Aboneaza-te la newsletter





Rugați-vă să fiți iertați de păcate!

Autor: Daniel Mureșan

Martie 2018

Se învaţă la şcoală, la orele de educaţie civică, că trebuie, e frumos să înţelegem situaţia, să ne adaptăm sinceritatea împrejurărilor. Aşa, dacă vizităm un prieten cunoscut, la spital, îl întâlnim pe suferind într-o împrejurare, observaţiile să ne fie încurajatoare, evident că nu trebuie să inventăm culori care să ne facă ridicoli. O părere exagerată devine amuzantă, ţi s-ar putea răspunde şi îţi mai spune câte unul:

- Îţi mulţumesc, mă mai privesc şi eu în oglindă.

Să nu minţi. Că minciuna are picioare scurte. Cât de grav am greşit că n-am ştiut să alegem împrejurarea, urmările.

În clasa a V-a fiind, ne vine un profesor veritabil de limba rusă, Romanruski, domnul preluând şi dirigenţia. La ora destinată comunicării sincere, sufleteşti, propunătorul ne cere să-i anunţăm neregulile, nu se poate ca toate să fie la superlativ. Se face linişte, într-un târziu unul dintre elevi (poate chiar eu) se ridică în picioare şi spune că domnişoara profesoară de limba română i-a acordat nota 3 unui alt coleg care a ştiut mai bine lecţia, iar pe cel mai puţin pregătit, l-a notat cu 4 (notele erau de la 1 la 5). Profesoara (absolventă a unui liceu pedagogic, ne era consăteană) îl notase cu câteva ore înainte pe elevul care a reclamat cazul cu nota 5. Ce credeţi că se întâmplă când vine rândul orei de limba română: 1. Se poate aranja diferenţa de păreri, ca între consăteni? 2. Credeţi că a rămas o atmosferă glacială de nevindecat? 3. Trebuia ca elevul să-şi ceară scuze, cu toate că toţi ceilalţi elevi din clasă au observat inechitatea notării? 4. Poblema e fasă, fiindcă o consăteană nu putea să dea un asemenea exemplu 5. Da, chestiunea e falsă deoarece profesorii, la începutul carierei, sunt preocupaţi de perfecţionarea lor, or exemplul de faţă nu arată dorinţa de perfecţionare 6. Este invidia dintre elevi, cine ştie poate şi dintre profesori etc. Eu cred, din păcate, în punctul 2, lumea este purtată şi de mici, mari păcate, obligaţii, apoi de refulări, şi de data aceasta, de zicala ,,dacă n-ar fi, nu s-ar povesti”.

De acasă aveam vreo 200 de paşi până la şcoală, dar m-am convins repede că ,,nimic nu e bătut în cuie”, şcoala gimnazială fiind mutată din Creaca la fosta mină închisă (mina părăsită din Lupoaia). Acolo, mai jos de steril, erau trei clădiri lungi, în care a fost instalat mobilierul. Director, un tânăr absolvent de liceu, fost elev eminent… La noi preda matematica, iar la facultatea preferată i-a fost respins dosarul: era vinovat tatăl dumnealui, preotul, şi momentul în care se născuse Valentin Ş. Eu îi ziceam în ascuns Hercule (veţi vedea că i se potrivea porecla, se confirmă într-o altă împrejurare). Mai târziu va absolvi Facultatea de matematică a Universității din Cluj. Să nu crezi că judecata formal adevărată putea să ţină loc de dreptate. Adică: ,,Oriunde ai muta şcoala, onorabila instituţie, e apropiată de alte sate”… Iată neperturbata armonie, gustată diferit, dar conservată. Nu s-a gândit directorul holtei că, dacă pentru lupoieni, brustureni şi jecani şcoala e mai aproape – urmând totuşi să parcurgă şi ei kilometri până la mina părăsită – pentru meleagul vestic, pentru crecani şi brebani (majoritatea copiilor, a cursanţilor) s-au adăugat la mersul pe jos de la trei-opt kilometri (prea multe ar fi de spus de situaţia creată pe timpul iernii, de navetă nu putea fi vorba).

Da, dar mai sus de sterilul lăsat de mină, cu imaginea lui respingătoare, a surâs o compensaţie: casa inginerului, se afla acolo, aproape de liniştea pădurii. Aici, în această construcţie elegantă, a fost instalată cancelaria, buna dispoziţie, proiectele, chiar au avut loc uniri de destine. Ştiau pedagogii noştri foarte tineri, că multora n-o să le convină mutarea, da, dar acolo erau mai puţine priviri indiscrete. Poate credeau reformatorii, atât de implicaţi, că totuşi teama suverană va învinge, odraslele pot fi „buctate”. Îl asemănam pe director cu Hercule, ar putea confirma, dacă mai sunt în viaţă, aceia care i-au simţit pumnul şi palma. La o întrecere, un spectacol artistic ţinut la Jibou, crecanii, mai puţini la număr, au fost atacaţi, nu ştiu din ce motiv. A intrat în luptă un croitor tânăr din sat, dar mai ales pumnul şi palma tânărului director… La primul contact au fost clădiţi vreo trei-patru peste olaltă. Ceilalţi au fugit pe cât au putut.

Nu mică le-a fost mirarea, de Paşte, în a doua vacanţă… Au fost invitaţi îndrăgostiţii de pedagogie, de inovările gospodăreşti (nu ştiu cât de mult de caracterul aplicativ al lecţiilor, de elucidarea mulţimilor de legături ce privesc viaţa) să urce pe tractoare. Mai ducem şi mobilierul, veniţi, e sărbătoare cu ouă şi miei! Reveniţi-vă la vechiul obicei de a petrece voi cu noi, cu copiii, în mijlocul comunei. Aţi probat destul noul nărav şi rugaţi-vă să fiţi iertaţi de păcate!

Nepoatele și babele erau hotărâte ca, de-i şcoala nărăvaşă, s-o aducă în centru, cât de des trebuie, la casa ei.

Eram, cu vreo 70 de ani în urmă, într-o căruţă, ne reîntorceam acasă din târg de la Jibou, împreună cu bunicul şi cu încă un consătean. Eu nu ştiu de ce-am fost purtat pe la târguri pe la 5-6 ani. Poate se gândea tata bătrân să-l duc pe nepot, că nu ştiu ce va fi de lumea asta.

La reîntoarcere, înainte de intrarea în satul Prodăneşti, erau o mulţime de care, căruţe oprite, nu se putea înainta. Puşcaş blocase drumul la intrarea în sat, cu porţi de la casele consătenilor săi. El, Puşcaş, din câte ştiu, era cel mai mare haiduc al ţinutului, n-am auzit să fi făcut rele prin sate... Trebuiau să cânte, să recite drumeţii Imnul regal. Pentru a-şi continua drumul, regele chiar fusese alungat. Să fi fost gestul tânărului chipeş o recuperare (de ce fel?), un act de dreptate, după cutumele haiduceşti? Haiducii se răzvrătesc împotriva ordinii, a bogaţilor… Presimţea el că noua ordine va fi mai rea? Era firesc ca un haiduc să fie atât de ataşat de un rege? Ce-i putea apropia în afară de vârstă?

– Nu vă cer glas de operă şi nu vă spun basme… Vreau bună voinţă!

Puşcaş era urmărit şi se făcea scăpat de poliţie, de jandarmerie. Le era frică exponenţilor legii să-l găsească. Era și el perspicace, la fel ca poliţiştii și jandarmii. N-ar fi fost greu să-l prindă. Sigur, expunându-se focurilor de armă, uneori se prindea şi el la horă prin satele vecine. Umbla pe un cal alb. L-am văzut şi eu de vreo două ori… Nu-l reţin. Se vorbea că era chipeş. Curta o tânără din satul vecin, din Ciglean, o localitate aşezată printre dealuri, la doi kilometri de casă. Într-o seară, la reîntoarcere, a fost împuşcat de un rival, la crimă fiind ajutat de un prieten. Pe la noi se zicea că Puşcaş a fost omorât de doi cocostârci cigleneni. Au auzit alţi haiduci, au venit din Sibiu… Reţeaua era întinsă. S-au oprit la casa lui din Prodăneşti, locuinţă pe care se vede că n-a fost cine s-o mai termine mulţi ani după evenimentele povestite.

– Spune-ne măicuţă, arată-ne care-i casa celor ce ne-au împuşcat prietenul şi l-au tăiat cu securea, că terminăm noi dreptatea. Ştim că legea nu te poate mângâia, nu-ţi poate aduce nimic bun. Am venit cu plată… E pusă pe ţeavă. E fratele nostru de cruce. Unde stau cei ce ţi-au ucis fiul?

Mama nu-şi putea stăpâni plânsul.

– Peste deal, nu stau departe… Vă rog în genunchi, plecaţi de unde aţi venit. Acolo să vă întoarceţi… Pe fiul meu nu-l puteţi învia, iar răzbunările nu s-ar mai opri, mulţi nevinovaţi ar muri, ar pieri satele noastre.

N-a fost nicio judecată… N-am auzit de vreo condamnare. Să fie de-ajuns compătimirile, blestemele? Să fie împăcarea cu relele şi bunele singura alternativă!?