Aboneaza-te la newsletter





Fericirea, bat-o norocul

Autor: Daniel Mureșan

Iunie 2018

Ea și el visează, voi visați, noi visăm la acel mare bine numit fericire, care ne bucură pentru o clipă. Meritele noastre, câte sunt, în prinderea momentului, nu pot fi date decât de noroc, fiindcă ne stau alături, de la începuturi, cu prezenţa lor diurnă, răutatea, gelozia, invidia, nedreptatea, boala… chiar amânarea sine die a aşteptărilor îndreptăţite. Sunt uitate promisiunile: că va veni în curând iubirea, că ne va fi anulată blestemata ignoranţă. Uităm şi noi ce vedem, ce auzim… Uităm de măsura pe care dascălii ne-au rugat s-o ţinem minte.

Suflarea şi încântarea sunt ale noastre… Ce-i drept, mai e până să descoperim tâlcul mulțumirilor, până să facem ca viața să fie mai mult a noastră.  

Nevoii de a găsi calea, cheia pomenită, îi răspundem până acum cu visarea şi cu încercări timide pe care le credem acţiuni geniale.

Compartimentele iubirii, binelui, dreptăţii, adevărului, frumosului se arată dispuse la o creştere de cel mult o jumătate de măsură… Și asta doar la întâmplare, ca să avem pentru ce ne încuraja, pentru a ne bucura de proiecte, alte oferte ce-şi vor arăta câtimea fericirii.

Suntem chemaţi mereu la aşteptarea temeiurilor, apoi la răbdarea de a găsi împrejurările potrivite.

Uneori ni se pare că avem ,,o stea norocoasă”, că în cupa vieţii ne-a fost turnat vin regesc spre a ne sărbători destinul fast. Totul este aparenţă… Vinul din prima cupă se preschimbă în pelin, iar steaua aprinsă pe înserate se stinge din senin, nu rareori în strigătele înveninate ale celor ce-şi văd dispreţuită și compromisă propria stea. Dar şi aşa, uitându-te în jur conchizi că oricât de mică ar fi mulţumirea este mare nevoie de ea pentru a ţine locul unei mici fericiri. Poate că, la rându-i, fericirea-și cheamă propriul noroc,  ţinută de cel mai înalt rang în ,,lumea ideilor”.

Concurenţa şi gusturile, părerile diferite le întâlnești pretutindeni… Doamne, nici nu ştii ce să alegi! În lupta intereselor – ce păcat! – pe măsură ce trece timpul, ne lovim de restanţe, de abandonuri, de prea puţin timp rămas. Dar uitându-te în jur, privindu-te, conchizi că e mare nevoie şi de cea mai mică satisfacţie, pentru a ţine locul unei mici fericiri şi a nu „supăra” sau îndepărta norocul.

Fericirea nu e mai multă decât şi-o vede și simte fiecare… Și ar fi mult mai puţină decât este, dacă ne-am gândi tot timpul la canoanele, detaliile pe care i le-au pregătit filosofii, doctrinarii, experţii. Ea chiar n-ar fi posibilă în acest caz. Din acest punct de vedere, al neurmării regulilor și pretenţiilor marilor experţi, ne putem apropia mai mult de fericire. (Trăim o singură dată și ne cunoaştem suficient viaţa pentru a nu relua raţionamentele care demonstrează că nu există fericire integrală.)

Societatea a inventat ameliorări. Iată democraţia, dreptul la decizii, la libertatea cuvântului, chiar la libertatea totală, în condiţiile în care nu mai contează că acest ultim act al slobozeniei îţi semnează sfârşitul (poziţia existenţialistă). Cu mare regret, de-a lungul existenţei societăţii au existat: nemernicie, bestialitate, animalitate, josnicie, inexplicabile răutăţi, toate nefăcând decât să batjocorească dreptul la fericire.

Totuşi omul trebuie să fie exigent pentru a avea parte, după dreptate, la o mică fericire, pentru a-și însoți idealurile cu o demonstraţie practică: „Și azi e ziua muncii, zi care are nevoie de noroc, de norocul pe care ni-l putem da, însufleţi, împreună”.

 

Nu te văd fericit

De ce eşti trist, te mai întreabă un alt trecător,                     

doar n-ai ştirbit drepturile speţei,

minunea vieţuirii pe pământ?

Nici eu nu pot şti ce simt,

o lăcomie născută

în setea de neînvins,

nu mi-a fost dat să fiu un sfânt.

Vii tu, vin alţii – pretenţiile fiecărei coroniţe,
osteneli, indolenţe, nepăsări,
obiceiuri neînţelese de la începutul lumii –

să ne spună că sunt în continuă lucrare cu

stelele veşnicului clocot – şi cu ce rost

va veni bucuria, iubirea din avânt?

– Mergi prea departe

pentru noi nu aduc nimic focurile cereşti,

poate atât că vor să ne facă geloşi,

pe cât ne înconjoară şi-au urcat de sus.

În schimb, noi vedem lumina clipind.