Aboneaza-te la newsletter





Eva

Autor: Georgi Cristu

Martie 2018

Zilele trecute am ajuns cu un tren de noapte în orașul studenției mele, după mai bine de treizeci de ani. Ca să scurteze drumul spre hotelul unde făcusem rezervare, taximetristul a ales un itinerariu ce mi s-a părut inițial necunoscut, printr-o mahala pe care puteam să jur că n-o cunosc. Am scos telefonul și m-am localizat. Am descoperit cu surprindere că eram foarte aproape de fosta Agenție CFR din Galați. Și când te gândești că locuisem în zonă aproape trei luni până ce șederea îmi fusese întreruptă din cauza parizerului.

În acele vremuri parizerul devenise o delicatesă raționalizată, cafeaua cu năut și vodca generau cozi impresionante, țigările Kent reprezentau asigurarea medicală, canistra cu benzină asigura nota de trecere la orice examen (în unele situații putea fi substituită cu cămășile Braiconf pentru export). Dar existau și excepții. Din cauza unui astfel de derapaj de la regulă mi-am mâncat vacanța de vară dintre anii trei și patru, învățând pe de rost 15 cursuri, închis în camera mea de cămin; am dat gata un raft de conserve de fasole verde și borcane cu tocană de la alimentara de vizavi (în toamnă am vândut borcanele goale și mi-am cumpărat o șampanie); bașca mi-am tocit cel mai nou costum (era singurul): costumul de examene. Toate aceste sacrificii nu l-au impresionat câtuși de puțin pe proful de „Organe de mașini”, până la urmă m-a picat în toate re-urile. A trebuit să repet anul pentru o materie, care, culmea ironiei, nu se mai regăsea în noua programă. Și profu’ nu era deloc străin de această schimbare!

Totuși, nu am avut regrete, pentru că așa am descoperit-o printre noile colege pe domnișoara Eva. Trecuse mai bine de o săptămână de la deschiderea anului universitar când a intrat în amfiteatru unduindu-se și pășind cu nonșalanță spre locul păstrat de prietena ei, Gabi. O vedeam prima dată. Mi-am ținut respirația după ce și-a scos canadiana roșie; jeanșii îi reliefau fericit rotunjimea feselor, iar puloverul alb, mulat arăta fără sfială cât de bine era înzestrată când o vedeai din față. Și-a plimbat privirea în jur și s-a oprit câteva secunde asupra mea; și-a scos foile de scris din poșetă, le-a așezat pe pupitru și din nou m-a scrutat. Mi s-a părut că mi-a zâmbit și am fluturat palma mâinii drepte ca unei vechi cunoștințe. Ea a râs.

După două săptămâni eram cea mai frumoasă pereche din lume. Mă bărbieream și mergeam zilnic la facultate, la cursuri stăteam alături și în pauze (eram nefumători) povesteam cum petrecusem seara de dinainte. De cum ieșea soarele plecam la plimbare până aproape de miezul nopții. Ne sărutam prin parcuri, mergeam la teatru, la filme sau mâncam eclere la cofetăria noastră preferată.

În acea vreme eram încă necunoscător în ale cutumelor de familist și, din spirit de aventură sau mânat de dorința de cunoaștere – trăsătură ce mă caracterizează și azi – ori nevoia fiziologică firească, am acceptat imediat oferta lui Mihai când mi-a propus să închiriez camera liberă dintr-un apartament situat undeva deasupra Agenției CFR, în care el se mutase de curând împreună cu nevastă-sa. Urma s-o conving pe Eva să fim colegi de apartament cu cei doi tineri căsătoriți, mai ales că era bună prietenă cu Gabi.

A doua zi, după cursuri, în fața unei cești de cafea adevărată, știind cât își dorea Eva să locuiască în centru, i-am expus situația, adăugând de la mine că meteorologii prognozaseră o toamnă mai ploioasă ca de obicei și o iarnă cumplit de geroasă. Cum nu-i plăcea să fie vânătă de frig și cu pielea ca de găină pe brațe a fost încântată peste măsură de șansa ivită și a zis: „Da, sunt de acord”. Cu o condiție însă: eu să plătesc chiria primele trei luni. De ce trei și nu una sau șase nu am înțeles atunci și nici acum nu-mi explic. Putea fi egala mea din prima fără teama că-mi va știrbi câtuși de puțin din masculinitate (dacă la asta se gândise). Zis și făcut. Până seara eram mutați. Prima noapte a fost de vis, ba nu, a fost de poveste!

Cu puțină alergătură reușisem să-mi echivalez mai bine de jumătate din examene. Cursurile le frecventam sporadic. Dimineața mă trezeam după ora zece, făceam un duș (atunci venea apa caldă) și cât mă pieptănam, priveam în oglindă, schițând câteva expresii fără să exprim ceva interesant, doar strâmbături puerile, oricât îmi doream să văd un macho man. Mai apoi îmi pregăteam la bucătărie micul dejun: un sandviș cu parizer și ieșeam să-mi cumpăr ziarul. Mă opream pe terasa unei cofetării pentru un nechezol sau un ceai fierbinte și reveneam în apartament pentru experimente culinare fără să entuziasmez pe cineva anume cu preparatele mele pe bază de parizer, iar în restul timpului adaptam proiecte de curs pentru studenții străini. De fapt, înlocuiam primele două file și ultima ale unor proiecte mai vechi recuperate astă-vară dintr-un container cu maculatură abandonat în curtea interioară a facultății de mecanică, unde se făcuseră lucrări de renovare. Trei saci cu maculatură – o adevărată comoară – mă așteptau ferecați în carcasa unui frigider hârbuit ascuns în camera mea de cămin, să-i valorific superior cum ar fi zis profa de economie politică (aveam examenul echivalat).

Tariful – pentru că făceam o prestare de servicii – era avantajos pentru ambele părți. Cu toate acestea mă cuprinsese o plictiseală despre care citisem undeva, cât poate fi de periculoasă chiar cauzatoare de moarte. După aproape trei luni, traiul, în această formulă, în apartamentul închiriat, mi se părea lipsit de interes și monoton. Fetele turuiau întruna despre rochii; afară ploua de trei ori pe săptămână; programul la teve dura două ore; curentul electric se întrerupea haotic la concurență cu apa de la robinet; prin pereții imobilului, sunetul trecea lipsit de orice urmă de pudibonderie, clar, nedistorsionat și eu pentru astea plăteam. Într-un cuvânt, viața mea devenise: nașpa!  Naiv, speram într-o acomodare treptată, dar mă autodeclarasem om liber și simțeam nevoia să-mi iau un răgaz. Această doleanță nu o împărtășisem încă Evei. Mă durea și sufeream în așteptarea momentului potrivit.

După-amiaza aceea de marți nu părea să fie la fel de plictisitoare ca toate celelalte. Eva și însurățeii ajunseseră acasă împreună, veseli și puși pe glume. După ce și-au agățat în cuier canadienele, fetele au reluat programul de pălăvrăgeală, Mihai a deschis un ziar și a început să-și calculeze pe o ciornă, numerele câștigătoare la următoarea extragere Loto. Nu-mi amintesc să fi câștigat vreodată, dar era atât de captivat încât nu-l mai interesa nimic din lumea înconjurătoare. Una dintre fete a deschis ușa frigiderului și a început să se vaite. Ceilalți am sărit ca arși să vedem ce s-a întâmplat. Am găsit-o în fața frigiderului ținând într-o mână o căpățână de usturoi.

 - Vom muri de foame! Priviți, acesta este singurul nostru aliment.

Toți au întors privirea spre mine. Nu cred că se căuta un vinovat, dimpotrivă, așteptau din partea mea încă un act de eroism: să-i scot (pentru a câta oară?) din foame. Știau că am relații. Cu puține cuvinte au reușit să mă înduplece. Oricât de crud aș fi fost nu puteam să-i refuz. Fără să stau mult pe gânduri, m-am îmbrăcat rapid și am ieșit, nu înainte de a-i ruga (eram pur și simplu un tip timid) să curețe usturoiul și să pregătească masa pentru cina princiară la care erau invitați.

Am tresărit când am auzit o voce familiară pe care tocmai o depășisem, dojenindu-mă cu blândețe:

- Chiar nu mai cunoști lumea sau ai uitat că-mi ești dator?

Nu se face să ignori vocea și accentul unei unguroaice cu picioare până în gât și fese tari ca pruna. Când am întors capul, ochii mei au reîntâlnit-o pe tânăra absolventă de stomatologie din Târgu Mureș venită în stagiu în urmă cu doi ani pe meleagurile dunărene. Era o bună profesionistă, avea mâna ușoară și arăta bestial în halatul alb. Toamna trecută fusesem într-o relație deschisă până în apropierea Crăciunului. A fost o poveste greu de uitat.

- Bună, am zis, schițând un zâmbet, nu am fost în apele mele în ultima perioadă…

- O fi de la vreme sau ai umblat cu cămașa afară din pantaloni.

- Nu fi rea!

          - Știu, ți-a dat papucii liceanca!

          - E adevărat, m-am despărțit de Vali, am recunoscut eu.

          - Tânără și nehotărâtă, nu? Acum ce faci?

          - Mi-a venit rândul să fac piața, merg să cumpăr parizer pentru cină.

- Da!? Nu știam că v-ați diversificat meniul ori s-a desființat alimentara din campus?

Nu am făcut nici un comentariu doar am zâmbit la împunsăturile ei. Avea părul blond, tuns scurt; machiată discret și la gât purta o eșarfă de mătase verde. Botinele o făceau să pară mai scundă și mai tânără.  

          - Arăți bine, apropo.

          - Văd c-ai început să-ți revii. Nici nu știi cât mă bucur că te-am întâlnit! Hai să cinăm la mine, faci o baie fierbinte și vei fi ca nou. Nu sună bine? și m-a strâns de braț. Nu înțelegeam de ce atâta grabă; cred că îmi citise gândurile ce se zvârcoleau în găsirea unei ieșiri din situație, chiar dacă, după socotelile mele, aveam timp suficient să prind alimentara deschisă. Nu mă lăsa inima să-i las flămânzi pe cei de acasă. I-am luat sacoșa din mână, deci acceptasem invitația.

          De cum am intrat, fără ocolișuri și precauții am abordat subiectul pe care amândoi îl știam inevitabil; a urmat o cină ușoară servită în sufragerie, înainte de ora obișnuită, îmbrăcați în halate de baie. Mi-am privit ceasul. Venise vremea să dispar cât mai iute, dar, surpriză: mi-am văzut blugii și cămașa învârtindu-se în mașina de spălat. M-am întors pe scaunul cu spătar drept, mă simțeam total dezarmat și lipsit de vlagă. Nu știu ce spunea fața mea deoarece ea s-a simțit datoare să se justifice:

          - Nu mi-am închipuit că vei repeta figura să pleci imediat ca ultima dată. Unde ai găsit fața asta plouată, de obicei erai mai vesel.

Am simțit brusc cum din tălpi și până în creștet mă străbătuse ca un trăsnet, o arsură ascuțită lăsându-mi corpul năvălit de furnicături. Un pahar cu palincă m-a readus cu picioarele pe pământ, făcându-mă să devin mai înțelegător.

          - Trebuia să-mi fi spus, băieții vor rămâne nemâncați în seara asta, am îngânat eu.

          - Crezi că ei ar fi gândit la fel în situația ta? Și-apoi în cămin nu se moare de foame. Nu mai sta crispat, hai să vedem un film, și mi-a umplut iarăși paharul.

          Dimineață mi-a dat o veste bombă, sunase la clinică și își aranjase un concediu medical. Noaptea priveam filme horror și făceam dragoste, ziua ne zbenguiam, găteam împreună (am făcut gulaș și papricaș de pui, într-una din zile ne-a ieșit un ștrudel cu mac de nota zece), dansam și ea îmi cânta ungurește. A fost o săptămână în care nu am ieșit din casă. La plecare i-am promis că o voi căuta în Târgu Mureș pentru că urma să se mute curând. A oftat și apoi m-a rugat să n-o întreb când.

          Am intrat cu greu în alimentara unde lucra Elena. Foarte multe persoane stăteau încolonate vociferând și comentând tot felul de baliverne; mai mult ca sigur se primise marfă. M-a observat și ne-am salutat din priviri. S-a înălțat un pic pe vârfuri și mi-a făcut semn, peste capetele clienților, să aștept. După puțin timp a apărut lângă mine și mi-a întins o pungă de hârtie în care era un pachet frumos ambalat. I-am mulțumit și i-am zis că trec mai târziu să plătesc. Pe drum am luat pâine și muștar. Parcă îi și vedeam pe însurăței și pe Eva cum înfulecă bunătățile aduse.

          Am descuiat și imediat ce am deschis ușa, în față mi-a apărut Eva, scoțând flăcări pe nări.

          - Nu pot să cred! Cum de mai ai tupeul să intri pe ușă? – se cruci verbal Eva și se puse pe țipat.

          - Fii blândă, frumoasa mea – am încercat eu s-o liniștesc – îți explic numaidecât prin ce am fost nevoit să trec.

          Aveam pregătită o poveste destul de tristă însă nu și-a dat osteneala să găsească răgazul să o asculte. Țipetele nu conteneau de parcă văzuse din nou șoricelul din baie. Nu făcusem nimic ieșit din comun. Mă uit la ceasul meu de mână Atlantic cu brățară de argint, și ce să vezi? Eram tot într-o zi de marți, întârziasem o singură oră peste ora la care plecasem săptămâna trecută.

          Intenționam să-i înmânez frumosul pachet cu parizer învelit în hârtie cerată, imprimată cu scufițe roșii și lupi verzi, dar ceva mă reținea să i-l pun în brațe. Proaspeții căsătoriți, abia sculați din somn, năvăliră și ei la ușă.

          - Cu noi, noi doi, spuse Mihai, atingând pieptul soției cu arătătorul mânii drepte și apoi pe al lui de mai multe ori, două săptămâni să nu vorbești!

          - Ai înțeles? țipă tremurând de furie și Gabi, guraliva de nevastă-sa.

          Întrebarea m-a lat pe nepregătite, totuși, mi-am revenit repede și i-am zis că n-ar vrea să audă răspunsul. Mihai, enervat, a rostit o sentință definitivă, care nu mai îngăduie replică: „Ba nu, trei săptămâni!” Și-a apucat consoarta de mână și a târât-o după el în dormitor, nu înainte ca, el, soțul cu acte în regulă, asemeni unui bun pravoslavnic, să-mi smulgă din mână sacoșa transparentă cu pâine și muștar. Evident, eram depășit numeric și am trecut cu vederea gestul lipsit de eleganță.

           Cum mă născusem cu o sensibilitate a timpanului la vacarm, am așezat parizerul pe masa din bucătărie și am ieșit din bloc, amânând momentul marelui regal promis cu numai o săptămână înainte. Cât de repede trecuse timpul, poate intrasem într-o buclă temporală?

          Mi se părea jenant și ridicol să mă înființez în cămin atât de curând, m-ar fi luat în tărbacă toți cunoscuții. Îmi păstrasem totuși locul pentru că îmi făcusem și un plan B ce se contura tot mai pregnant la orizont. Trăisem o alungare, care, iată, mă împinsese într-o meditație adâncă, dar de scurtă durată. Ideea salvatoare veni însă la timp.

 

***

 

          Chiar dacă se înnoptase am recunoscut-o ușor. Era îmbrăcată în culori vii, iar parfumul discret și sofisticat m-a captivat imediat.

          - Bună seara, uite, am adus banii. Pot să te conduc? am întrebat cu voce scăzută.

          - Accept cu o singură condiție: să nu-mi ceri cafea pentru că ieri am terminat-o.

          - Mă mulțumesc cu… ce-ai, și m-am oprit de teamă să nu-i stârnesc râsul acela contagios.

          A zâmbit și m-a privit admirativ. Ne-am pitit sub umbrela ei și m-a prins de braț. Așa am pornit împreună spre blocul ei. Pe drum mi-a spus că a doua zi vor începe inventarul și după-amiază vor primi din nou marfă. Am aflat că șefa ei era o proastă și că tot timpul se lăuda cu fiică-sa, studentă la ASE. La ușa apartamentului o aștepta un motan tărcat cu vârful urechilor zdrențuit. Am intrat toți trei; mi-a adus să deschid o sticlă de șampanie. În baie se auzea șiroitul dușului, avea apă caldă. Am golit cupele fără să ne urăm ceva special. Zorii zilei ne-au surprins dormind îmbrățișați. Afară era frig și era toamnă…

 

***

          După ce, străbătând mahalaua, am intrat pe aleea cu pietriș din fața hotelului și taxiul s-a oprit. Orașul îmi părea altfel. Am suit scările la etajul doi; după duș m-am întins pe patul cu lenjerie albă ca neaua. Ce bine era! Am citit două pagini dintr-un roman inofensiv și-am adormit. Dimineață eram convins că o visasem pe Eva, dar nu-mi aminteam prea multe.