Aboneaza-te la newsletter





Un popor trăiește prin obiceiuri, tradiții și prin limba sa

Autor: Silvia BODEA SĂLĂJAN

Martie 2018

Se știe că forma cea mai veche de manifestare spirituală a poporului o reprezintă folclorul, cu toate componentele lui, de la cântecul popular, la obiceiuri și tradiții, la mituri, etnografie și vestimentație. Păstrătorul acestei averi ce dovedește existența și perenitatea poporului nostru, continuitatea şi unitatea în timp şi spaţiu, a fost satul românesc tradițional, căruia mulți artiști: poeți, scriitori, pictori, compozitori i-au adus omagiu pentru frumusețea și autenticitatea trăirilor și manifestărilor cotidiene sau din zilele de sărbătoare. Prin munca pasionată, prin dragostea față de pământ, țăranii noștri au transformat peisajul natural într-un peisaj umanizat, dominat de sat ca element de permanenţă, de adăpost, de locuire neîntreruptă.

În primul rând, trebuie să fim mereu conștienți că un popor trăiește prin limbă, port, obiceiuri și tradiții. În momentul în care acestea sunt anulate, poporul și-a pierdut identitatea. Astăzi copleșiți, poate, de vinovăția neputinței de a păstra ceea ce satul a creat în respirația lui divină din har și dăruire, din bucurie și durere, dar mai ales din înțelegerea rostului vieții, încercăm să recuperăm din uitare, ceea ce se mai poate, pentru ca „faptele și lucrurile să nu se uite”, după cum ar spune cronicarul. Acolo, în spațiul acela, totul se făcea cu o anume rânduială din rosturile căreia nu se putea ieși, pentru că această atitudine însemna o abatere de la firescul lucrurilor.

Acolo, în vatra satului, părinții își educau copiii în spiritul respectului față de tradiție, față de muncă, față de valorile morale. Era mare rușine pentru o familie ca un copil să se abată de la legile nescrise, dar instituite și respectate cu sfințenie. Vitoria Lipan își pierde cumpătul când fiica ei, Minodora, vrea să-și schimbe portul: „Îți leg o piatră de gât și te arunc în Tarcău, ardă-te focul, să te ardă!”

Această atitudine este emblematică pentru concepția și conștiința țăranului român autentic, indiferent din care zonă geografică a patriei ar fi. Aici, în satul tradițional românesc, „graiul lor cu-ndemnuri pentru vite” era curat, lipsit de vulgaritate, iar în fața copiilor nu se spuneau nici glume cu anumită nuanță ce ar fi putut fi interpretate vulgar. Sărbătorile erau prilej de mare bucurie. De Sfântul Valentin fetele își făceau „turte” din făină, apă și sare. Nu mâncau nimic toată ziua, iar spre seară mâncau turta aceea exagerat de sărată, apoi puneau o crenguță de busuioc sub pernă, busuiocul având proprietăți magice. Ele visau că un anumit tânăr le aduce apă și știau că acela este „orânda” lor.

La sfârșitul lunii octombrie era o perioadă destinată îngrijirii mormintelor. După ce mormintele erau curățate și totul era în ordine, sosea „ziua morților”, în care fiecare familie mergea la cimitir ducând colăcei, biscuiți de casă, fructe, iar cei mai „domnoși” cu dulciuri cumpărate și toate aceste bunătăți se împărțeau copiilor, care treceau pe la fiecare mormânt și spuneau: „Dumnezeu să-l ierte”. Pomana era să dai ce ai mai bun în casă și să o faci în așa fel încât să nu aștepți recompensă, decât de la bunul și înduratul Dumnezeu. Momentul acesta era de o semnificație deosebită, deoarece crea un moment de legătură între Aici și Dincolo, între Satul din Deal și Satul din Vale, cum metaforic sunt numite cele două dimensiuni ale existenței. Lucian Blaga spunea că satul este așezat în jurul bisericii și a cimitirului pentru că atât cei morți, cât și cei vii făceau parte „din zariștea cerească”.

Era frumos, era o ordine morală instituită, era un cod al cinstei prin care fiecare familie trebuia să crească prunci „vrednici”, nu „fleanduri”. Cu toate acestea nu se poate face apologia satului tradițional idealizând totul, pentru că nu se poate să rămânem ancorați în trecut. Lumea evoluează, au loc mutații importante în structura societății și în conștiința oamenilor, iar acest lucru înseamnă modernitate. Dacă ar fi să ne luăm după explicațiile date de dicționar, modernitatea înseamnă asimilarea lucrurilor noi în viaţa tradiţională. Însă modernizările succesive care s-au abătut asupra satului românesc i-au distrus în mare parte identitatea.

În al doilea rând, un antropolog bihorean, Vintilă Mihăilescu, era de părere că în România actuală: „Satul trăiește în realități paralele”. Unii dintre fiii satului pleacă în străinătate, la muncă unde se înstrăinează, deprind obiceiuri și tradiții noi, străine de satul lor. Alţii, care au muncit la oraș, în anumite sectoare ale economiei, se întorc pentru că nu mai o slujbă, cu obiceiuri străine satului lor. Pe lângă aceste categorii mai sunt cei care trec de la urban la rural pentru că şi-au construit o casă de vacanţă la ţară și merg acolo la sfârșit de săptămână sau în vacanțe. Un rol important în anularea tradițiilor îl are mass-media de unde sunt „împrumutate” kitsch-uri ce înlocuiesc autenticul. Nu prea mai sunt creatori populari de folclor pentru că la televizor se dau atâtea cântece și obiceiuri „stilizate”, atâtea manele, încât nu mai e loc pentru altceva. Pe ulițe însă nu mai sunt animale. Cirezile de vite și turmele de oi aproape au dispărut. Mai există câte o familie care și-a creat o așa-zisă fermă de animale, dar totul se mișcă greoi pentru că forța de muncă lipsește, munca e multă, iar banii puțini. Țăranii sunt îmbrăcați în tricouri și pantaloni cu inscripții străine din magazinele chinezești sau cu haine și cu încălțăminte din containerele cu vechituri ale Europei. Multe dintre inscripțiile purtate pe ulițele satului sunt de-a dreptul umilitoare, dar cine mai ține socoteala lor? În esenţa lui, ţăranul român nu mai există. „Dispariţia societăţii ţărăneşti ţine de modernitatea europeană”, susține antropologul Vintilă Mihăilescu, dar nicăieri în lume nu se manifestă acest tip de „modernitate” atât de violent ca la noi. Chiar dacă asistăm la un proces care s-a desfăşurat peste tot în lume prin faptul că piere o lume şi apare o altă lume, în spațiul nostru geografic dispariția unei lumi, lumea satului, lasă în urmă un gol imens, în care nimeni nu se străduiește să pună ceva. Din acest punct de vedere, satul şi ţăranul au dispărut. 

În altă ordine de idei aș vrea să mă refer la câteva aspecte care sunt trecute cu vederea, dar care au un rol important în dispariția țăranului și a satului tradițional. În locul sărbătorii Sfântului Andrei, când fetele își cercetau „orânda” a apărut „Ziua îndrăgostiților”, în care la diferite localuri din țară sau din străinătate, tinerii se căsătoresc pentru o zi – două și trăiesc asemenea soților.

Se fac diferite concursuri cu teme intime, care nu ar trebui să se petreacă în văzul tuturor și nu ar trebui mediatizate. Se merge până acolo încât sexualitatea este ridicată la rang de principiu moral. Se inițiază „jocuri” care simulează relații intime, uneori nefirești, iar lumea se amuză. Nu mai este nicio rușine că se face botezul înaintea nunții. Peste tot se afișează și se afirmă cu voce tare că „suntem într-o relație” și nu pare nimănui ceva ieșit din normele morale, deși toată lumea știe exact ce presupune această sintagmă. Superficialitatea își pune amprenta pe tot și pe toate. Responsabilitatea întemeierii unei familii pare de domeniul trecutului.

Dacă luăm în discuție tradițiile de „Ziua morților” și le punem față în față cu „Halloween”-ul, care pe an ce trece este tot mai cultivat, în special în mediul urban, ar trebui să se tragă un semnal de alarmă în școli, în rândul familiilor. Dacă până mai ieri copiii și adolescenții visau să devină prinți și prințese, acum se costumează în Baba Cloanța, în demoni, în schelete și alte atâtea figuri hidoase. Comercianții nu mai prididesc să vândă diferite măști, care de care mai înfricoșătoare, iar părinții plătesc aceste accesorii, ba mai mult, ajută la costumarea copiilor și îi fotografiază cu mare încântare alături de figurine ce stârnesc groaza prin parcuri sau prin holurile supermarketurilor.

          Mutațiile se produc nu numai în aceste tradiții și obiceiuri, ci în toate laturile vieții sociale și spirituale, iar efectele lor nu sunt, întotdeauna, în beneficiul generațiilor care se pregătesc să devină „oameni vrednici și de mare omenie”, cum spuneau țăranii noștri. Desigur că vocabularul unei limbi este un fenomen viu. Intră permanent termeni noi și trec în rândurile celor învechiți termeni care nu mai sunt folosiți.

Ceea ce este îngrijorător este faptul că împrumuturile se fac și acolo unde nu este necesar, iar cuvintele noastre care ne definesc fundamental ca nație le omitem cu bună știință. De ce oare este mai frumos să spui „en gros” sau „en detail”, în loc de „cu bucata” sau „cu grămada”, de ce „Happy birthday” în loc de „La mulți ani”, de ce „butic” în loc de „dugheană”, „jogging” în loc de „alergare” și exemplele ar putea continua la nesfârșit.

Las problema deschisă, ca prilej de meditație pentru fiecare. Nu vreau să aduc niciun fel de argumente și nici să propun soluții din acest punct de vedere, ci în loc de concluzie, voi cita versurile lui Grigore Vieru:

„În limba ta

          Ți-e dor de mama

Și vinul e mai vin

          Și prânzul e mai prânz

Și doar în limba ta

          Poți râde singur

          Și doar în limba ta

Te poți opri din plâns”.