Aboneaza-te la newsletter





Irina Margareta Nistor, critic de film, traducător

Autor: Liliana Popa

Mai 2018

Liliana Popa: Vorbeam despre profesori și despre acea perioadă minunată din viața fiecăruia, care rămâne de neuitat și la care ne întoarcem cu gândul mereu. Adolescența, atunci când nu știam să mințim.

Irina Margareta Nistor: În liceu, eu mințeam de stingeam. Am fost la Sf. Sava, unde am intrat cu greu.

Liliana Popa: Cum adică aţi minţit?

Irina Margareta Nistor: Am început aşa frumos la liceul Sf. Sava (care se chema atunci Bălcescu, că nu era voie cu sfinți), am intrat, deci, cu brio şi a fost foarte nostim că dăduse acolo un băiat care îmi plăcea mie, doar că el a picat. Am ieșit de la listele afișate, intrasem cu brio şi am început să bocesc, pe stradă, şi o cucoană foarte drăguţă m-a consolat: „Nu mai plânge, că o să se suplimenteze până la toamnă, că au picat nepoţii lui Tiţeica. Amândoi”. Și atunci mama a zis, agasată: „Dar a intrat, a intrat”. Și după ce am intrat – avusesem meditaţii la matematică şi la română – şi am decis eu, că mă descurc și singură! I-am spus bunicii mele, cu care mi-am făcut toate lecțiile până în clasa a VIII-a. Ea era chimistă, ar fi fost o foarte bună profesoară, dar ştiți cum era pe vremuri: de obicei, rămâneau neveste la bărbat, nu munceau, apoi l-a cunoscut pe bunicul meu, în facultate, şi a lucrat spre final, după comuniști, la Editura Tehnică. Era redactor la cărţile de bucate, inclusiv la cea publicată de Sanda Marin, iar în timpul liber se ocupa de „loază”, adică de mine, şi făceam împreună toate temele. A fost cu mine în curtea liceului la Sf. Sava şi am repetat la istorie exact subiectul, care, mai apoi, mi-a căzut la examen, eu fiind nulă la istorie. În sfârşit, am zis: „Eu nu mai fac lecţii cu nimeni, mi le fac singură”. Concluzia: am rămas corigentă la fizică şi la matematică, şi ca să nu afle ai mei – apropo de cum mint liceenii, am făcut două carnete: un carnet pe care îl arătam acasă şi unul pe care erau notele proaste, şi, ca să fie complet, am învăţat-o şi pe o colegă de-a mea să facă treaba asta. La un moment dat, s-a aflat, pe ultima sută de metri, eu am zis acasă ce am făcut şi când diriginta a dat telefon, tata nu s-a desolidarizat – bine, mi-am luat şi o bătută ruptă din Rai, cu nuiaua din alunul plantat în ziua în care m-am născut. A zis: „Nu, doamnă, ştiu, are 4!” În schimb, mama prietenei mele a zis: „Vai, fata mea n-ar fi făcut aşa ceva, Irina este de vină, ia să le mutaţi, să le separați”. Am revăzut-o după foarte mulţi ani pe fosta mea colegă de liceu, ea între timp se mutase în Belgia şi mi-a zis să dorm o noapte la ea şi am zis: „Eu nu dorm sub același acoperiș cu cea care m-a denigrat”, aşa că nu sunt nici iertătoare, nici neminţitoare. Apoi am început clasa a zecea cu un 3 la fizică, la Geancu, şi ai mei au zis: „Gata, s-a terminat! La Sfântul Sava nu există secţie de uman, te mutăm”. Bunicul meu stătuse în spital cu George Șovu, care era director la liceul de italiană, Nr.39. El e cel care a scris „Liceenii” şi „Declarație de dragoste”, şi am reuşit – pe vremea aceea nu te puteai muta dintr-o parte într-alta, așa ușor, și am ajuns la o clasă de uman, la E, la italiană (unde era și Bindea, nu s-a mai putut), unde, fără să fac nici un efort, eram printre cei mai buni, ca dovadă că la facultate am intrat numai eu şi un coleg, din prima. Și găsisem şi un doctor care dădea scutiri şi eram mai mult pe la Cinema.

Liliana Popa: Exact asta voiam să întreb: dacă au fost şi minciuni necesare în liceu, presupun că aţi și chiulit pentru a merge la cinema.

Irina Margareta Nistor: Am chiulit de-am rupt, în primul rând pentru că voiam să merg la filme, mult mai mult decât îmi permitea timpul şi le vedeam şi de mai multe ori, şi mi se părea o pierdere de vreme ce se întâmplă la ore. Sigur că diferenţa era totuşi mare dintr-un liceu şi altul, adică profesoara de română de la 39 era una şi în trei ani nu a avut niciodată curiozitatea să-mi ceară caietul. Pentru mine contează foarte mult şi cum arată profesorul. La Sf. Sava era o profesoară frumoasă, stilată, doamna Pavnotescu, o legendă, şi cea de la clasa de uman, de cartier, era îmbrăcată ca la bucătărie… Poate nu am suficient respect pentru ceva sau pentru cineva. Știu, sunt o fire imposibilă.

Liliana Popa: Aveţi o spontaneitate extraordinară pe care mulţi o dobândesc târziu sau poate niciodată. Așa aţi fost mereu?

Irina Margareta Nistor: Cred că am fost aşa din copilărie şi cred că au contribuit cei 9 ani când l-am prins pe profesorul Suchianu, el vorbea foarte repede, de la el am învăţat foarte multe lucruri, eu sunt foarte mimetică şi bunicul meu, care a fost coleg de liceu cu domnul Suchianu, erau acelaşi gen, nu se iubeau între ei, fiecare nega că s-ar şti cu celălalt… Aveau acelaşi stil, adică foarte ironic foarte rapid, chiar pripit. Eu n-am răbdare, de exemplu…

Liliana Popa: Ce profesori aţi avut de-a lungul timpului și care v-au fost colegii care v-au rămas în amintire?

Irina Margareta Nistor: Primul a fost frumosul Dominic Brezianu, cu o franceză impecabilă! Cum spuneam, era profesoara de română, care era și cuscra lui Iosif Sava, Mișu Sterenberg! Și de la 39, profesoara de latină, o doamnă foarte fină, Viorica Băloianu. Cred și cea de franceză, Constanța Sădeanu. Apoi, la facultate am avut un profesor frumos ca un Christ, era de-o frumuseţe extraordinară, culmea că îl chema Petre Ceauşescu, dar n-avea nici o legătură cu familia blestemată. De la cursurile lui n-a chiulit nimeni! Cred că era singura materie la care n-a chiulit nimeni, eu aveam zece tot timpul. Vedeţi cât de mult contează profesorul? Mi-am amintit cu plăcere de el când a apărut primul film Harry Potter. Erau citatele în latină, iar eu le puteam urmări cu uşurinţă. Apoi, Pamfil Teodoreanu, mare traducătoare și cu același timbru ca Agatha Christie, care m-a pus la punct cu engleza, că într-a XI-a, nu știam aproape nicio boabă. Apoi, a fost profesorul Nicolescu, pe care l-am avut la engleză şi care ne dădea senzaţia că vom ajunge cândva în Anglia, într-o vreme în care nici nu speram că voi călca vreodată pe acolo. Eram ferm convinsă că nu o să mi se întâmple niciodată această minune! De asta nu știu geografie! Așa cum spun de fiecare dată, mi se părea o formă de cinism să vrea cineva să știm geografie, dacă nu eram lăsați să călătorim. N-am mai putut recupera, am început să călătoresc abia după 33 de ani și asta se învață, ca și limbile străine, din copilărie și cu părinții și bunicii alături.

Liliana Popa: Da, dar îl iubeați pe Shakespeare.

Irina Margareta Nistor: Da, îl iubeam pe Shakespeare. Dar cum am spus, nu speram să ajung vreodată în Anglia și atunci domnul Nicolescu era un fel de înlocuitor. Era Anglia mea, pentru că era foarte domn, era un om extraordinar. Eu abia în 1998 am ajuns în Marea Britanie, și de atunci, am noroc, merg aproape în fiecare an, și a fost și premiera europeană cu documentarul de Sundance, al Ilincăi Călugăreanu, despre perioada video: „Chuck Norris vs. Comunism”, la Edinburgh. A contat, de asemenea, foarte mult întâlnirea cu D.I. Suchianu, din primul an de facultate, de fapt chiar din vacanța de după admitere, în 1976. A fost de o importanță capitală, din 1980, de când am terminat facultatea și am intrat în televiziune, colaborarea cu Tudor Vornicu, pe care îl regret în continuare și bineînțeles, Iosif Sava. Astea sunt marile întâlniri din viața mea, desigur fără a uita vreo clipă, ceea ce vine „by default” cum se spune acum, adică mama mea, Simona, pe care am iubit-o și o iubesc, și după cumplita Despărțire, enorm! Era profesor de franceză la Politehnică, de aceea am făcut eu franceză și franceza mi-e mai dragă decât engleza, dar din păcate nu pot trăi doar din ea, cum mi-aș dori, dar sunt atât de fericită că îmi înnobilează și-mi face trăirile mai intense!

Liliana Popa: Și la franceză, ce profesori ați avut?

Irina Margareta Nistor: La franceză, am avut-o pe doamna Silvia Pandelescu, care fusese colegă de liceu cu mama mea. Ăsta era și un dezavantaj! Îmi era și mai rușine dacă nu știam ceva, plus că mă turnau mamei în secunda doi, așa că nu era nici un chilipir, să te știe diverși foști colegi din generația mamei! La admitere a fost în defavoarea mea totală, pentru că noi dădeam și oral, unde l-am nimerit exact pe cel care o ceruse cândva de nevastă pe mama mea și ea îl refuzase, drept pentru care s-a gândit că e o bună ocazie să îmi dea un 9 (în loc de un 10 binemeritat), care putea să-mi fie fatal la șapte pe un loc, câți eram la Facultatea de Litere, așa că… Am avut-o și pe Sorina Bercescu, care era și este un om extraordinar de fin, am făcut cu ea Evul Mediu. Cu doamna Pandelescu, mi-am dat diploma și m-a lăsat să fac o lucrare care să fie la limită, între cinema și limbi străine: „Poezia cinematografică la Cocteau”. Toată lumea îmi spunea: „De ce ți-ai ales subiectul ăsta, de unde ai să copiezi?” Și eu am spus: „cum să copiez, eu nu suport să văd pe cineva că poartă aceeași bluză la fel ca a mea?” Și știu că apoi am fost foarte mândră când mi-au luat lucrarea mea la Biblioteca Arhivei Naționale de filme, pentru că nu exista o altă lucrare pe acest subiect... L-am avut pe Gelu Ionescu profesor, la Istoria literaturii, care într-adevăr era altceva faţă de ceilalți, și îl ascultam apoi fascinată la Europa Liberă…

Liliana Popa: V-a fost profesor și nepotul lui Mircea Eliade, Sorin Alexandrescu?

Irina Margareta Nistor: El era la română, eu am făcut franceză cu engleză. Ne-am întâlnit în 1990, când fiecare am avut de prezentat câte o lucrare la o sesiune științifică, la Cluj, și îmi amintesc că am avut un subiect care era despre „Faux et usage du faut”, într-o adaptare foarte liberă, despre „ați mințit poporul cu televizorul!”

Liliana Popa: Dacă atunci, în 1980, nu vă gândeați că veți ajunge în Anglia urmărind o carieră briliantă, ați ajuns însă pe toate cele cinci continente, ați întâlnit oameni diverși, tipologii, modele, idoli sau nu, regizori actori, scenografi, compozitori, critici de film, de artă.

Irina Margareta Nistor: Rareori se întâmplă să faci un interviu și să-ți facă plăcere, pentru că adesea actorii mari deja sunt extrem de plictisiți de nenumăratele interviuri pe care sunt nevoiți să le dea. Acesta este un dezavantaj al meseriei mele, eu aş dori să nu-i cunosc niciodată. Mi-a plăcut Meryl Streep, care s-a purtat extraordinar! În schimb, m-a scos din minți George Clooney, care a făcut pe nebunul mai mult decât era cazul. Amândoi erau la Berlinală. De asta vă spun că mă bucur că nu-i cunosc pe alții. Una dintre cele mai frumoase excepții a fost interviul cu regizorul de la „Cold Mountain”, Anthony Minghella, care m-a încântat și fascinat! Pe urmă, contează mult și cum te prezinți tu la interviu, cât de pregătit te duci, pe ei îi deranjează dacă habar n-ai despre ce e vorba, și e normal! Când constată că ești la zi cu cariera lor, atunci lucrurile funcționează aproape de la sine, fără poticneli. Eu vreau să văd filmele, asta îmi doresc cel mai mult. Când a fost Jiří Menzel aici, la Festivalul Filmului European, a trebuit să moderez o discuție și noroc că citisem enorm despre el și pentru că el a zis: „Eu fac filme, nu vorbesc despre ele”. Și nici Ciulei nu era cel mai bun vorbitor din lume. Ei sunt făcuți să ne cucerească altfel. Am avut și surprize plăcute cu actori români, cu marele Vlad Ivanov, care nu mă refuză niciodată, și e un povestitor și aș spune chiar un dialoghist excepțional. Mi-a făcut plăcere, de curând, că tot e la „Shooting Star”, Tudor Aaron Istodor. I-am dat telefon, mai fusese în emisiune la mine, la „Vocea filmelor”, și deși era în Franța și mi-a răspuns imediat, a fost foarte amabil și interesant, că poate unii pot fi amabili și neinteresanți. Și a fost de bun augur, până seara a luat un premiu, și în aceeași zi a intrat și filmul făcut cu Fanny Ardant: „Divanul lui Stalin”. L-am cunoscut și pe Greenaway, care nu e cel mai simpatic personaj din lume, dar știam. El a zis, zeflemitor: „Care cinematograf românesc?” După asta, românii au început să ia multe premii. Eu m-am bucurat că a intrat el într-un con de umbră și au ieșit ai noștri în lumina reflectoarelor

Liliana Popa: De ce filmele româneşti, de după 1990, care rulează în sălile de cinema – care şi aşa sunt pe cale de dispariţie – de ce nu sunt gustate de publicul român ?

Irina Margareta Nistor: Pentru că nu ne place să ne uităm în oglindă.

Liliana Popa: Aşa m-am gândit şi eu, dar totuși nu suntem un popor de hoți, de violatori, există valori în România de azi.

Irina Margareta Nistor: Oamenii merg la cinema ca să se distreze; americanii au înţeles foarte bine chestia asta, francezii mai puţin, în ultima vreme însă le calcă pe urme, și la noi, apare o peliculă gen independent, „Două lozuri”, și se schimbă percepția. Francezii fac foarte multe filme, dar lumea se duce cu precădere la comedii, la cele cu un umor americănesc, adică un umor nedemn de mintea strălucită a francezului. Al doilea motiv, cred, din dorinţa asta a regizorilor de a recrea, pe ecran, viaţa, de zi cu zi…

Liliana Popa: Nu numai asta şi scenariul este important, e necesar uneori să ne rupem de realitate și să visăm chiar cu ochii deschiși.

Irina Margareta Nistor: Da, e foarte complicat, sigur că dacă spui despre filmul lui Cristi Puiu, „Sieranevada”, că este un film de trei ore, cu un parastas, deja l-ai îngropat. Dacă ajungi să-l vezi, atunci ai să trăieşti foarte intens tot ce se întâmplă acolo, ai să te regăsești într-o oglindă, care nu deformează, dar nici nu flatează. Oamenii vor să se vadă mai frumoşi. Pe de altă parte, succesul colosal de la „Două lozuri”, unde lumea nu e mai frumoasă acolo, dar s-au distrat şi e o senzaţie de optimism, chiar dacă ușor tăios, la final. Până în 1990, era o categorie de actori, pe care voiai să-i întâlneşti, în primul rând că-i puteai foarte bine distinge, nu aveai ezitări: un actor îndrăgit era/este Gheorghe Dinică, sigur nu era un Robert Redford, dar toată lumea râdea cu poftă, sincer sau sesiza ironiile sale fine, șficuitoare. Și mai contează foarte mult cum te adresezi publicului tău! Eu ştiu foarte bine care sunt minusurile, comentariile defavorabile la adresa lui Sergiu Nicolaescu, dar pe de altă parte nu pot să nu constat că are câteva filme absolut remarcabile şi că apărea impecabil, de fiecare dată, şi publicul simte când tu îl iubeşti şi te iubeşte şi el.

Liliana Popa: Parcă s-ar fi născut pentru rolul lui Pascalopol, rolul acela i s-a potrivit mănușă, un rol de veritabil aristocrat, dar era impunător şi când purta o tunică militară, totul era croit elegant, cambrat, deci avea gust.

Irina Margareta Nistor: Doar că a fost dublat, de minunatul Cornel Coman. Vocea nu corespundea cu alura de gentleman a lui Nicolaescu! El voia să cucerească şi lumea se lăsa cucerită, eu nu ştiu în momentul de faţă pe nimeni care să știe să facă asta, știu că domnul Șora sau domnul Neagu Djuvara, centenarii noştri, apar la patru ace, sau o generaţie mai încoace, domnul Andrei Pleşu.

Liliana Popa: Îmi amintesc că m-a frapat filmul „Ciuleandra” atunci, la premieră. Apare o actriță formidabilă, sora Julietei Szonyi, o frumuseţe, dar de care un Bucureşti întreg încă vorbeşte. Și mai era Ștefan Iordache şi un alt tânăr actor, deosebit de talentat și frumos, cel care devine soţul Măriucăi şi căruia Ștefan Iordache, doctorul din film îi spune: „Boierule, atunci ai omorât-o când ai cumpărat-o ca pe o vită”...

Irina Margareta Nistor: În „Ultima noapte…”, Nicolaescu a luat-o pe Joanna Pacula (așa figura pe generic), pe care el a descoperit-o, care apoi Joanna a făcut carieră la Hollywood. Ea era o poloneză, foarte frumoasă, el voia și frumusețe, dar și mister, o femeie misterioasă, despre care totdeauna se va vorbi mult. Publicul asta vrea să vadă, nu viaţa reală, nu cea de zi cu zi pe care o trăim oricum. Și de-aici se porneşte mai departe. La operă sau la teatru, la Ateneu, e foarte important și cum te duci îmbrăcat, ca spectator, este o chestiune de respect faţă de cei de pe scenă, dar și față de tine.

Liliana Popa: Automat te simți altfel când ești elegant îmbrăcat.

Irina Margareta Nistor: Categoric, dacă asta s-ar învăţa în școală!

Liliana Popa: Când eraţi în liceu, ce regizori preferaţi?

Irina Margareta Nistor: Mi-au plăcut italienii, de pildă Vittorio De Sica, despre care am aflat că era de stânga şi am încercat să ignor chestia asta, ca și la aristocratul Visconti. Eu, venind dintr-o familie profund anticomunistă și monarhistă. Îmi plăcea Louis de Funès, adoram rolurile lui Ingrid Bergman, Bette Davis, Hedy Lamarr, Myrna Loy, Cary Grant, Gary Cooper sau George Sanders și firește Audrey Hepburn.

Liliana Popa: Era o emisiune miercurea, la televiziune, Telecinemateca…

Irina Margareta Nistor: Prezentată de D.I. Suchianu şi de Catrinel Oproiu. În momentul în care apărea Catrinel Oproiu te uitai mai întâi la ea şi apoi la ce spunea, dar reuşeai să le combini, adică nu te fura nici una nici cealaltă, ci te cucerea absolut.

Liliana Popa: Bette Davis era, după părerea dumneavoastră, mai mult inteligentă sau mai mult talentată?

Irina Margareta Nistor: Cred că amândouă, dar avea şi ironia aia suficientă, cât să nu ne plictisim niciodată spre deosebire de Ingrid Bergman care era mai blândă.

Liliana Popa: Olivia de Havilland era frumoasă, dar…

Irina Margareta Nistor: Mă rog, nu era prea frumoasă şi conflictul cu soră-sa, cu Joan Fontaine, nu m-a amuzat niciodată. Oricum o uram din start pentru că eu sunt subiectivă, şi deși toată lumea insistă să fim obiectivi, dar atâta vreme cât i l-a suflat pe Ashley lui Scarlett, nu mă mai interesează soarta ei. Degeaba! Abia aşteptam să moară în toate filmele! Știu, însă, că s-a purtat splendid cu Errol Flynn, când toată lumea îl părăsise, și pentru asta: „Jos pălăria”!

Liliana Popa: Dar Gregory Peck?

Irina Margareta Nistor: Gregory Peck mi-a plăcut foarte tare până am aflat că era prieten apropiat cu Fidel Castro şi mi-a mai trecut. Mi-a plăcut foarte mult Cary Grant. Clooney mi se pare un fel de surogat de Cary Grant şi profită de chestia asta. Mi-a plăcut şi Gary Cooper, pe care îl dau la rubrica vintage, de la ‘Neatza (Antena 1), ca să-l descopere și cei tineri! Mi-a plăcut Robert Taylor, deși ştiu că nu era foarte deştept, dar era foarte frumos. Mi-a plăcut Audrey Hepburn categoric. Katherine Hepburn mai puţin, dar m-a fascinat povestea ei de dragoste şi faptul că a ştiut să o ducă foarte mulţi ani; şi că în „Ghici cine vine la cină?”, în care joacă alături de Spencer Tracy, ultimul lui film, ea ştia deja că el este bolnav şi că nu mai are mult de trăit. Aproape toate scenele sunt cu lacrimi adevărate! Da, erau cu totul alte personaje.

Liliana Popa: Și azi talentul e cel care primează.

Irina Margareta Nistor: Da, există un talent foarte lucrat, sunt mai multe școli de actorie. Am şi asistat odată la un curs, la una dintre ele, la Los Angeles, cred că se joacă cu o intensitate cam mare. Talentul şi școala ar trebui să se îmbine, ca un puzzle, complicat și complex, precum cel din „Cetățeanul Kane”.

Liliana Popa: Vă consideraţi un suflet de artist, vă opriți să priviți cerul, vă bucură un tablou, o sculptură, un concert?

Irina Margareta Nistor: Cum zicea mama, sunt o boemă. Da, da, categoric şi cred că în felul ăsta mă bucur mult mai tare de viaţă. Și a fost o chestie foarte drăguţă deunăzi: o domnişoară mi-a scris pe Facebook, dacă o primesc să-mi pună trei întrebări despre fericire la care să îi răspund în franceză, pentru că e de la Școala Centrală. Am acceptat, şi am vorbit despre fericire şi cam ce i-aş recomanda unui prieten ca să fie fericit. Mi-a spus: „Doamnă, sunteţi prima care vorbeşte cu entuziasm, despre fericire!” Păi, dacă nu poţi fi entuziast nici când vorbeşti despre fericire înseamnă că nu ești în stare să te bucuri de fiecare lucru în parte, de fiecare detaliu. Mulţi le iau ca de la sine înţelese! Nu, nu sunt de la sine înţelese şi de aceea ajungem unde ajungem. E ca la cura de slăbire: degeaba o faci, dacă nu te menţii!

Liliana Popa: Să încheiem într-o notă optimistă: care ar fi punctele importante despre care vorbeaţi, legat evident de cinematografie? Dacă v-ar întreba nişte studente sau studenți care ar fi pașii spre ceea ce ar putea fi fericire: fetele își vor dori să devină actrițe și băieții regizori?

Irina Margareta Nistor: Ok, ideea e că uneori ar putea fi soluţia cea mai bună, să înveţi să te bucuri, ca să poți bucura! Câtă vreme nu eşti în stare să te bucuri, de fiecare moment, de fiecare întâlnire, de fiecare mesaj pe care îl primeşti, atunci singur îți strici viaţa. Bref, trebuie scos din vocabular: „Ce mare lucru?” Băieţii care vor să se facă regizori, precis vor, în egală măsură, să aibă și o familie. Trebuie să ştie la rândul lor să iubească şi atunci vor aduce mai multă speranță în jurul lor. Nu trebuie să trăiești numai pentru tine și realizările tale! Eu cred că mulți nici nu ştiu ce înseamnă altruism, generozitate, recunoştinţă, care chiar e o floare foarte rară la noi. În cazul carierei mele, eu ştiu foarte exact că a pornit de la prietena mamei mele, Zizi Ștefănescu-Goangă, care m-a prezentat lui Suchianu, Maestrului Suchianu, cel care m-a dus la cinematecă, am ajuns apoi la filmele care se dădeau numai pentru membrii UCIN, în felul ăsta am reușit să-l cunosc pe Gopo, pe Ion Popescu Gopo, pe Tudor Caranfil, el m-a recomandat la TVR. De acolo am ajuns la Vornicu, ca mai apoi, de la Vornicu să încep să fac acele traduceri simultane pe video, au fost peste 3000 la inginerul Zamfir și așa, după decenii, Ilinca Călugăreanu, a făcut din 2012 documentarul „Chuck Norris versus comunism”, pe ea cunoscând-o la Londra, la Festivalul de Psihanaliză, unde pe 4 noiembrie 2017, va fi psihanalizat și între timp am descins la Los Angeles, să văd pe unde a umblat „ Pretty Woman” …Cred că ăsta este de fapt secretul, n-am s-o uit niciodată pe Zizi, pentru că de la ea, cu ea a început totul.

Liliana Popa: Îmi vorbeați despre floarea reginei ...

Irina Margareta Nistor: Floarea Reginei, pe care Regina Elisabeta, a noastră, sau Carmen Sylva, i-o dăruia Împărătesei Sissi de fiecare dată când se întâlneau și pe care aceasta o purta în păr. I s-a spus 45 de ani doar „Floarea de colț” (cenzura, bate-o vina), dar are o poveste tare frumoasă, pe care am citit-o, la Brașov, descoperind-o datorită directorului Muzeului de Istorie din Orașul de la Poalele Tâmpei, întâlnit la Festivalul de la Râșnov! Din nou, serendipity! Ideal ca încheiere!