Aboneaza-te la newsletter





Speranţa imploră timpul

Autor: Daniel Mureșan

Mai 2018

Vremea trece, speranţa rămâne. Frumoase ne par visele din copilărie. Vin câteva pe care le trecem în diurnul vieții…, nu uită să-şi facă apariţia cele care ne supără, mai cu seamă pentru că şi noi îi supărăm pe alţii.

Timpul, după nişte legături pe care mai mult le bănuim, îşi face lucrările sale, adică merge mână-n mână cu ştiinţa de a ne adapta, să zicem cu ceea ce este palpabil, cu nesfârşita schimbare a locului, a rostului. Dispensele noastre sunt mărunte de tot, opuse impunerilor ce ne însoţesc, fără a mai avea nevoie de pauze.

Dacă te întrebi pe tine cum ţi-e viaţa, dar pui întrebări altora cum ar fi: „Cum o duceţi?”, mai mult te poţi aştepta la răspunsuri de felul: „cât mai bine”, „cât mai rău” ori la acel „aşa şi aşa”. Sunt păreri ale unei populaţii ce pare sinceră şi care aşa şi-a înţeles greul existenţei. Parcă răspunsul vrea să rezume statutul ce dăinuie speţa.

Un răspuns de forma: „O duc foarte bine”, rareori se integrează, poate fi suficient explicat.

Iată-i ajunşi, peste noapte, şefi, nu înainte de a fi cutezat să gândească, să creadă, total aiurea, că sunt capabili a şti, a înălţa ceea ce nu pricep şi nu au cum înţelege… Mai binele aşteaptă, aşteaptă saltul la stăpânirea regulilor de bază în care se înscrie normalitatea, schimburile echivalente, civilizaţia, respectarea normelor juridice, a bunului simţ.  

Dacă parafrazăm cuvintele marelui filosof şi matematician german Leibniz: ,,că trăim în cea mai bună lume posibilă”, această variantă a creaţiei fiind singura valabilă, pentru că lumea a fost creată de Dumnezeu, iar Creatorul perfect, ne spune filosoful, nu putea crea o lume imperfectă; la această provocare, noi recunoscându-ne o viaţă mediocră şi cel mult bună. Putem părea şi ruşinaţi, fiindcă ne-am lăsat cuprinşi de diletantism, nu ne-am priceput a exploata „condiţiile celei mai bune lumi posibile”. Ne aşteaptă obligatoriu bolile, multe inconveniente, până la doamna cu coasa în mână...  Mai avem dreptul să punem vina pe răufăcătorii ce apar precum ciupercile după ploaie (sigur că nu-i vorba de timpul ploios, afară e soare). Dăm vina pe mincinoşi, pe nelegiuiţi, pentru a culege roadele celei mai bune lumi posibile. Chiar nu suntem roadele celei mai bune lumi posibile? Avea cumva Leibniz alţi termeni de comparaţie? Sigur că alţi mari filosofi – între aceştia înscriindu-se şi Fr. Nietzsche – sunt de păreri diferite, chiar opuse celei a lui Leibniz: „Ordinea şi armonia ar fi amăgiri şi minciuni” (Fr. Nietzsche), opinie iarăşi discutabilă, dacă este raportată la colţul nostru de univers, la legile naturii, care ne dau posibilitatea să ne adaptăm la atracţia universală, la mişcarea planetelor; adică, după atâtea puncte de reper, ar trebui să acceptăm o cale de mijloc şi în ceea ce priveşte speranţa la mai bine. Legile macrocosmosului și microcosmosului ne-au făcut viaţa posibilă şi parcă ne pun în vedere: noi aici ne oprim… Vă interesează parcursul? Examinaţi-vă condiţiile, puneţi-vă la lucru inteligenţa, nu lăsaţi atâtea întâmplări să vă facă viaţa insipidă. Noi am făcut tot ce era posibil pe parcursul celor patru miliarde de ani…

         J. Monod susţinea că tendinţa generală a universului este către entropie şi haos. Cine ar putea verifica, aducând probe, valabilitatea acestor afirmaţii în timp? Universul se întinde, îşi arată presupusul haos la distanţe îndepărtate de noi, la mii de miliarde de ani lumină... Viaţa omului pe Pământ este disproporţionată faţă de infinitatea Universului… Bine, existenţa universului ne poate aduce şi credinţa, îndrăzneala unei vieţi veşnice, fericite, sigur, nu trebuie să ne aducă o teamă în plus: noi nu ne măsurăm cu veşnicia. Chinurile, bestialitatea, moartea, sclavia ne însoţesc cu răutatea lor.

Se creează palate măreţe, edificii cu destinaţii înalt spirituale ori  temple ale dreptăţii, progresului şi de multe ori locatarii nu ar fi permis, după ostilitatea ce o practică faţă de semeni, după virtuţile lor eşuate să le urce scările. Întinează munca, talentul constructorilor, osteneala adunată prin truda celui care speră mereu că-i va sosi ziua cea bună.

A rămas marea dorinţă de mai bine, ,,ea moare ultima”. Aşteptarea unui bine care să schimbe viaţa din temelii, cum ar fi nemurirea fizică şi spirituală a omului, a insului este de o probabilitate infimă, ca să ne folosim şi de dreptul de a fi optimişti.

Putem aprecia, avea cutezanţa de a crede că (prin lanţul viu, prin ciclurile existenţei umane cu naşterea, viaţa, sub diferitele ei forme şi momente) vom rămâne, în viitorul previzibil, între limitele cunoscute. Sistemele noastre actuale de referinţă, promisiunile visate, ne incită mereu a crede în bine. Frumusețea vieţii nu poate trece de aceste limite. Dacă legile ce ne dirijează existenţa – după atâtea miliarde de ani de lucrare pentru posibila existenţă pe Pământ – vor renunţa la mersul lor, vor ajunge la nimic, din punctul de vedere al omului, presupunând că omul ar putea rămâne martor la această prefacere, la acest neant, el şi-a încheiat reflecţiile, considerentele, fiindcă au căzut, dispărut toate sistemele de referinţă, viaţa, trebuind să o ia din nou de la mai puţin decât unicelularul, de la nu ştim care echivalent al acestuia… sigur, de la un alt echilibru în schimbare perpetuă.

Condiţiile vieţii de pe Pământ sunt și vor fi întâlnite pe multe, multe alte corpuri cereşti. Din perspectiva unui cosmos moral, problema pare ameliorată.

Schimbarea în mai bine ar fi de aşteptat azi, aici printre noi, cu noi,  de la un salt în evoluţia caracterelor (e de înţeles că şi acest reviriment e limitat de lumea intereselor). Se poate face mai mult pentru mai bine, pentru mai frumos prin lăsarea la vatră a nepricepuţilor, a şarlatanilor, a profitorilor, a egoiştilor… Da, dar printr-o luptă continuă, alăturată angajării consecvente a generoşilor cinstiţi şi pricepuţi. Oare va dura mult până va învinge definitiv caracterul amintit?

         Inteligenţa se spune că rămâne aproximativ aceeaşi de-a lungul istoriei… Evident, progresul ştiinţei şi al tehnicii aduce rezultate superioare în timp, punându-i-se astfel la dispoziție inteligenţei aceste noi acumulări. Ea, inteligenţa, poate  stimula împrejurările, le poate face favorabile, poate grăbi ritmul. Scenariul presupune ceea ce ar putea sta la îndemâna omenirii. 

Chipurile noastre roagă stăruitor timpul să ne arate mândria reuşitelor.

 

 

 

 

Câtă frumuseţe în viaţă?

Este adevăr

Pe câtă împăcare, bucurie! Vă spunem cum puteţi

evita previzibilele disconforturi, făcând economie,

ducând în voie mâinile la ochi, la urechi,

nemaipomenind libertatea gurii fiindcă spaţiul

nu se opune pieziş mişcării.                         

Dacă vă aliniaţi după regulile de la fişier,

mai rămâne loc neîngrăditei reverii,

inspiraţia vă apropie de divin.

Uite că printre voi a mai rămas loc de bună ziua,     

toleraţi-vă, vă sfătuim să vă ridicaţi spirale,

ale independenţei cugetului, ale împlinitelor speranţe