Aboneaza-te la newsletter





Coșmarul blond

Autor: Alexandru Jurcan

Martie 2018

    Sunt înnebunit după Denisa, mi-e clar ca lumina zilei! Buclele ei blonde, senzualitatea discretă, privirea diafană… iar mă înflăcărez vorbind despre ea. De când a venit la firma noastră, nopțile mele au devenit un coșmar albastru. Imaginea ei, zâmbetul permisiv, inteligența nativă… totul e o magie pentru mine. Am băut câteva cafele împreună, ceea ce mi-a dat un curaj nebun să încerc să-i decodez sinele abisal, însă cu Denisa nu merge, e greu de descifrat. Mă bântuie ideea că mi-am găsit sufletul pereche, de aceea am acceptat urgent să mă duc la restaurantul unde-și serbează ziua de naștere. Am cumpărat un buchet uriaș de trandafiri, plus un album de Modigliani și ciocolată amăruie. Oare ar fi fost bine să strecor un bilețel cu „simt că mi-ai colorat viața”? Nu, nu așa. Sau „buzele tale aduc …” – exclus, e deja prea pervers. Știu: „ești sarea și piperul vieții mele”. Devin cretin! Nu așa. Mai bine fără vorbe. Oare după aniversarea ei nu vom trece într-o etapă superioară? Sunt invadat de gânduri toxice, dar atitudinea ei empatică îmi dă forță să găsesc codul de acces. Să nu fiu în defensivă, să mă transform în invadator, să am un chip blindat, să nu transpară dorințele mele.

    Am ajuns în fața restaurantului Dunărea. Îmi tremură picioarele, sufletul, speranțele. Cred că sunt deja jalnic, adică exact ceea ce nu suportam la îndrăgostiții de duzină. Lumini tonice, invitați, farfurii, tacâmuri, lumânări. Doamne, cum e îmbrăcată Denisa! Un alb strălucitor, în ton cu buclele ei magnetice, o rochie ușor mulată, un inel cu perle și parfumul ei specific, inconfundabil, dezmierdător. I-am dat cadoul, i-am atins obrajii aprinși și m-am așezat undeva la masa a doua. Mi-am turnat vin alb, să fiu în ton cu ceilalți, mi-am privit pantofii să văd dacă n-au ceva pete, apoi m-am atins de farfuria cu aperitive. După vreo zece minute, viața mea a luat-o razna. Pentru că a apărut EL, acel Ciprian tânăr, brunet, frumos, cu voce virilă, păr strălucitor și frunte deșteptă. S-a dus drept la Denisa și… s-au sărutat profund, îndelung, cu buze dornice, în aplauzele celorlalți. Băga-mi-aș! Trebuie să fiu vulgar, să înjur, să nu mă sufoc: Denisa are un prieten, un mascul al ei, o viață deja stabilită. Ce să fac? Să zâmbesc, să beau, să încerc să uit. Nu pot, desigur. Beau. Beau. Ce draci am? Nu-l pot concura pe Ciprian? Arăt chiar așa groaznic? Ce-ar fi să mă dau bine pe lângă tip și să-l îmbăt, să devină ridicol? Să se facă de minune, nedemn de nasul Denisei. Mi-l prezintă chiar ea, dorita, intangibila. Zeița mea indiferentă. Unde-s vremurile cu provocarea la duel? Ciprian are ceva mușchi, m-ar învinge. Uite ce misterios trage conspirativ cu ochiul unui prieten! Hai să mă bag în seamă, mai ales că am băut destul. Îi spun că „știi, sunt coleg cu Denisa, e o fată exemplară… vă admir relația, dați bine împreună… vreau să zic formați o pereche de invidiat… aș bea acum cu tine ceva și…”. După o clipă m-a năvălit o vomă feroce, acolo pe fața de masă, lângă Ciprian, peste prăjituri. El m-a ridicat și m-a dus cumva la baie, pornind robinetul, oferindu-mi un prosop. Mi-am văzut chipul în oglinda aburindă și am avut primul gând suicidar. „Casă de piatră” i-am spus cu o secundă înaintea altui jet de vomă. A apărut și Denisa. Îi zicea lui Ciprian că trebuie să cheme un taxi. Am ripostat: „să vă spălați pe cap cu taxiul vostru, eu sunt capabil să mă descurc, dumnezeii…”, după care am căzut peste vana din dreapta. „De ce l-ai invitat dacă știai că e cretin?” – i-a zis Ciprian. „Cred că am talent nativ să fac victime… păzește-te! Hai să-l ducem spre taxi, iubitule!”