Aboneaza-te la newsletter





Început de an școlar

Autor: Valer Popa

Mai 2018

Ceasul deşteptător sună la ora şapte, aşa cum îl fixase de seara bătrânul pensionar, ca nu cumva să întârzie la deschiderea noului an de învăţământ de la fosta sa şcoală. Ştia că această festivitate are loc la data de 15 septembrie, şi se aştepta să fie invitat, ca în fiecare an de când s-a pensionat. În acest an n-a primit invitaţia. A fost trimisă, dar încă n-a ajuns? Poate că e grevă la poştă. Nu admitea că ar putea fi uitat. Era hotărât să meargă, pentru că dorea să revadă şcoala, foşti colegi, dar mai ales să retrăiască bucuria sutelor de copii adunaţi în curtea şcolii, alături de învăţători şi profesorii diriginţi preocupaţi să pună ordine în gălăgioasa gloată, ce încă mai credea că vacanţa nu s-a chiar terminat. Apoi, mai era şi bucuria secretă, pe care o resimţea de fiecare dată, când directorul anunţa:

- Festivitatea noastră este onorată şi de prezenţa unor profesori pensionari ai şcolii, printre care şi fostul director, ctitorul acestui nou şi impunător local, de care ne bucurăm noi astăzi!... Oare actualul director va face o asemenea remarcă? Poate că va fi un director nou, care s-ar putea să nu fie preocupat atât de mult de istoria şcolii.

Cu aceste gânduri, pensionarul părăsi patul şi se apropie de fereastra micuţei sale camere, să privească la vremea de afară. Socotea că dacă va fi urât, cu ploaie şi vânt, nu va risca deplasarea. Presupunerile neliniştitoare s-au risipit, când prin geamul întredeschis a fost mângâiat de câteva raze de soare. A zâmbit speranţei că ziua ce se anunţa, ar putea fi una din acele minunate şi călduroase zile de septembrie, aşa cum numai aici, la Cluj se cunosc, toamnă de toamnă.

Ar fi bine să mă grăbesc, se hotărî pe dată bătrânul dascăl, amintindu-şi cum timp de atâţia zeci de ani se grăbea în fiecare dimineaţă, să nu întârzie la şcoală. Făcu apoi câţiva paşi prin cameră şi schiţă câteva exerciţii de îndreptare a spatelui. De durerile de spate se plângea cel mai mult, atunci când se făcea că uită de durerile de genunchi. Îşi certa mereu spatele: ba că nu-l mai ascultă şi nu vrea să se îndrepte, ba că e tot mai ghebos şi că scârţie ca o uşă stricată. „Dar, nu-i nimic. Îmbrăcat în costumul meu cel negru, şi sprijinindu-mă de baston, cred că voi arăta cât se poate de drept”, se încuraja în gând. Când a luat costumul pe care intenţiona să-l îmbrace, observă două locuri unde moliile au lins firele de lână, încât se vedea pe acolo ca prin sită. „Aşa-i, dacă n-a fost aerisit de mult timp. Ei, cu acesta n-am ce face. Dar mai am atâtea alte costume”. Găsi şi scoase din dulap un costum mai vechi, ce părea ferit de asemenea neplăceri. „Cred că se potriveşte, chiar dacă nu s-a întâlnit cu fierul de călcat, cine ştie de când”.

„Numai că nu pot merge aşa, cu faţa asta mototolită şi plină de ţepi”, şi-a spus după ce a trecut cu palma peste obraz. „Iar eu mergeam la şcoală întotdeauna bărbierit”. Hotărât şi cu paşi cât putea el mai vioi, dar sprijinindu-se de mobilele aflate în drum, intră în mica sală de baie la care avea acces in apartamentul unde era găzduit de familia fiicei lui, de când era văduv. Aici trăia alături şi de o nepoată cu soţul ei, iar de curând şi de o strănepoată, bucuria luminoasă a tuturor celor din familie.

De data aceasta, operaţia cu barba i-a luat mult mai mult timp decât ar fi crezut Degetele de la mâna dreaptă, cea care suportase cel mai greu paralizia provocată de accidentul cerebral, încă nu-1 ascultau pe deplin. Dar nici lama nu mai tăia ca altădată...

Când a terminat şi s-a privit în oglindă, a apreciat că ar arăta totuşi acceptabil, pentru o ieşire între oameni. A căutat în dulap cămaşa cea mai albă. Când s-o îmbrace, vede cu mirare cât de mult s-a lărgit la guler. „Să nu fie cămaşa mea? S-o fi încurcat cu ale soţului nepoatei?... Şi cum voi ascunde Mărul lui Adam, pe care-l ştiu prea ieşit în evidenţă? Cred că voi strânge gulerul cămăşii cu o cravată. Doar am atâtea, adunate de-a lungul anilor. Dar o cravată mai puţin colorată”, a hotărât. „Să nu fiu obiect de bârfă”.

Dintr-un dulăpior, scoase toate cutiile unde se odihneau perechile de pantofi, de mult timp nefolosite. Alese o pereche ce i s-a părut cea mai potrivită. Când să încerce, veni şi de aici o neplăcere şi o posibilă cauză de întârziere: pantofii erau mult prea largi, încât se temea că-i vor cădea din picioare. Preocupat de modul în care ar putea rezolva noua situaţie, dar şi descurajat de atâtea piedici, a încercat să umple pantofii cu vată. N-a fost mulţumit, întrucât vata se aduna în vârful pantofilor… Poate două perechi de ciorapi ar putea masca spaţiul, care odinioară era umplut de ceva musculatură”. A fost rezolvarea cea mai la îndemână..

După ce şi-a pus costumul ales, s-a privit în oglinda din hol şi iarăşi a fost cuprins de îndoială, când a văzut cum atârna pe corpul scheletic un veston mult prea larg. „Haina aceasta pare a fi de împrumut”, a zis nemulţumit. „Va fi în bătaia vântului şi va flutura ca faldurile unui steag. Să risc să apar aşa în faţa atâtor oameni? Cred că ar trebui să îmbrac peste cămaşă o vestă, sau un pulovăr. Să mai umplu ceva din spaţiul mult prea gol. Şi-mi va ţine şi de cald. Astfel, nu mai am nevoie nici de pardesiu. Voi fi la adunare în talie, tinereşte, aproape ca altădată. Iar la rever aş putea purta cele două decoraţii, primite la terminarea construcţiei noului local al şcolii, acest complex cu 24 săli de clasă, șase laboratoare, cantina şi cele două cămine, fiecare de câte 300 de locuri”.

„Oare se face să apar la acest eveniment afişând asemenea distincţii”, s-a întrebat? „N-ar putea fi luată drept lăudă, sau chiar sfidare? N-am atins demult decoraţiile. Şi totuşi, nu le iau! Poate doar Meritul Sanitar, primit pentru inaugurarea primului spital şcolar din acest oraş: cu trei medici, trei cabinete şi patru asistente medicale, distincţie care a iscat glume, pentru că a fost acordată unui civil, nu unui medic. Cred că nu e cazul să mă afişez nici cu această decoraţie, pe care străluceşte Crucea Roşie. Mai bine să rămână la păstrare, pentru nepoţi. Doar toată viaţa am fost un supus slujbaş, care a executat ordine şi dispoziţii. Bine ştiu, că am fost numit în funcţia de director al acestei şcoli, prin ordin de sus, cu sarcina concretă să mă ocup de construirea unui nou local de şcoală, când cel vechi, rămas din vremea imperiului austriac, a fost rechiziţionat şi transformat în sediu al partidului comunist. Uneori am impresia că decoraţiile au fost acordate mai mult acestei clădiri, modernă şi funcţională, decât celui care timp de trei ani s-a crezut constructor, sacrificat precum Meşterul Manole”. Aşa a concluzionat bătrânul dascăl, şi s-a hotărât să ia drumul şcolii sale.

La ieşirea din blocul în care locuia, s-a oprit pe trepte, să facă un control al ţinutei. Să vadă dacă n-a uitat ceva.

- Bun! Bastonul e la mine! Cum era să-l uit? Doar numai, astfel, sprijinit pot face câţiva paşi. Batistă mi-am luat. Şi-mi pare bine că mi-am pus şi pălăria. Văd că la soare e destul de cald. Dar ceasul? Oare l-am uitat? Când a pus dreapta, să controleze mâna stângă, a realizat că vechiul ceas-brăţară era la locul lui. Cine ştie când l-am pus? Din automatism? Bine că nu l-am uitat! Dar când şi-a aruncat ochii pe cadran, s-a speriat: era aproape ora zece. Voi fi în întârziere? Ei, atunci să mă grăbesc! Să încerc câţiva paşi spre portiţă şi dacă rezist, am să ies în strada principală, unde sigur voi da de un taxi.

Rezemat în baston la marginea trotuarului, şi mutând greutatea corpului de pe un picior pe altul, pensionarul încerca să se ţină cât mai drept. N-a aşteptat prea mult, până când lângă el s-a oprit un taximetru:

- Hai, bătrâne, urcă! l-a invitat şoferul, deschizând uşa. Spune, unde vrei să te duc?

Această întâmpinare, pe un ton prea familiar din partea unui tinerel ce părea pus pe glume, l-a blocat pe bătrânul dascăl. A rămas fără grai, cuprins şi de-o uşoară ameţeală. „A văzut cum mă clatin pe picioare şi de aceea mi-a zis bătrâne”, a găsit el o scuză. „Înţeleg”. După ce şoferul devenit foarte serviabil, l-a ajutat să urce în maşină şi l-a instalat pe scaunul din dreapta, a reuşit să pronunţe câteva cuvinte, în şoaptă:

- La şcoala mea!

- Dar care o fi acea şcoală, care ziceţi că-i a dumneavoastră? a întrebat şoferul, schimbând tonul. În oraşul nostru sunt zeci, poate sute de şcoli. Cu siguranţă că nu sunt toate ale dumneavoastră. Mie să-mi daţi numai strada şi numărul şi atunci ştiu la care din aceste şcoli să vă duc. Apoi a repetat întrebarea pe un ton mai ridicat, presupunând că bătrânul pasager ar putea fi şi cam tare de urechi. Încet, încet acesta şi-a revenit, reuşind să indice adresa corectă şi zâmbind trist:

- Ai dreptate, tinere: şcoala nu e a mea. E a copiilor, sute şi mii de copii care învaţă acolo. Eu doar cât am pus umărul la ridicarea ei.

Taxiul l-a lăsat în faţa fostei sale şcoli, la a cărei faţadă scăldată de soare fostul profesor a privit câteva momente. De când n-o mai admirase? în lungile insomnii pe paturile de spital o revedea adesea. ..De când nu s-a mai bucurat de imaginea aceasta? Şi-a purtat privirea de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta, dorind s-o cuprindă, ca într-o îmbrăţişare. Când a privit de jos în sus, şi-a reamintit scena petrecută pe terasa clădirii; constructorul care cerea semnarea recepţiei cât mai urgent:

- Semnaţi procesul-verbal de recepţie, tov. director, să ne luăm banii şi să-i putem plăti şi pe muncitori. Că ce mai e de terminat, pe ici, pe colo, putem face în două, trei zile.

- Faceţi în două, sau în nouă, dar terminaţi mai întâi ce trebuie terminat. Printre altele, aplicarea celui de al doilea strat de izolare pe terasă, pentru a opri apa pluvială să pătrundă în ziduri, aşa cum aţi văzut în partea de răsărit a construcţiei. Dacă am semna recepţia astăzi, ar urma ca tot ce-a rămas nefăcut, să fie reparat de şcoală, cu alţi bani, cu alt constructor, cu altă alergătură.

- Dacă nu vreţi să semnaţi, o să iasă mare scandal. O să vină muncitorii şi o să vă arunce jos, de aici din vârful clădirii. Nu vă jucaţi cu clasa muncitoare!

Cum dinspre şcoală nu se auzea zumzetul specific prezenţei elevilor, a înţeles că toată suflarea este în curte. Ocolind clădirea pe latura de răsărit, pe lângă fosta Şcoală de Aplicaţie, se îndreptă încet spre locul de adunare: curtea largă dintre sala de gimnastică şi parcul cu pomi şi arbori ornamentali, plăcerea umbroasă a recreaţiilor copiilor. Ca şi altădată, acolo era o mare de oameni. Careul larg era format din toate clasele, pe cicluri de învăţământ. Mai toţi copiii aveau în braţe buchete de flori, ce urmau să fie oferite doamnelor învăţătoare şi profesoare. Alături de elevi, mulţimea părinţilor forma un zid, care pensionarului i s-a părut de netrecut. Nici n-a încercat, ştiindu-se neinvitat. A aruncat doar o privire spre masa prezidiului, unde a văzut figuri necunoscute: în faţă, pe scaune, un rând de doamne, iar mai în spate, câţiva domni. Tocmai vorbea unul dintre aceştia, şi din ce spunea a înţeles că este primarul oraşului. Mic şi rotofei, acesta lăuda primăria pentru grija faţă de şcoală, placă pe care pensionarul o mai ascultase.

Văzând că a sosit cu întârziere la festivitate, s-a mulţumit să dea un ocol mulţimii de oameni, căutând o bancă pe care să se poată aşeza. Ştia că sunt multe bănci în parc, răsfirate pe mai toate aleile. Vroia să-şi tragă sufletul, cum zicea când se simţea obosit. A făcut turul parcului, căutând să recunoască din copacii plantaţi pe vremea lui. Băncile erau însă pline cu părinţi şi copii. Şi cum nu s-a aflat nimeni să ofere loc unui bătrân, ce abia-şi târa picioarele, a făcut cale-ntoarsă spre clădirea principală, unde spera că va găsi un scaun.

Deodată, pensionarul se simţi prins de braţ şi apelat de o voce feminină:

- Domnule directori Mă bucur că sunteţi iarăşi printre noi, cu tot mersul dificil, aşa cum mi-am dat seama, când am văzut că păşiţi ajutat de baston. Vă rog să-mi permiteţi să vă conduc undeva, unde am putea găsi un scaun sau o bancă. Nu ştiu dacă vă mai amintiţi de mine, de profesoara Viorica Grosu, pe care aţi primit-o la catedra de biologie în urmă cu treizeci şi cinci de ani?

- Cum să nu-mi amintesc, Domnişoară, cu cât entuziasm aţi purces atunci la treabă. Şi cred că vă amintiţi cum aţi fost lăudată pentru primul dumneavoastră succes: organizarea acelui frumos şi funcţional laborator de biologie şi ştiinţele naturii... Rămân surprins şi nu pot să nu mă-ntreb: cum şi când au trecut atâţia ani? Dar cum se face că nu sunteţi alături de clasa dumneavoastră?

- Sunt în ultimul meu an de învăţământ, la sfârşitul căruia mă aşteaptă pensionarea. Atunci, am apreciat că nu e cazul să mai preiau o clasă, ca dirigintă, pe care n-aş fi putut s-o conduc timp de patru ani. Dar cum aici în curte nu vom găsi un loc unde să vă odihniţi, a continuat mai tânăra colegă, vă propun să mergem în şcoală, la sala profesorală, sau la direcţiune, locuri pe care le cunoaşteţi atât de bine. Adunarea va mai dura. Poate va fi şi un scurt program artistic. Până atunci, clădirea şcolii e aproape goală. Aţi putea vedea şi admira în linişte, ce şi cum s-a schimbat câte ceva, de când aţi plecat dumneavoastră. Cum ne-am modernizat şi ce dotări noi au apărut.

Ocolind iarăşi adunarea din curte, ajutat de binevoitoarea colegă, în drumul spre clădire fostul director voia să se informeze despre unele noutăţi din şcoala sa. În primul rând, dorea să afle cine este noul director, căruia i-ar fi putut reproşa, eventual, că nu l-a invitat la festivitate ca în anii precedenţi.

- Dar cine conduce şcoala acuma? a întrebat. Apoi pe un ton de scuză: ştiţi, eu am sosit cu puţină întârziere şi n-am mai apucat să ascult cuvântul de deschidere al directorului.

- E o lume nouă aici la noi, i-a răspuns colega... N-avem director, bărbat. În schimb, avem două directoare. Principala e o tânără doamnă, profesoară de matematică. Şi director adjunct e tot o doamnă, profesoară de fizică. O să vă conduc la direcţiune şi o să vă prezint ca fost director al acestei şcoli. Cu siguranţă că dânsele nu vă cunosc, dar nu se poate să nu fi auzit de dumneavoastră, măcar din paginile revistei de cultură pedagogică pe care o conduceţi de atâţia ani.

- Da, nu pot să nu remarc ponderea disciplinelor ştiinţifice, sau „realiste”, cum li se mai zice, sugerând că „umanioarele” ar fi rupte de realitate. Deşi nu e chiar aşa. Numai să nu fie neglijată nici cultura generală, baza pe care se clădeşte toată ştiinţa şi tehnologia modernă, a pledat cu însufleţire profesorul pensionar.

Ajutat de atenta sa colegă, a urcat încet scara principală dintre parter şi etajul unde se află direcţiunea şi sala profesorală. Când a ajuns la baza scării s-a oprit câteva clipe. A îmbrăţişat din privire cunoscutele trepte, pe care altădată le sărea în fugă. Dar asta a fost cam demult… Acuma le număra în gând şi le mângâia cu vârful bastonului pe fiecare, la rând… Când a ajuns sus, a simţit în aerul de pe întinsul coridor toate mirosurile, ce aminteau de curăţenia generală a clădirii la început de fiecare an şcolar. A tras în piept de câteva ori din aerul de pe vremea lui, pe care mai mult l-a gustat, decât l-a inspirat...

Pe pereţii coridorului de la primul etaj al clădirii a admirat şi aprobat dulapurile individuale, în care elevii îşi ţin cărţile şi rechizitele. A fost condus şi în câteva săli de clasă, unde a văzut că vechile bănci au fost înlocuite cu mese individuale, adaptabile fiecărui elev. „Iarăşi o treabă foarte bună, la care am visat şi noi pe vremuri”, a gândit apreciativ. Într-o clasă în care pe masa fiecărui elev se afla un calculator, a văzut că locul tablei negre, pe care se scria cu creta albă, a fost luat de un mare ecran, destinat demonstraţiilor.

- Ei bine, stimată colegă, nu pot decât să vă admir, şi să vă felicit, prin dumneavoastră şi conducerea actuală a şcolii, pentru asemenea impresionante realizări, la care în anii mei de abia se putea visa. Mi-ar plăcea şi mie să lucrez cu asemenea mijloace moderne, a concluzionat profesorul pensionar, după acest tur de orientare.

- Veţi avea ocazia să vă exprimaţi opinia în faţa conducerii actuale, care se va bucura de asemenea aprecieri. De aceea vă conduc la sala profesorală, unde în curând va fi prezentă doamna directoare şi tot corpul didactic.

Când au ajuns la sala profesorală, au văzut că acolo erau pregătiri pentru o mică agapă, la care direcţiunea va invita oficialităţile prezente la festivitatea de început de an şcolar. Cum nu era printre invitaţi, pensionarul a înţeles să se retragă, deşi ar fi preferat un moment de odihnă pe unul din scaunele ce înconjurau masa de consiliu şi pe care le cunoştea aşa de bine… S-a mulţumit să-şi treacă palma peste spătarul unui scaun.

- Domnule director, am să vă conduc în biroul directorului adjunct, a propus colega. Doamna directoare va fi mult timp ocupată cu oaspeţii şi cu părinţii elevilor. Dar o voi ruga pe adjunctă să stea de vorbă cu dumneavoastră. Sunt convinsă că va fi de acord.

În camera care pe vremea lui era secretariatul, fostul director a fost instalat într-un fotoliu în faţa unui impozant birou directorial, al „subdirectorului”, cum ştia el vechea denumire. Şi pe acest birou trona acuma un calculator.

- Cât de amabilă şi de atentă a fost cu mine această colegă, şi-a zis, după ce-a băut un pahar cu apă şi a simţit că i-au revenit puterile. Iar eu i-am zis tot timpul „Domnişoară”. Oare trebuie să-mi reproşez? Dacă e căsătorită, şi am greşit formula de adresare? Cum n-a ripostat, înseamnă că nu s-a căsătorit, dedicându-şi viaţa şcolii şi elevilor săi. Dar şi căsătorită fiind, cred că la fel ar fi procedat. Frumos exemplu de dăruire, de sacrificiu! Păi, da! Doar acesta este specificul profesiei noastre. Merită felicitări şi toată consideraţia!

Fostul director făcea eforturi să nu aţipească, ori să fie găsit chiar adormit în acel comod fotoliu, ce invita la odihnă, când în cameră a apărut vice-directoarea şcolii. Aşa s-a prezentat, după ce s-a aşezat la birou. Era o doamnă tânără şi frumoasă, care fostului director i s-a părut a fi mult prea crudă pentru asemenea funcţie de răspundere. Dar tinerica aceasta, cum o numea deja în sinea lui, i-a întins mâna cu un zâmbet încurajator:

- Mă bucur să vă cunosc şi personal, domnule profesor. Până acuma ştiam despre dumneavoastră mai mult din paginile revistelor ce apar în oraşul nostru, şi la care am văzut că sunteţi colaborator. Adică vă ştiu mai mult ca scriitor, decât ca profesor, mai ales după ce v-am văzut numele în colecţia „Scriitorii Transilvaniei”... Răsfoind însă anuarele, am aflat că aţi fost mulţi ani profesor şi director al acestei şcoli…

- Da, doamnă directoare, am slujit şcoala şi învăţământul românesc timp de patruzeci şi patru de ani, a răspuns pensionarul cu un adânc oftat.

- Adică o viaţă de om, cum se zice, a remarcat tânăra directoare, adăugând exclamativ: frumos, meritoriul... Dar acuma vă rog să-mi spuneţi, cu ce vă pot fi eu de folos? Cu alte cuvinte, ce aşteptări aţi avea de la actuala conducere a şcolii?

- Doamnă directoare, îmi dau seama cât sunteţi de ocupată în această zi, aşa că voi căuta să nu vă răpesc prea mult timp, a început timid, fostul director. Ei bine, am vizitat câteva săli de clasă şi-am rămas impresionat de dotările actuale. E de apreciat ce progrese aţi făcut, de când eu n-am mai fost pe aici… Am fost şi bolnav un timp, dar mi-am revenit, când am recuperat ceva din abilităţile motrice... Acuma, vă rog să-mi permiteţi exprimarea unei dorinţe personale, ce mă urmăreşte în toţi aceşti ani. De la pensionare, zi şi noapte mă visez în clasă, în faţa elevilor, ţinând o anumită lecţie… Uneori am coşmaruri, visând că am întârziat din cauza troleibuzelor şi autobuzelor... Visez că am ajuns la şcoală după ce s-a intrat la lecţii, şi eu am pierdut prima oră... Aştept panicat până la pauză, să-i întreb pe elevi cum am putea recupera ora de psihologie. Şi tot în vis, le-am propus că poate... în ora de educaţie fizică...

- Nu, domʼ profesor, strigau în cor. Noi vrem să facem şi gimnastică şi sport. Dar dumneavoastră puteţi face lecţia cu cei ce rămân în clasă, fiind scutiţi. Şi cum toţi suntem la internat, în ora de meditaţie învăţăm împreună din notiţele lor.

- Ei bine, doamnă directoare, asta e! Doresc întoarcerea la catedră! Măcar pentru câteva zile, măcar pentru câteva ore... Şi cum am văzut prin ziare că Inspectoratul şcolar face mereu apel la dascălii pensionari, pentru a umple golurile lăsate de cadrele tinere, ce părăsesc postul din învăţământ pentru locuri mai bine plătite, în altă parte... M-am gândit că... Apoi, emoţia i-a sugrumat graiul...

După o scurtă ezitare, a prins curaj;

            - Ştiţi, aş putea să înlocuiesc colegi nevoiţi să absenteze de la câteva ore, sau câteva zile, din motive de sănătate, ori alte situaţii familiale. Am făcut acest lucru şi altădată... Mă pomeneam dimineaţa cu un telefon de la o colegă, mamă a trei copii: „Domnule director, mi s-a îmbolnăvit grav cel mic, şi trebuie să merg cu el la doctor. Vă rog să intraţi în locul meu la cele trei ore de chimie, pe care le am astăzi”. Intram şi suplineam. Evident, nu făceam lecţie de chimie. Discutam cu elevii probleme de psihologie, de filosofie; făceam mai mult dirigenţie. Cât despre suplinire la limba română, sau la istorie? De-abia aşteptam să fiu solicitat.

- Vă înţeleg, domnule profesor, iar dorinţa dumneavoastră se înscrie în situaţia actuală a şcolii româneşti, de a nu putea reţine tinerele cadre de învăţători şi profesori, să aibă continuitate la catedră. În primul rând, din cauza celei mai scăzute salarizări în raport cu ceilalţi bugetari. Şi noi ne confruntăm cu asemenea situaţii la unele discipline.

- La care anume? s-a interesat pensionarul, întrezărind o anumită posibilitate de a reveni la catedră, măcar episodic.

- În primul rând la catedrele de informatică. Aici sunt cele mai multe ore de curs, de când şcoala a devenit „Liceu de matematică-fizică”. Mai avem o clasă de filologie şi una de bibliotecari. Asta numai aşa, ca să nu fim rupţi de disciplinele umaniste. Astăzi însă, accentul cade pe informatică, pe instruirea şi stăpânirea calculatorului, accesul la internet, cunoaşterea diferitelor programe digitale, cu denumiri în engleză, ori cu prescurtări ce par a ascunde anumite secrete faţă de novici. Instruirea elevilor în acest domeniu este asigurată de absolvenţi ai Facultăţii de informatică, sau de matematică, precum şi de ingineri specialişti în calculatoare. Iar asemenea specialişti „Aitişti”, cum mai sunt numiţi, de la formula prescurtată, I.T. frecvent, „Programatori”, sunt căutaţi de mai toate sectoarele social-economice. Iar ofertele salariale sunt de patru-cinci ori mai mari decât în învăţământ. Şi e greu de refuzat. De aici, marea fluctuaţie a cadrelor în acest domeniu. Iar până se găsesc alţii...

- Înţeleg. E un domeniu în care dacă nu ai o pregătire corespunzătoare, eşti depăşit de avansul ştiinţific şi tehnologic, a admis pensionarul... Dar la disciplinele umaniste? a întrebat, continuând totuşi să spere.

- O situaţie asemănătoare avem şi la catedrele de religie, unde sunt numite, adesea, tinere absolvente de teologie, având secundar o limbă modernă, preponderent engleza... Cele ce stăpânesc cât de cât această limbă, îşi găsesc repede post în altă parte şi părăsesc şcoala după numai câteva săptămâni.

- Religie, aţi spus? Adică religia a devenit obiect de învăţământ? S-a arătat surprins pensionarul. Apoi, s-a lansat în amintiri... Doamnă colegă, în Facultate, profesorul nostru de Filosofia culturii, Lucian Blaga, ne-a ţinut un curs de Filosofia religiei timp de un an, cu ample dezbateri la seminar. Ce plăcut ar fi să am ocazia să prezint elevilor din clasele de liceu probleme de istoria religiilor, cu referire la operele unor mari gânditori români, deschizători de drum în acest domeniu, ca Mircea Eliade şi Lucian Blaga.

- O, nu! Să nu vă-nchipuiţi aşa ceva, l-a întrerupt directoarea, căutând să readucă discuţia la probleme concrete... Da, religia este astăzi obiect de învăţământ. Aş zice că sunt chiar mai multe obiecte, întrucât fiecare cult religios recunoscut de statul român, urmăreşte însuşirea catechismului, a dogmelor, pe baza unor manuale şi programe stabilite de conducerea cultului respectiv. Toate sectele, şi cele cu sediul în America, ca şi cele ce apar pe la noi, au dreptul să-şi instruiască adepţii prin ore numite „de studiul religiei”. Să nu vă entuziasmaţi, pentru că nu de filosofie e vorba aici, adică de ştiinţă. Eu, ca fizician, ştiu că filosofia este ştiinţa din care s-au adăpat toţi marii savanţi fizicieni şi matematicieni la începuturile lumii moderne. Pe timpul lui Newton şi Haley, de exemplu.

- Vă felicit, doamnă directoare, pentru modul în care vedeţi lucrurile, pentru profesia de credinţă exprimată! Şi-mi permit să apreciez, de la înălţimea anilor mei de experienţă, că astfel onoraţi şi catedra de fizică, la care predaţi, şi funcţia de conducere în care vă aflaţi.

- Să vă mai spun, a continuat directoarea, după ce s-a îmbujorat la asemenea aprecieri, că pentru a fi admis să predaţi, ori măcar să supliniţi ore de religie, e necesar ca mai întâi să fiţi agreat de conducerea respectivului cult şi să obţineţi o aprobare scrisă de la episcop, pastor, sau predicator. Dar sunt slabe speranţe, pentru cineva care ar putea fi bănuit că gândeşte independent.

- Atunci, doamnă directoare, la orele de limba latină, dacă ar apărea nevoia de suplinire temporară, aş veni cu mare plăcere. Aceasta şi pentru că sunt la curent cu dezbaterile şi polemicile legate de inventarea aşa-zisei „Limbi moldovenești”, pe care autorii ruşi vor s-o rupă de limba română. Se contestă astfel latinitatea limbii pe care o vorbim noi, toţi românii, în ţară ca şi în afara graniţelor.

- O, aici speranţele sunt şi mai reduse. Limba latină, pe care unii o consideră „limbă moartă”, se predă astăzi foarte restrâns, doar la nivelul clasei a IX-a, şi într-o singură oră pe săptămână. Această oră este inclusă în completare la profesorii de limba română.

- Atât de puţin? Pe vremea mea, latina era obiect de studiu în anii de liceu, de şcoală normală, de seminar teologic, de la clasa a treia până la clasa a opta. Dar cum s-a putut ajunge la atâta desconsiderare?... Adică s-a renunţat la cunoaşterea bazelor limbii pe care o vorbim? E o mare greşeală, o crimă chiar, aş putea spune, s-a înflăcărat pensionarul, în apărarea tezei sale. Şi nu pot să nu mă minunez că în ţara noastră s-a putut lua o asemenea măsură! Astăzi, când latina este studiată chiar de vecinii noştri, ungurii. Apoi şi polonezii. Ce să mai zicem de ţările latine: Franţa, Italia, Spania şi Portugalia. Dar şi în Germania şi în Anglia ştiu că se acordă atenţie deosebită studiului limbii latine.

- Doamnă directoare, în această situaţie, mă gândesc la un cerc de studiu al limbii latine, la care ar participa elevii interesaţi, cei din clasele superioare de liceu. Aş putea veni o dată pe săptămână, să le prezint originea latină a atâtor cuvinte româneşti, al căror înţeles sporeşte când le ştii rădăcina. Să-mi permiteţi să vă dau doar un singur exemplu, dacă nu abuzez de răbdarea dumneavoastră, a continuat pensionarul încălzit şi tot mai animat... Avem în limba română multe cuvinte construite cu două din prefixele latine în acuzativ: „inter” şi „extra”. Două sensuri opozabile: înăuntru şi în afară. Interior şi exterior. De la problemele cu interiorul corpului, trecând la medicul internist şi chiar pe la clinica de boli interne. Spun asta, fiindcă ştiu câţi adolescenţi se visează medici. Să amintesc, doar în treacăt, alt prefix în acuzativ: „trans”, aflat în numele iubitei noastre Transilvania, pe care-l rostim zilnic, dorind să înţelegem de ce a fost numită astfel această parte a pământului românesc?

- Vă înţeleg, domnule profesor. Dumneavoastră încă visaţi frumos. Felicitări! Numai că generaţiile tinere visează altceva. Cu greu veţi găsi printre adolescenţii de azi amatori pentru un asemenea cerc de studii lingvistice. Majoritatea preferă calculatorul, prin care pot afla rapid tot ce-i interesează, fără prea mult efort. Căci acesta este idealul multora, astăzi: efort cât mai mic, câştig cât mai mare... Apoi, se lasă antrenaţi în jocuri electronice, ore în şir. Iar dacă ar lua fiinţă un asemenea cerc, ar fi de datoria profesorilor de limba română să se preocupe, să-l conducă, să-l dezvolte.

Pensionarul a tăcut dezamăgit... Ce să desprindă din spusele directoarei? Că bunele sale intenţii nu se potrivesc cu cerinţele învăţământului de azi?

După ce l-a servit pe musafirul său cu o cafea, vice-directoarea s-a scuzat, motivând că e datoare să fie prezentă şi la întâlnirea cu oficialităţile.

Fostul director a rămas singur în birou, şi pus pe gânduri asculta cum zgomotele ce veneau din întreaga şcoală, se adunau şi se contopeau în rumoarea specifică momentului, ca într-o melodie amplificată de rezonanţa spaţioasei încăperi. Retrăia cu bucurie acest moment de început de an şcolar. Parcă-i vedea pe elevi cum intră nerăbdători în sălile de clasă, cum se aranjează în bănci, cum se bucură de primirea noilor manuale.

- Am la ce să mă gândesc, pentru că tânăra directoare mi-a dat multe de-nţeles. Nu respinge iniţiativa mea, numai că o consideră nerealistă. Şi ţinând seama că este şi reprezintă o autoritate, trebuie să-i dau dreptate. Mai departe, am să mă gândesc la mesajul indirect, transmis printre rânduri, cum se zice, deşi convorbirea noastră a fost orală. A subliniat că mă ştie din activitatea culturală, din cărţi şi reviste. Cred că a vrut să-mi arate care ar fi cel mai potrivit domeniu de manifestare pentru mine. A sugerat că după atâţia ani de activitate, nu e cazul să mă obosesc în supliniri în şcoală şi posibile cercuri de studii. Să las asta pe seama tinerelor cadre. M-a îndemnat să mă limitez la revistele ce apar în acest oraş universitar. Să afirm acolo ideile la care ţin.

După un timp, văzându-se tot singur, fostul director s-a hotărât să plece, chiar dacă nu-şi poate lua la revedere de la cea care l-a primit. Admite că toată lumea e ocupată în această zi, iar conducerea are alte griji. Cred că am înţeles ceea ce e de-nţeles, şi-a zis: fiecare epocă, fiecare etapă a vieţii, cu frumuseţile, şi cu rigorile ei.

Totuşi, s-a gândit că nu poate părăsi şcoala, fără să revadă biroul pe care scrie „Director”, locul în care lucrase şi el câţiva ani. Ar putea cunoaşte noua directoare, i-ar mulţumi pentru primire şi ar avea şi cui să spună la revedere. Prin uşa larg deschisă, a văzut că biroul directorial era plin de oameni, ce ocupau mai tot spaţiul. Unii aveau în mâini hârtii şi dosare, alţii pahare pline. Rezemat de tocul uşii, n-a putut vedea nici de la distanţă persoana care onorează acum funcţia. Nimeni nu l-a remarcat, nimeni nu l-a întrebat cine e şi de ce stă în uşă, blocând intrarea.

Cu regretul că n-a reuşit ceea ce şi-a propus, i-a încolţit speranţa că în viitor, va mai avea ocazia să revină la „şcoala lui”. „Poate că voi fi invitat la serbarea de sfârşit de an şcolar. Şi atunci va fi altfel. Doar n-o fi asta ultima zi în şcoala mea”, a gândit, când în suflet i s-a strecurat o anumită îndoială.

Bătrânul profesor s-a desprins încet din cadrul uşii, fără să-l bage nimeni în seamă. Sprijinindu-se de baston, a început să coboare scara spre ieşire. Când a ajuns afară, l-a izbit un aer mult mai de cald decât în clădire. Brusc, a avut senzaţia că a început să transpire. A simţit nevoia să se aşeze pe banca de lângă treptele de la intrare. A încercat să se răcorească, făcându-şi vânt cu pălăria. Apoi, l-a rugat pe omul ce se afla la poarta şcolii, să facă o comandă pentru un taximetru, care să-l ducă acasă.

În timp ce aştepta maşina, a încercat o apreciere a acestei zile. „Ce-ar fi de regretat”, s-a-ntrebat? „Poate ocazia pierdută de a dărui celor tineri ceva din experienţa şi din cunoştinţele acumulate de noi, cei mai în vârstă. Şi aceasta, numai din dorinţa de a antrena şi implica adolescenţii în cunoaşterea şi dezbaterea unor probleme de mare actualitate, care aşteaptă să fie rezolvate în viitorul ce le aparţine. De exemplu, dreptul nostru, al românilor, la afirmarea identităţii naţionale. Iar studierea limbii latine ar spori cunoaşterea latinităţii limbii române, implicit a unităţii de limbă şi credinţă a neamului nostru. Câte n-aş fi putut să le spun adolescenţilor receptivi, într-un cadru unde se poartă discuţii libere! Ei, dar să nu mă prea laud… Oare, ce şi câte le-aş fi putut spune? Eventual, câte n-am uitat din orele de limba latină, şi din ce-am învăţat atunci, pe de rost? Căci aşa era metoda”:

- Să-mi învăţaţi pe de rost din carte, păcătoşilor! Aşa ni se adresa preotul de religie, Popescu, suplinitor la orele de latină. Şi-mi amintesc ora următoare, când la lecţia ce începea cu dictonul: „Aqvilla non capit muscas”, trebuia să declin substantivul: „musca, musce”, iar eu am pronunţat diftongul aşa cum l-am citit, pe româneşte: muscae.

- Aşa, păcătosule? Din două silabe, tu mi-ai făcut trei? Mus-ca-e? Auziţi la el, păcătosul Şi popa Popescu a repetat de câteva ori cele trei silabe, în hohotul de râs al întregii clase. Treci la loc, păcătosule! Pentru astăzi ai nota trei.

Aşa a fost cu prima mea notă la limba latină. La început am învăţat-o de frică. Să nu rămân corigent şi să pierd bursa. Căci e un drum lung peste ani, până am ajuns să îndrăgesc limba şi să admir rigoarea construcţiei gramaticale. Dar când am aflat ce poezie, ce literatură, şi câtă istorie s-a scris la Roma!... Cei trei vestiţi poeţi ai Epocii de aur: Virgilius, Horaţiu şi Ovidiu sunt şi astăzi modele universale. în cinstea lor, mii de copii români le poartă numele. Şi ce monument juridic au elaborat aceşti strămoşi ai noştri: Dreptul roman, fundamentul justiţiei în întreaga lume. Respect şi admiraţie, pentru tot ce ne-au lăsat moştenire! Şi eu ce-mi doresc? Ca această admiraţie să fie împărtăşită şi de generaţiile tinere, de elevi şi studenţi.

Dar pentru mine, ce concluzie ar trebui să trag din experienţa acestei zile? Să renunţ la asemenea intenţii şi dorinţe, ori mai bine ar fi să mă resemnez? Între renunţare şi resemnare, pe ce cale să merg? Dar dacă alegerea nu mai depinde de mine? Dacă este hotărâtă de forţe superioare? De „Forţa Destinului”, cum şi-a intitulat un compozitor o cunoscută operă muzicală. Iar noi, românii, credem în soartă, în destin. în cultura noastră populară avem exemplul celebru, al ciobanului din cunoscuta baladă „Mioriţa”. Acesta îşi acceptă soarta, anunţată de mioriţa „laie-bucălaie”. Se supune, nu reacţionează, nu se apără în faţa morţii hotărâtă de cei doi: baciul ungurean şi cu cel vrâncean. Supunându-se sorţii, are o ultimă dorinţă: să fie îngropat alături de turma lui de mioare, „în dosul stânii, Să-mi aud câinii”.

Iar mama lui, cea care-l plânge şi-l boceşte, să nu ştie că a murit. Mai bine să ştie că s-a însurat: „C-o mândră crăiasă, A lumii mireasă, C-o fată de crai, Pe-o gură de rai” şi că la nunta lui a participat întreaga natură: „Brazi şi păltinaşi/ I-am avut nuntaşi/ Preoţi, munţii mari,/ Păsări lăutari,/ Păsărele mii/ Şi stele făclii”. Acesta e modul românesc de acceptare a sorţii: cu seninătate. Moartea este privită ca o nuntă cosmică.

Aşadar, ciobanul mioritic îşi acceptă soarta, o primeşte cu seninătate, atitudine în faţa morţii pe care Lucian Blaga, în cunoscuta sa lucrare „Spaţiul Mioritic”, o consideră ca trăsătură caracteristică a întregului popor român. E vorba de resemnare, ca substantiv feminin? Sau este numele sentimentului dramatic al acceptării destinului? Ori, şi mai puternic e verbul reflexiv: a se resemna, a accepta, a se supune. Eu Mă resemnez, tu Te resemnezi... noi Ne resemnăm. Această resemnare presupune o puternică participare afectivă, dar şi volitivă. Să vrei să te resemnezi! Să vrei să renunţi la tot ceea ce semnifică acest cuvânt.

E de observat că în limba română, dar şi în alte limbi: „resignation” în franceză, „resignatio” în italiană, ba chiar şi în engleză, „resign”, toate cuvinte cu sensul de renunţare, de cedare, de resemnare, în miezul termenului este rădăcina latină „signum”. Adică: semn, mesaj, indicaţie, pecete, caracter. La toate acestea renunţi, atunci când te resemnezi, conform particulei „re”, ce sugerează anularea, combaterea, ştergerea semnificantului. De exemplu: facere, refacere. Nu mai primeşti şi nu mai transmiţi semne, informaţii. Nu mai comunici altora intenţii şi dorinţe, ori proiecte. Nu mai ştii nimic din ceea ai ştiut. Eşti dezbrăcat de tot ce-ţi este caracteristic.

O asemenea resemnare, totală, îl apropie pe om de momentul dramatic al expierii, cum spune ultima rugăciune pe care, în Franţa, preotul creştin o adresează celui pus în mormânt: „Résigner son Âme à Dieu!” Cel ce pleacă se resemnează astfel, că dăruieşte, depune sufletul său în mâinile creatorului. La fel cum sună şi litaniile de îngropare la noi, la români: „ţărână din ţărână”, pământul se dă pământului, sufletul se-ntoarce la Dumnezeu.

Numai că oameni fiind, cât timp trăim, nutrim speranţa ca momentul unei resemnări totale, deci aproape de „Exit”, să fie cât mai mult amânat. Să fie împins cât mai mult în timp, cu credinţa din bătrâni: „Cât o vrea bunul Dumnezeu”. Speranţa în ziua de mâine, în zilele următoare, e sădită în sufletul nostru, şi nu se dă uşor învinsă. Speranţa e contrapunere la resemnare. Şi cât sperăm, nu disperăm!

Aşadar, pentru mine concluzia acestei dezbateri ar fi: nu resemnare, ci mai degrabă renunţare la ce nu poţi rezolva pentru moment. Astfel, se întrevede posibila amânare a ceea ce ţi-ai propus, cu încrederea îndeplinirii în viitor. Ce nu poţi face azi, ai putea face mâine... Sunt convins că de-o asemenea credinţă am fost animat astăzi, când am părăsit şcoala, renunţând de data aceasta, în speranţa reluării la o viitoare ocazie... Nu m-ar mira să mă pomenesc într-o zi invitat de conducerea şcolii, la suplinirea unor colegi nevoiţi să absenteze temporar. Ştiu prea bine că asemenea situaţii se ivesc zilnic într-o şcoală...

- Hei, domnul... Dom-profesor!... Treziţi-vă, c-o să cădeţi de pe bancă! Era portarul, care l-a ajutat pe pensionar să se trezească şi să se-ndrepte.

            - Cum? Am aţipit?

- Ba aţi dormit chiar bine, domnule profesor. Eu v-am lăsat, că am văzut că sunteţi obosit. Am venit numai când v-aţi înclinat prea mult spre dreapta, că m-am temut să nu cădeţi.

- Ce să cred? Că toată dezbaterea şi frământarea mea între a spera şi a dispera a fost doar un vis? S-a întrebat pensionarul, când şi-a mai revenit. Ori a fost aievea, iar confruntarea cu mine însumi m-a obosit şi m-a îndemnat la somn? Oricum ar fi, trebuie să mă trezesc la realitate, să fiu cu picioarele pe pământ, cum se zice. Ce realitate? Aceasta. A lumii şcolare, unde mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii. La care încă visez. Şi pentru care ar trebui să fiu pregătit, în cazul că voi fi solicitat. Să nu dezarmez! Să nu mă resemnez! Doar visul a fost oarecum încurajator. Atunci, chiar să văd: cu ce aş mai putea fi eu de folos ? Păi, cu ce mai ţin minte din ce-am învăţat pe atunci... De exemplu, cunoaşterea şi înţelegerea construcţiilor lingvistice cu prepoziţiile în acuzativ, aşa cum i-am demonstrat şi-am convins-o, cred, şi pe doamna directoare. Le voi repeta şi le voi revedea pe toate, de la: ante, apud, ad, adversus şi până la ultimele: ultra şi trans. Dar trecând pe la: pro şi pre. Şi câte sute de cuvinte sunt construite cu „pro”? Dar cu „pre”? Ca şi cu „supra” şi „versus”! Şi cu puţin efort, o să-mi amintesc şi prepoziţiile în ablativ.

După atâta aşteptare, văzând că taxiul nu mai soseşte, s-a hotărât să plece singur, pe jos, pe picioare. „Per pedes”, şi-a zis, plin de curaj. Gândea că nu e chiar atât de departe Piaţa Mihai Viteazu, unde ştia o staţie de taxiuri.

- De la capătul străzii Romei, o dau în Strada Lungă, pe lângă cinematograf, ori mă ţin de canalul Someşului şi după câţiva paşi am şi ajuns, şi-a făcut el planul. Cât timp îmi trebuie? Câteva minute, cel mult un sfert de oră. Doar vreme am. De ce să mă grăbesc? Şi cum mă simt puţin odihnit, după somnul ce m-a cuprins pe banca din faţa şcolii, cred că voi rezista. Iar plimbarea pe jos îmi va face bine.

Pensionarul a părăsit şcoala, cu regret, aruncând o ultimă privire spre faţada atât de frumoasă a clădirii. Apoi, a pornit încet şi foarte atent, cu paşi mărunţi. Pipăia trotuarul cu vârful bastonului, căutând să evite gropile şi denivelările, ca nu cumva să se împiedece. N-a ajuns bine nici la jumătatea drumului, când a simţit că s-a făcut prea cald. S-a oprit şi s-a descheiat la toţi nasturii vestonului. A privit spre cer şi a văzut că soarele se afla sus de tot, chiar în centru.

- Explicabil, e la amiază. De aceea mi-e atât de cald...

Păşind încet şi cât mai atent, s-a-ncumetat iarăşi la drum. N-a ajuns prea departe, când deodată simte că o altfel de căldură, mult mai puternică, îi cuprinde tot corpul. Mai întâi pieptul, şi de acolo coboară spre picioare, pe care le înmoaie. În urechi aude zgomote ce cresc în intensitate. Ochii au început să i se întunece, când tot împrejurul a fost cuprins de o ceaţă neagră. Şi-a pierdut echilibrul, bătând aerul cu braţele, când bastonul i-a sărit din mână. A căzut, leşinat, de-a latul trotuarului...

A început să dea semne de viaţă târziu, abia când a simţit că cineva îl stropeşte cu apă rece. O mână caldă şi uşoară îl mângâia pe frunte. Atunci, a intrat într-un vis unde a văzut-o pe Aura, fata de la Poarta Sărutului. Era chiar ea! Era mâna ei. O, ce fericire! E mângâierea ei. Parcă o şi aude, ca atunci:

- Să mă strângi în braţe!... Şi să mă săruţi!... Nu!.. Să nu mă săruţi!.. Numai să te faci că... Ce-ai făcut? Tu chiar m-ai sărutat!.. Şi încă pe buze, când eu ţi-am spus că doar să te prefaci… Îţi dai seama? M-ai supărat!... De mâine, tot târgul va şti că am un iubit, care la rândul lui... Aşa că de acuma va trebui să mă iubeşti şi tu!... Să nu uiţi, să mă iubeşti!... Să nu uiţi!

Dar Aura a ieşit supărată din vis şi tot farmecul s-a destrămat. S-a străduit să deschidă ochii, puţin câte puţin şi a văzut că era culcat pe o targă într-o maşină, pe care o recunoştea ca fiind „Salvarea". Ca prin ceaţă a văzut că alături de targă nu mai era Aura din vis… Erau două doamne necunoscute. Sunt asistentele medicale de la „Salvare”, şi-a spus, întrezărind un licăr de speranţă şi curaj, ca de atâtea ori când era dus cu ambulanţa de la un spital la altul. Le auzea pe cele două asistente, cum îi tot pun întrebări, numai că el nu le poate răspunde.

A fost trezit din somnolenţă de o voce mai aspră, bărbătească:

- Hai, fetelor, grăbiţi-vă, că nu putem sta cu maşina aici până diseară. Mai sunt încă mulţi alţi bolnavi în oraşul acesta, care aşteaptă să fie salvaţi! Încercaţi să aflaţi identitatea omului nostru şi o adresă, un domiciliu, unde l-am putea duce.

- Noi am încercat, domnule şofer, a răspuns o asistentă, dar încă n-am reuşit să-l facem să vorbească, oricât l-am întrebat. Omul e foarte slăbit. Are pulsul numai treizeci pe minut. Şi tensiunea e foarte scăzută: şapte cu patru. Ne temem să nu-l pierdem, înainte de a-l salva.

- Insistaţi, că nu se poate să nu dea niciun răspuns la întrebări repetate.

- Da, a bâiguit el ceva, a relatat una din asistente. Dar foarte slab. A repetat de câteva ori, aşa ca o poezie, câteva cuvinte de ne-nţeles: ante, apud, ad, adversus...

- O fi pe ungureşte? a întrebat cealaltă asistentă.

- Nu, tu. Nu-i pe ungureşte, că eu ştiu. Doar sunt clujeancă. Cred că e pe nemţeşte.

- Poate că-i pe englezeşte, că acuma toată lumea ştie câteva cuvinte englezeşti.

- Dar altceva n-a mai spus, întreabă iarăşi şoferul?

- Ba da, a mai şoptit de câteva ori, iarăşi foarte slab, cam aşa: e-re- cu-pe... re-cu-pe... Apoi a tăcut.

- Atunci e clar, a intervenit şoferul. Ascultaţi-mă pe mine, că eu am mai trecut prin asemenea situaţii. Bolnavul nostru se vrea la recuperare. Poate că e chiar internat la Spitalul de Recuperare. Şi de aceea n-are niciun act de identitate asupra lui. Doar ştiţi că la internare, pacienţii depun la administraţie şi cardul de sănătate şi buletinul de identitate. Numai că acest spital e hăt în vârful dealului, în cartierul Zorilor. Şi nu pot să nu mă mir: cine şi ce l-a făcut să străbată oraşul de la vest la est? Că e o distanţă, nu glumă, pentru un om în vârstă. Dar e bine că măcar ştim unde să-l ducem. Ştim unde-i acuma locul bietului om.