Aboneaza-te la newsletter





Floarea de colț

Autor: Liliana Popa

Mai 2018

 

„Era după ce Dumnezeu a făcut lumea în şase zile și s-a odihnit în a şaptea zi. Ca să-i mai treacă de urât, s-a dus să se plimbe prin Rai. Aici găsi fericire şi pace deplină: leii se gudurau pe lângă căprioare, lupii stăteau de vorbă frăţeşte cu oile, vulpile glumeau cu iepurii; într-un colţ, un uliu cât toate zilele scărpina în cap, ca o mamă bună, un puişor de găină.

Dumnezeu era mulţumit; întâlnind pe Adam şi pe Eva, îi întrebă dacă aerul Raiului le pria.

- Cum să nu ne priască, Stăpâne plin de bunătate, se grăbi să răspundă Adam.

Dar Eva, de colo:

- Da, da, ne prieşte, nici vorbă: numai că soarele dogoreşte prea tare şi-mi înnegreşte pielea trupului.

- Aşa? zise zâmbind Dumnezeu. Ei, lasă, că o să trimit ceva nori, să domolească arşiţa soarelui.

Şi se îndepărtă; noaptea sosise.

Într-un ungher al Raiului răsunau strigăte voioase, ca de la nişte copii jucăuşi. Apropiindu-se Domnul de acel loc, văzu o puzderie de stele, şi mai mari, şi mai mici, care însoţiseră pe Dumnezeu şi acum se jucau „de-a v-ați ascunselea”.

Se ascundeau, unele în tufişuri, altele în copaci, altele în poalele mamei Luna, care sta la o parte supraveghindu-le, pe când Luceafărul le căuta şi fugea după ele.

Le era greu stelelor să se ascundă bine de tot din pricina strălucirii lor, care le scotea la iveală fără de voie. Şi râdeau zburdalnice şi se zbenguiau, ca fetiţele când ies de la şcoală.

Dar Dumnezeu zăreşte, pe lângă Lună, o steluţă stând sfioasă, strălucind cumpătat.

- Tu, steluţo, de ce stai pe lângă mama ta Luna, în loc să te joci cu surorile tale?

- E tare sfioasă, Doamne, lămuri Luna. Îi era teamă să nu te superi de atâta gălăgie... Şi apoi îmi povestea un vis ce a avut: se făcea că nu mai era pui de stea, ci stea mare, luminoasă şi că într-o seară a plecat de la Răsărit şi a mers tot spre Apus...

La auzul acestor vorbe, Dumnezeu stătu gânditor o clipă, apoi mângâind steluţa părinteşte, îi zise: „Steluţo, fiindcă eşti cuminte, să ştii că visul tău se va împlini: tu o să-i călăuzeşti pe cei trei Crai, care, după hotărârea mea, vor merge să se închine Fiului meu iubit”.

Trecură apoi sute de sute de mii de ani, dar Dumnezeu nu-şi uită făgăduiala.

Când se născu Domnul Iisus, se arătă, la Răsăritul Iudeei, pe cer, o stea cum nu se mai văzuse până atunci; era mare cât soarele şi luminoasă de te orbea când te uitai mai lung la ea.

Trei înţelepţi ai Răsăritului, trei Crai puternici, văzând steaua, înţeleseră că se născuse un împărat mare. Porniră spre Apus, să-l afle şi să i se închine. Dar, minune, steaua strălucitoare îi îndrepta întruna, noaptea risipind raze care, prin lumina lor, stingeau luminile celorlalte stele, ziua licărind încă destul, ca să le arate, fără greş, drumul.

Dar deodată steaua se opri. Craii, cercetând împrejurimile locului, descoperiră o peşteră, în care, intrând, văzură pe pruncul Iisus într-o iesle, se închinară lui şi-l dăruiră cu aur, smirnă şi tămâie.

Steaua prevestitoare a naşterii Mântuitorului îşi împlinise menirea dată de Dumnezeu. Stând ţintă deasupra Bethleem-ului, se gândea: „Ce rost mai am eu acum? Pe cer nu mai pot sta, fiindcă Mântuitorul s-a născut. Unde să mă aciuiesc? Pe pământ? Da, poate n-ar fi rău. Vorba e să-mi găsesc un colţişor pe plac...”

Plecă steaua să-şi afle locul de repaos. Călătorea numai ziua, iar noaptea se odihnea.

Trecu peste nouăzeci şi nouă de ţări, văzu fel de fel de lighioane şi tot soiul de oameni: galbeni, roşii, negri, albi.

Dar niciunul din ţinuturile peste care zbura nu-i fu pe plac, fiind locuit de oameni: aci un neam care ţinea în robie pe altul, dincolo, mai multe neamuri, pentru gustul a doi împăraţi, se războiau şi se măcelăreau fără milă. Nedreptăţi şi cruzimi, omoruri, jafuri, jale, groază, râuri de sânge... Cum să se scoboare pe acele locuri pline de oameni mai fioroşi decât fiarele cele mai sălbatice?...

Aşa că biata stea rătăci mult, mult, de obosise şi zbura alene şi amărâtă pe spinarea vântului.

Într-o dimineaţă, sosi deasupra unor munţi înalţi, cu coamele îmbrăcate cu o iarbă scurtă, verde. Frunţile coastelor lor erau presărate de stânci golaşe, pe ale căror ace şi vârfuri, ici şi colo, se căţăra câte un brad semeţ: mai jos, împresurând steiurile de piatră răsfirate, păduri de brazi trufaşi, în spate de tot fagi şi anini, oglindindu-se în apele strânse din izvoare, care, mai la deal, săreau, zglobii ca nişte căprioare, din stâncă în bolovan, iar, mai la vale, susurau printre pietricele şi pe nisip.

Steaua se afla pe deasupra munţilor Bucegi. Era acolo o linişte, o pace cum nu întâlnise steaua nicăieri, în lunga ei rătăcire în jurul pământului. Nici chiote sălbatece chemătoare la măceluri, nici bubuituri de arme, nici plânsete, nici vaiete: o tăcere adâncă, nemărginită. Steaua nu stătu mult pe gânduri:

„Aici mi-e locul de odihnă!” Şi desfăcându-se în mii de steluţe, căzu, de se agăţă de steiurile ca niște ace şi repezi de pe coastele şi plaiurile înalte ale Bucegilor.

Şi fiecare steluţă se făcu o floare albă, în chip de stea, moale ca lâna, care nu se veştejeşte niciodată: Floarea de colț”.


Acad. dr. Victor Voicu, secretar general al Academiei Române


 

Liliana Popa: Domnule profesor, spuneați adineauri, în legătură cu substanţele descoperite ca fiind necorespunzătoare în spitalele din România, că este o problemă gravă, de siguranţă naţională, că un popor poate fi cucerit nu neapărat printr-un război militar.

Victor Voicu: Avem nevoie ca poporul român să fie un popor educat, pentru că, astfel, poate răspunde corect la orice tipuri de agresiuni: psihologice, militare, economice etc. Un popor needucat poate fi dominat din cauza ignoranței. Un popor needucat nu poate implementa și înțelege democrația, nu își poate alege conducătorii, liderii, în lipsa criteriilor de valoare. Un popor educat este performant atât intelectual, cât și educațional, în cercetare, economie. Un popor needucat poate fi cucerit cu orice mijloace, nu numai militare. Aceasta este drama, și aș vrea ca națiunea română să dovedească onoarea și capacitatea de a se redresa. În calitate de membru al Academiei Române, am dat un mesaj de renaștere națională, care trebuie să fie semnificativ, dominant și perceput de poporul român, cu ajutorul mass-media. Educația se face pe termen mediu și lung. Un popor educat se transformă, în timp, într-un alt popor, performant, capabil să-și decidă soarta.

Liliana Popa: Referitor la situaţia din spitalele româneşti – antisepticele și dezinfectantele – cât de gravă este situația?

Victor Voicu: Controlul de calitate al substanțelor medicamentoase, dezinfectante (care se folosesc în afara organismului pentru obiecte, spații) și antiseptice (folosite la nivelul organismului) sunt obligația controlului de către autoritățile statului român. Nu cumpărăm apa de ploaie, ci substanțe active, certificate, controlate din timp în timp, nu o dată la zece ani. Există oameni necinstiți care vor să facă bani vânzând apa de ploaie. Acest lucru mă umilește, pentru că sunt specialist în domeniul medicamentelor, am lucrat în domeniul controlului de calitate și sistemului de autoritate, am fost președintele Consiliului Științific ALM timp de zece ani. Eu cunosc bine domeniul, nu glumesc, dar nu ne-a întrebat nimeni, nimic, vreodată! De ce să fim întrebați? Pentru că ne băgam și noi în treabă, alterăm afacerile, stricăm socotelile! Deci, pe mine mă umilește, poate că sunt demodat, îmi iubesc poporul. Eu sunt fost ofițer activ, general în retragere, și noi așa am fost educați.

Liliana Popa: Ce specialitate aveți în medicină?

Victor Voicu: Eu am făcut Facultatea de Medicină din București și sunt profesor de farmacologie și toxicologie. Am înființat prima catedră de toxicologie și farmacologie clinică din România și a rămas singură, una dintre cele mai importante din Europa. A fost un moment care mi-a hotărât destinul. N-aş putea spune că puteam să cred, sau să spun, sau să susţin că aveam o pasiune pentru medicină atunci. Pot să spun acum că am o pasiune, şi aş lua-o de la capăt. Eram fost elev al Liceului „Sfântul Sava”, m-am transferat în ultimul an la Liceul Militar „Ştefan cel Mare”, atunci era în Iaşi, acum la Câmpulung Moldovenesc. A venit o echipă de selecţie a celor mai buni elevi din Liceul Militar de atunci, pentru Institutul Medico-Militar, Facultatea de Medicină din Bucureşti, adică viitorii ofiţeri medici ai Armatei Române. Şi aşa am început Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care am absolvit-o în 1962.

Liliana Popa: Urmând să rămâneţi asistent universitar….

Victor Voicu: Da, şi aici este interesant. Am ales farmacologia, v-am mai spus eu cândva de ce am ales farmacologia, iar acum pot să spun: pentru că îmi plăcea, mă amuza, era extrem de interesant, era un instrument cu care poţi să vindeci bolnavul, să i te adresezi, să vorbeşti cu el într-o manieră extraordinar de eficientă şi remarcabilă uneori. Deci, să vii în ajutorul celui care suferă. Acolo era un profesor cu mare farmec, cu o carismă deosebită, Alfred Teitel, un evreu de mare anvergură, unul dintre marii noştri evrei care s-a identificat cu interesele românilor.  

Liliana Popa: Până în 1966, fiind apoi aţi fost cercetător ştiinţific la Centrul de Radiobiologie şi Biologie Moleculară Bucureşti, condus de prof. Claude Nicolau, până în 1968.

Victor Voicu: Corect. Am fost numit, tot de către conducerea armatei de atunci, cercetător în domeniul radiobiologiei. De ce radio-biologia? Şi asta este o întrebare. Şi, cum se făcea că eram farmacolog, am trecut să fac radiobiologia experimentală! Era povestea cu ameninţarea atomică, cu Războiul Rece. Sper să nu ajungem din nou acolo; lumea repetă istoria în mod penibil, adesea. A fost o perioadă destul de intensă ca activitate, cu rezultate frumoase, cu rezultate interesante. Într-adevăr, a fost primul antidot de mare eficienţă. Noi făceam parte din Tratatul de la Varşovia, a fost pe locul unu-doi într-un experiment comparativ pe Tratat, efectuat la Leningrad – cum i se spunea atunci Sankt Petersburg-ului de azi.

Liliana Popa: În acelaşi an, 1972, aţi înfiinţat Catedra de Farmacologie a Facultăţii de Medicină din Craiova, organizând şi primul curs de farmacologie cu activităţi practice.

Victor Voicu: Acolo eu am început farmacologia, aveam 32 de ani; e bine când eşti tânăr şi ai resurse, nu oboseşti sau oboseşti mai greu. Acolo am reuşit să fac o şcoală de farmacologie şi mă mândresc cu cei care sunt continuatorii mei, sunt deja în conducerea Facultăţii de Medicină şi a Universităţii, sunt profesori universitari şi conducători de doctorat şi mă onorează că sunt la acest nivel.

Liliana Popa: Începând din anul 1972 până în 1990, ați fost şeful disciplinei de farmacologie, conferenţiar universitar. Vorbim, aşadar, despre educaţie, dar trebuie menționat că, din 1987 până în 2001, aţi fost comandantul Centrului de Cercetări Ştiinţifice Medico-Militare din Bucureşti.

Victor Voicu: Până în 2013, întâi general activ, pe urmă general în retragere şi director până în 2013 când am plecat, n-o să vă dau detalii, fiindcă nu e partea frumoasă a lucrurilor, am plecat prin demisie.

Liliana Popa: Ați afirmat că, dacă autoritățile române nu iau atitudine față de ceea ce se întâmplă, vor veni alții „să ne ajute”.

Victor Voicu: Dacă noi nu știm să ne conducem interesele, să controlăm calea și trendul dezvoltării și preocupărilor noastre, ne vor conduce alții, dar în felul lor, pentru interesele lor. Sunt forțe care întotdeauna vor să conducă alte popoare din punct de vedere economic, și nu numai.