut al prostiei: să înveţi să devii prost! Idiotul nu suferă, cu o expresie a lui F. Nietzsche, „la priveliştea mediocrităţii”. Dimpotrivă, exultă. Politica este forma în care se organizează mediocrii pentru a conduce lumea. Omul a făcut din polit citeste tot [...]

Peripatetisme

Peripatetisme

Februarie 2013

Înţelept este cel care ştie să tacă sugestiv cu toate cuvintele. Avem chiar un anume talent de a nu avea morală, caracter. Sîntem extrem de competenţi în delăsări și amînări. Rîdem ca să avem de unde plînge... Cei mai mulţi se folosesc de credinţă doar pentru a evada din eşecul personal în speranţa colectivă. Fac un mic troc cu divinul. Lumea nu este decît iluzia de-o clipă a simţurilor. De la început şi pînă la sfîrşit nu facem decît să ne manipulăm instinctele. Cu cît ştim mai mult, cu atît sîntem mai neştiutori. Cînd vom şti totul, vom înţelege că nu ştim nimic. Mai bine îl credeam pe Socrate. Mai avansam cu cîteva neştiinţe. Cînd facem ceea ce ne place, părem că nu facem nimic. Cînd facem ceea ce nu ne place, părem citeste tot [...]

Peripatetisme

Peripatetisme

Ianuarie 2013

Scrisul este ceva tocmai pentru că este inutilitate absolută. El nu sublimează decît neputinţele, golul care ne-a rămas restant de la creaţie. De aceea scrisul nu se obţine din ambiţie, ci din înfrîngerile pe care nu le mai putem amîna. Hîrtia este partenerul cel mai fidel pentru această nobilă agonie. Istoria nu ar trebui lăsată doar pe mîna istoricilor, căci o deturnează pînă la adevăr. Eşti un om întreg doar cînd nu mai poţi accepta nici o formă de lumesc. Cînd chiar şi cu tine însuţi ai probleme de vecinătate. Lumea este interesantă doar ca început şi sfîrşit. Restul este o imensă plictiseală. Lumea se va naşte cu adevărat doar cînd va dispărea omul. Dacă Dumnezeu ţine la omenire, ar trebui să se gîndească mai mult la drep citeste tot [...]

Peripatetisme

Peripatetisme

Decembrie 2012

Ca moralitate şi cultură, lumea nu a progresat deloc. Au progresat doar cîţiva indivizi. Lumea, ca lume, e tot în comuna primitivă. Din morală rămîne doar ceea ce nu se poate respecta. Hotărît lucru, nu avem un organ al moralei. Dacă ne voia total morali, Dumnezeu ne făcea arbori. Nu există fapte bune şi fapte rele, există doar judecăţi subiective asupra faptelor. Nevoia tot mai acută de morală denotă degringolada speciei om. Începută cu o imoralitate, lumea nu va putea sfîrşi decît cu o alta. Contrar adagiului socratic, continuăm voioşi să nu ştim că nu ştim. Ba ne şi împăunăm cu acest fapt. Ne ratăm chiar atunci cînd dorinţa de putere (de orice putere) se împlineşte. (Ratarea prin şefie e cea mai generalizată). Himera puterii este c citeste tot [...]

Peripatetisme

Peripatetisme

Noiembrie 2012

Timpul s-a putea să fie sursa inconştientă a egoismului nostru nemăsurat. Vrem totul în acelaşi timp. Scriu doar despre ceea ce nu pot tăcea. Tăcerile se scriu aproape singure. Cultura română este o cultură de scurtătură. Poţi scrie doar cînd eşti capabil să treci dincolo de obiectualitatea cuvintelor. Cînd le foloseşti fără să le atingi. Viaţa este doar aproximaţie. Moartea – perfecţiune. Cu toate acestea, întotdeauna moare doar cine nu trebuie. Unele gînduri lovite de obsesie pot deveni filosofie. Filosofia înaintează doar pe măsură ce face regrese. Cred în înţelepciunea care nu se poate învăţa, în cea care se obţine chiar împotriva oricărei învăţări. Cred în înţelepciunea care se naşte din propriul eşec. Înţelepciunea citeste tot [...]

Peripatetisme

Peripatetisme

Octombrie 2012

Astăzi, omul se măsoară doar cu zeii decăzuţi. Cu cei care au ratat lumea. Dacă ne-am născut în cer şi sîntem doar căzuţi pe pămînt? Oricum, pămîntul nu va mai putea susţine o viaţă de apoi. Abia o susţine pe cea de acum. Nu-i pot citi decît pe poeţii care rezistă şi după a doua lectură, nu pe cei care se fac țăndări de la prima. În multe cazuri, poezia a devenit doar eufonie reciclată, deşeul unor cuvinte. Scrisul se poate naşte doar din neputinţe, din rămăşiţele inutilizabile ale vieţii. Pe de altă parte, el este cea mai mare bucurie mărturisită a cititului, o formă de a şti admira de-ne-de-scrisul. O morală adevărată ar trebui să ne cîştige, nu să ne piardă. Morala este compromisul făcut între vise şi necesităţi. Ma citeste tot [...]

Peripatetisme

Peripatetisme

Iulie 2012

Există o serie de oameni care emană repulsie în jurul lor. Inconfortează tocmai prin ceea ce pretind că ştiu, că fac, că sunt. (Ei fiind, de fapt, doar reprezentanții nimicului în teritoriu). Dumnezeu – numele absolut al neputinţei umane. Omul – numele relativ al neputinţei lui. Omul şi Dumnezeu – două neputinţe care se caută. Avem o serie de criticaştri făcuţi pe baza a ceea ce nu înţeleg. Aproximează metaforizant la limita minimului avantaj, tămâiază dezinhibaţi pe bază de reciprocitate. După care se lăfăiesc în cimitirele unor reviste. Mi-am exersat şi eu condeiul, în tinereţe, cu unele cronichete, în încercarea de a decripta mai bine alteritatea poieticească. Dar, când am înţeles unde bate un asemenea demers, am evadat într-o citeste tot [...]

Peripatetisme

Peripatetisme

Iunie 2012

Moartea rămâne cel mai mare teolog. Unul de necontestat. Ea este singurul răspuns la întrebarea care este viaţa. Moartea ne dă târcoale prin apropiaţi. Se gudură pe lângă noi cu oarecare sfială... Când ninge sau plouă am impresia că Dumnezeu mai condimentează puţin lumea. Îi mai dă puţin gust, savoare. Nu există şansă mai mare decât aceea prin care îţi poţi face din plictisul cultural doctorat, profesie, destin... Citesc cu plăcere doar cărţile care mă solicită, mă deturnează. Nici chiar Dumnezeu nu îmi poate lua ceea ce nu mi-a dat. Mă întreb nu dacă ceea ce scriu este bun sau rău. Ci mă întreb dacă nu am căzut doar în eroarea cuvintelor, în tendinţa lor de a abuza de orice, chiar şi de mine însumi. Un telefon din străinătat citeste tot [...]

Peripatetisme

Peripatetisme

Mai 2012

Scrisul este un fel de a se săpa în tine până dai, în final, de un alter ego care sapă în direcţie contrară. El (mai) este o formă de a lega mâna de creier prin cuvinte. La un filosof, mai întâi, ideile ar trebui să fie credibile. Să le garanteze cu viaţa. Satul copilăriei mele, Fizeş, e un fel de insulă pe care îmi mai exilez din când în când nostalgiile. Trebuie să aibă şi ele o patrie. Trecutul este locul unde mă plimb până îmi tocesc oasele amintirilor. Am obosit destul de repede la Paris, pentru că oraşul mă obliga să fiu mai ceremonios decât sunt în stare. Nu pot face din perplexitate o trăire cotidiană. Roma, cu tot trecutul ei istoric inhibant, pare totuşi mai colocvială. Parcă ne-am mai văzut în altă viaţă. În privinţa citeste tot [...]

Peripatetisme

Peripatetisme

Aprilie 2012

„Românul s-a născut poet” – acest slogan nefericit a cam distrus pădurile patriei. „Filosofia” mea e aceea a unui ţăran care priveşte stupefiat cerul. Lumina este poezia neterminată a lui Dumnezeu. Când un eveniment sau o întâmplare nu mai contează, ele devin istorie. De fapt, tot ceea ce nu mai contează devine istorie, umbra a ceea ce a fost. Viitorul lumii stă doar în trecutul ei. în ceea ce a uitat să fie. Hotărât lucru, timpul ar trebui desfiinţat prin ruperea lui totală de spaţiu. Să nu mai ştim că există. (Dar, de fapt, de unde știm că există?). Legăm întâmplare de întâmplare într-un conglomerat pe care, din lipsă de altceva, îl numim viaţă. Viaţa este doar propria ei nebunie. Cum se poate crede din neputinţă? Fiecare citeste tot [...]

Întâlnirea cu o carte

Întâlnirea cu o carte

Aprilie 2012

Prima formă de miracol întâlnit s-a petrecut, în copilărie, cu o carte. Carte care nu avea încă un nume, ci doar generalitatea unei misterioase prezenţe. Nu-mi puteam imagina cum în firavele sale pagini încăpeau atâtea cuvinte stranii, atâtea lumi de neânţeles. Chiar şi Dumnezeu, după cum aveam să aflu mai târziu, răzbătea tot din paginile unei cărţi. Plasându-se de la început sub semnul miracolului, nu ştiam că ele, cărţile, sânt, de fapt, scrise de oameni. în ingenuitatea mea credeam că sunt o formă divină de comunicare, la care nu avea oricine acces. Cărţile bunicului patern, plasate strategic pe grindă, au întărit în mintea copilului care eram sentimentul de mister, de taină greu de pătruns. Când le dădea jos şi ne citea câte ceva citeste tot [...]

Peripatetisme

Peripatetisme

Martie 2012

Pe lîngă credinţă, uneori şi abjecția unor oameni i-a determinat pe alții să devină sfinți. Totuşi, nu avem sfinţii corespunzători numărului de abjecţi. Cearta culturală cu prostia – asta ne mănîncă nouă viaţa. Ba ne ştirbeşte pînă şi moartea. Tîrăşte totul în caricatură. După cum viaţa a apărut din nimic, tot aşa şi scrisul poate apărea din nimicul vieţii. Două nimicuri care se potenţează şi devoră în acelaşi timp. Nu poţi fi critic literar autentic dacă nu ai impus un nume necunoscut, dar valoros. Dacă nu ai impus ceva împotriva gustului critic comun. Critica ar trebui să facă din admiraţia valorii o profesie, nu un prilej de troc şi învoială. După cum (şi despre cine) scriu, criticii literari sînt şi citeste tot [...]

Peripatetisme

Peripatetisme

Februarie 2012

Mi-am plasat existenţa în scris pentru a o putea rata într-un mod mai personalizat, cu semnătură. Doar eşecurile merită comparate. Sunt oameni care nu au afat că sunt produsul Căderii. Dumnezeu amână deliberat să le spună. Lumea e întotdeauna în locul în care nu eşti. Căutat, nici Paradisul nu mai este la locul lui. La cât de informată e lumea mă şi mir că nimeni nu are adresa ori numărul de telefon al lui Dumnezeu. Nu există evoluţie mai optimistă decât aceea de a face din înmormântări chefuri. Disperarea autentică nu are nevoie de califcări, de facultăţi, de doctorate. Ea are nevoie doar de o finţă corigentă la propriul miracol. În afară de moarte, în viaţă totul poate f schim-bat. Chiar şi când nu mai avem nimic ne trezim c citeste tot [...]

Peripatetisme

Peripatetisme

Decembrie 2011

Există oameni care îl găsesc prea repede pe Dumnezeu. Îl găsesc chiar înainte de a ști ceea ce caută. Limbajul ne este dat doar în folosinţă. La plecare ar trebui să-l predăm mai bogat. De fapt, noi nu vorbim limba, limba ne vorbeşte pe noi. Noi ne apreciem semenii doar cînd ne asigurăm că lucrul acesta nu le mai foloseşte nimic. Am ajuns tîrziu în punctul în care, cu o vorbă a lui C. Noica, pot lucra fără să muncesc. Lumea se reflectă doar în tăcerea ei. Cuvintele o deformează. Întins pe pămînt, cu cerul prăbuşit peste mine, am aşteptat îndelung îmbrăţişarea unor frunze, ghionturile prieteneşti ale ierbii. Dar totul era doar uitare de sine… Fericirea a devenit o modalitate tehnică de a ne umple cu nefericirile citeste tot [...]

Peripatetisme

Peripatetisme

Noiembrie 2011

Bunătatea omului este parfumul naturii sale. Răul este un accident al perfecţiunii. Într-o anumită măsură, el ne-a făcut (prin Cădere) oameni. Perfecţiunea nu creează, se autocreează. Dumnezeu a permis ca lumea să cadă în ceea ce poate fi. Demonul ne ajută să cădem la cerere. Am decăzut atît de mult încît nu mai căutăm un om, precum Diogene, ci căutăm o... întreagă lume. Negăsind nici măcar omul, cu atît mai greu vom putea găsi lumea. Căci lumea nu poate fi găsită prin om. Filosofii au nevoie de lume doar ca pretext, ca fundal pentru eul cogitabund. Ideile trebuie să se refere la ceva concret și inexistent în același timp. Unii caută cultura doar în reușitele culturale, în rămășițele unor succese. Cultura e de găsi citeste tot [...]

Peripatetisme

Peripatetisme

Octombrie 2011

Acompaniată de paşi, uneori gândirea începe şi ea să meargă. Merge lin peste albul întins al tăcerii. Cuvântul aşteaptă îndelung această cadenţă a ne-spusurilor, ritmul acestui gol la îndemână. Ideile se adună precum nişte păsări, apoi trec într-o paradă a zborurilor inutile. Unele mai plutesc puţin, după care se pierd iremediabil în trecerea clipei. Mâna şi gândul sunt prea lente pentru a le reţine pe retină. Până la cuvîntul scris mai dăinuie încă miracolul ne-exprimării. Nu există, pentru un copil, un mai bun început decât sălbăticia. Căci ea este promisiunea primei forme nelimitate a libertăţii. Eşti liber chiar înainte de a-ţi dori să fii liber, înainte să ştii ce este libertatea. Aşa mi-am început libertatea citeste tot [...]